Magia şi vrăjitoria la români
Hora Ielelor
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (8)
Magia ca instrument de evadare şi control
Pe bună dreptate putem considera motivaţia din spatele actului magic,
drept un pas evolutiv-aventuros al fiinţei umane. Căci încă de la
începuturile sale, fiinţa umană a căutat în actul magic o modalitate de
evadare şi chiar de control al universului fizic, finit şi vizibil, deci
limitat şi limitant prin definiţie directă.
Pentru cei care ştiu a citi şi interpreta atât informaţiile cât şi
cursul lumii şi al evenimentelor, însăşi etimologia cuvântului „magic”
este revelatoare în acest sens.
Asta deoarece sensul cuvintelor, magie, mag, magician, provin din
asirianul Maga –sacerdot, transformat ulterior în mag, de către
persani, de la care termenul a ajuns la romani, fiind preluat din latină
în toate limbile europene. Magicianul şi magia se referă la arta de a
stăpâni şi a comanda forţele Naturii, asemenea pe cele supranaturale,
oculte şi, de regulă, pe cele ale Răului. Acest aspect ne indică faptul
că magia nu este doar o practică străveche, ci şi o artă pe care o
stăpâneau întotdeauna nişte iniţiaţi, la origine şamani, preoţi şi
sacerdoţi păgâni.
Ea a fost dintotdeauna asociată curentelor naturiste, precum şi de o
concepţie mitologică asupra lumii. În Lumea Veche (din care face parte
şi spaţiul românesc) odată cu apariţia religiilor monoteiste, cultul
religios şi magia (altădată comune în vremurile străvechi) s-au separat,
dar niciodată în mod tranşant. Probabil tot în acel moment s-a produs
diferenţierea între magician şi vrăjitor. Conform definiţiei date de
Jean Palou, magicianul este un iniţiat în marile mistere, pe când
vrăjitorul nu cunoaşte decât micile mistere.
Lac din Munţii Carpaţi Sursa foto: Shutterstock
Toate tipurile de magie, indiferent de spaţiul etno-cultural de origine
(deci şi cea autohtonă) susţin că în afara lumii vizibile există şi una
invizibilă, prin urmare în spatele fiecărui lucru există o forţă, o
energie, pe care etnologii au denumit-o „Mana” după termenul polinezian
care o desemnează. Este izbitoare asemănarea dintre magia şi mitologie,
căci legile gândirii şi acţiunii magice nu se deosebesc cu mult de
structurile gândirii mitice, dovadă în plus a originii comune a celor
două. Magia, la fel ca mitologia se bazează pe simbolism şi pe existenţa
unei relaţii de determinism total dintre toate fiinţele, obiectele şi
entităţile de pe toate nivelele existenţei.
Spre deosebire de abordarea strict ştiinţifică a realităţii
înconjurătoare, unde evenimentele sunt legate pe principii logice şi
cuantificabile, în concepţiile magico-mitice secretul percepţiei este
reprezentat de analogia, asemănarea dintre esenţă şi aparenţă, dintre
formă şi substanţă.
Aşa ajunge simbolul, în sine, să i se atribuie aceleaşi însuşiri şi statut ca al obiectului pe care îl simbolizează.
Şi aşa rezultă puterea pe care o are în magie, cuvântul, logosului împuternicit de ritual (descântec, blestem, incantaţie).
Doar magie albă şi neagră ?
De regulă, din cele mai vechi timpuri se face clar deosebirea dintre aşa
numitele magii albe şi magii negre. Prima este de regulă benefică şi se
bazează pe puterea cuvântului sau gestului ritualic. Prin extensie,
aici se pot încadra din acest punct de vedere aproape toate riturile
agrare şi agro-pastorale româneşti cu substrat magic, practicabile de-a
lungul anului calendaristic, precum şi actele de magie medicală.
De-a lungul timpului, la români, aceste tipuri de magie
populară, folclorică de multe ori, s-au impregnat deseori cu elemente
creştine, deoarece în concepţia populară autohtonă, magicianul cere
uneori mijlocirea sau intervenţia lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a
sfinţilor.
Multe acte magice la începuturile lor, s-au transformat aproape total în
ceremonialuri pentru riturile de trecere precum naşterea, botezul,
nunta, înmormântarea, etc, sau chiar au fost deghizate în jocuri
populare din repertoriul copiilor (de-a Baba Oarba, de-a Puia-Gaia).
Magia neagră, pe dealtă parte are scopuri agresive şi intenţii malefice.
Ea este cu mult mai periculoasă decât prima, deoarece implică în mod
obigatoriu invocarea şi colaborarea demonilor, a spiritelor rele pentru
succesul actului în sine.
Dimineaţă în Munţii Carpaţi
Spre deosebire de magia albă, ale cărei noţiuni erau cunoscute de mame,
bunici, mătuşi mai experimentate, acest tip de magie periculoasă era
înfăptuit întotdeauna doar de către persoane care-şi făceau din asta
profesia şi îndeletincirea lor de căpătâi precum vrăjitoarele. Ca un
fapt interesant, în lumea satului tradiţional românesc, transpare
prezenţa aproape exclusivă a femeii vrăjitoare, fapt similar şi în alte
culturi europene. Foarte rar întâlnim vrăjitori bărbaţi, dar de
fiecare dată când aceştia apar, sursele susţin unanim că acesta era mai
puternic decât orice vrăjitoare. Alte entităţi din panteonul
popular autohton care se implicau în aceeld e magie erau persoanele şi
personajele cu însuşiri demonice de genul strigoilor, moroilor,
vidmelor...
Mergând pe linia concepţiei magico-mitică a lumii, întreaga alcătuirea a
lumilor înconjurătoare şi ale fiinţelor şi entităţilor care le
populează sunt privite ca un text care poate fi descifrat şi
interpretat. De fapt, gândirea primordială interpretează orice acţiune
drept un gest, mai ales relaţiile dintre om şi Supranatural. De aici
aurezultat toate practicile divinatorii, de prezicere a viitorului,
denumite acte de ghicit. În lumea veche românească, majoritatea
prezicerilor aveau un rost deosebit de practic, căci se refereau la
timp, prin magia meterorologică, la recoltele câmpului şi la marile
evenimente ce apar în viaţa tuturor: căsătoria, bolile, moartea,
norocul, nenorocirile, fericirile şi bucuriile.
Toată această categorie de previziuni (deosebit de bogată, complexă şi
plină de înţelesuri suprinzătoare şi insuficient studiate) alcătuiesc
nimic altceva decât suma credinţelor populare, pe care etnologii de
formaţie iluministă s-au grăbit să le denumească superstiţii , iar
etnologii de orientare teologică le-au denumit scurt şi retrograd drept
eresuri.
După eminentul cercetător Tzvetlan Todorov, pe lângă magia albă şi cea
neagră, funcţiile practicilor magice mai pot fi clasificate în funcţie
de scop.
Astfel exorcizarea arhaică prin care se doreşte dispariţia răului, se
numeşte desfacere sau descântec în tradiţia noastră. Apoi Imprecaţia
prin care se urmăreşte apariţia răului, este prezentă la români prin
blesteme. Cominaţia prin care se urmăreşte dispariţia vrăjii, se cheamă
dezvrăjire, întorsăturp sau descolindat la români. La final, Conjuraţia
urmăreşte apariţia binelui şi este specifică colindului românesc şi a
descântecelor intersectate sau influenţate de rugăciunile creştineşti.
Munţii Maramureşului
Fabulosul dialog cu „nevăzutul” purtat de reprezentanţii culturii
arhaice româneşti prin intermediul riturilor şi textelor magice, vizează
de regulă strămoşii mitici, care veghează asupra vieţii comunităţii şi
acţionează ca intermediari între planuri. La noi, la români spiritele de
dincolo sunt deseori aceşti strămoşi. Acesta este motivul pentru care
la români actele de magie populară erau legate de perioadele sensibile
din an, când limitele dintre lumi devin friabile. Perioadele intense de
ghicit şi făcut farmece au loc în preajma marilor sărbători solstiţiale
şi echinocţiale care coincid în mare parte cu Sărbătorile Moşilor şi
chiar cu praznice mari bisericeşti precum Sfântul Vasile, Boboteaza,
Blagoveşteniile, Paştile, Rusaliile, Sângiorzul, Adormirea Maicii
Domnului şi Crăciunul.
Locurile cele mai bune pentru astfel de cate magice erau nimeni
altele decât sediile şi spaţiile epifaniei strămoşilor tutelari şi ale
spiritelor totemice. În trecut, vrăjile se făceau la vatră, pragul
casei, grajd, ocolul vitelor, răscrucile de drumuri, hotarele satelor şi
pădurile şi apele cu statut sacru.
Iele şi furnici,
Draci şi pricolici,
Ce mai faceţi voi ?
Toate popoarele au avut credinţa conform căreia majoritatea bolilor sunt
datorate activităţii malefice a duhurilor rele. Credinţele românilor
referitoare la acest aspect nu se deosebesc în esenţă de restul
credinţelor cu substrat arhaic. De fapt, la un studiu comparativ, se
încadrează perfect în sfera credinţelor popoarelor de sorginte
indo-europeană.
Astfel de entităţi (cel mai adesea nevăzute) care populează văzduhurile
satului românesc sunt adesea vrăjmaşe lucrării Lui Dumnezeu, dar uneori
se identifică cu Sacralitatea fiind nişte unelte coercitive şi
educative ale Acesteia.
În schimb, sunt mereu periculoase pentru om şi au o identitate bine
precizată de poporul român, răsfrângându-se într-un bogat panteon la
fiinţelor mitologice malefice autohtone.
Pe primul lor în ierarhia duhurilor periculoase se remarcă dracii şi
diavolii cei neadormiţi. Evident, este şi aici o categorică influenţă
iudeo-creştină, dar care s-a grefat pe credinţele precreştine ale
stră-românilor despre duhuri rele, credinţe conservate în practicile
populare.
În lumea satului, dracul e mai mereu desemnat prin poreclele
sale, căci nu este bine să-i spui numele, ca să nu fie chemat. Aşa că
românii i-au spus dintotdeauna Necuratul, Pârdalnicul, Împieliţatul,
Sarsailă, Scaraoschi, Ucigă-l Toaca, Ducă-se pe pustii, Alimănitu,
Aghiuţă, etc.
Un spirit rău în mijlocul focului Sursa foto: Shutterstock
Tot la români, atunci când un demon este respeonsabil de natura unei
boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului. Buba,
Junghiul, Tusea, Năjitul, Vărtejul, Brânca şi mulţi alţii sunt
ameninţaţi în textele descântecelor, fiind ameninţaţi să părăsească
bolnavul. Aceşti demoni-duhuri sunt de fapt bolile mici. Personificările
bolilor mari, ale epidemiilor, au o răspândire mai largă şi sunt nimeni
altele decât Ciuma, Holera, Vărsatul, Frigurile.
Strigoii şi moroii, deşi nu erau percepuţi drept duhuri demonice
propriuzise erau învinuiţi, condamnaţi şi izgoniţi în descântece. La fel
şi pricolicii, Avestiţa sau Samca,
o altă entitate negativă care ataca mai ales copii nou născuţi. Nu au
scăpat de descântece nici Zburătorul, duh erotic masculin, deci un demon
inccub autohton care tulbura şi aţăţa instinctul sexual al fetelor
mari, nevestelor părăsite şi al văduvelor tinere.
În acelaşi registru al magiei sexuale, urmează pe lista entităţilor
periculoase, faimoasele iele, care apar ca adevărate năluci sub imaginea
unor fete
tinere îmbărcate în straie albe. În general erau atribuite ielelor
bolile de nervi, nebunia şi reumatismul articular. În afară de purtatul
permanent al unui căţel de usturoi, unul dintre puţinele remedii
împotriva răului provocat de iele este descântecul specific, cunoscut de
puţine vrăjitoare.
Ieşi deochi dintre ochi. La sate şi la oraşe, de asemenea. În timpul comuniştilor şi după ei...
Cele mai răspândite descântece magice româneşti sunt cele de deochi.
Numit popular şi „săgetătură”, deochiul este prin definiţie o afecţiune
energetică de natură magică.
Se provoacă extrem de simplu, printr-o privire hulpavă, lacomă şi
invidioasă, „uitătura” populară, sau prin vorbă. Poate provoca răul
chiar dacă nu a fost făcut cu intenţie. Puterea dăunătoare a acestei
priviri, este în cazul acesta indemendentă de voinţa omului, fiind doar
un fel de vrajă involuntară, provocată numai de puterea pe care o au
unii oameni de a deochea. Dintre fiinţele omeneşti , copii sunt cei mai
expuşi deochiului, urmaşi de flăcăii adolescenţi, mirele şi mireasa, dar
şi persoanele slăbite şi bolnăvicioase. Mai pot fi deocheate animalele
domestice şi plantele.
La marginea dintre normal şi paranormal Sursa foto: Shutterstock
Cele mai cunoscute simptome ale deochiului apar sub forma de dureri de
cap urmate de căscat continuu, deşi omului nu-i este somn. Uneori creşte
temperatura coporală, sau oamenilor le ţiuie urechile. Netratat, se
crede că deochiul duce chiar la deces. Dar deochiul poate fi înlăturat
uşor prin descântec, stingerea cărbunilor sau chibriturilor, precum şi
prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru.
Evident că deochiul este poarta de introducere spre aşa numit-a magie
populară erotică care include toate practicile folosite cu scopul de a
provoca, aţâţa şi menţine dragostea fiinţei iubite, sau dimpotrivă, a
pune capăt unei iubiri nedorite. În general era practicată de persoana
respectivă sau de rudele ei apropiate, acestea apelând deseori şi la
vrăjitori.
Vrăjile cu subiect erotic cuprindeau atât practici ale magiei albe, cât şi ale magiei negre. La
români, tradiţia sătească aproba doar magia albă, numind acest fel de
vrăji, farmece. Asta nu înseamnă că nu se foloseau şi practici
reprobabile din repertoriul magiei interzise...
Fapt curios şi puţin cunoscut, la farmece apelau şi cuplurile
căsătorite, când între soţi interveneau perioade de răcire a
sentimentelor, sau de teama unor potenţiali duşmani care le-ar putea
distruge căsnicia. Farmecele de dragoste se făceau doar sâmbăta
şi duminica la revărsatul zorilor, până când răsărea soarele, sau
seara, când cerul era senin şi apăreau stelele şi luna. Descântecele şi
incantaţiile specifice se adresau elementelor sacre ale Cosmosului:
soarele, luna, stelele, apa neâncepută, roua. În multe descântece de
dragoste, oamenii apelau la ajutorul Maicii Domnului.
Drept instrumentar la aceste incantaţii magice se foloseau obiecte din
metal sau plante magice ca mătrăguna, busuiocul, cicoarea, avrămeasa. Nu
lipseau nici accesorii d eîmbrăcăminte sau fire de păr ale persoanei
iubite. Pe lângă faptul că descântecele populare de dragoste ale
românilor sunt pline de poezie şi au alimentat lirica autohtonă,
întâlnim aici un gen de farmec desoebit de dramatic.
Ulcioare tradiţionale româneşti Sursa foto: Shutterstock
Este vorba de „pusul ulcelei”. Nimeni nu cunoaşte vechimea acestei
metode, dar, pe baza mărturiilor şi cercetărilor, se pare că metoda este
deosebit de eficientă. Se face de regulă atunci când o femeie
vrea să se căsătorească cu un bărbat căruia iniţial îi este
indiferentă. Atunci, femeia ia o ulcică de lut nouă şi nefolosită, în
care pune un obiect personal al bărbatului dorit. După care mergea cu
ulcica la o vrăjitoare care punea înăunutru alte ingrediente
necunoscute, în timp ce boloborosea vrăji rămase secrete şi astăzi.
Ulcica trebuia ascunsă sau îngropată astfel ca bărbatul respectiv să nu o
găsească niciodată. Dacă o găsea şi o spărgea, vraja era ruptă , iar el
se trezea şi era iarăşi liber. Altfel, bărbatul era ca intrat într-o
transă continuă în care era tot timpul absorbit doar de imaginea şi de
persoana femeii care-i pusese ulcica.
Extraordinara lume a magiei străvechi româneşti a început să apună încă
de la începutul secolului trecut. Mare parte din vrăjitoarele şi
vrăjitorii români au murit fără să fi transmis mai departe tainele şi
învăţăturile lor. Magia noastră arhaică a primit lovituri puternice
prin infiltrarea unor practici şi metode străine spaţiului, românesc,
în speţă vrăjitoria şi mai ales „vrăjelile” ţigăneşti le-au înlocuit
treptat, dar tot mai mult pe cele autohtone.
Casă tradiţională românească la Muzeul Satului din Bucureşti
În plus, odată cu dezvoltarea urbanizări, românii de la oraşe au început să uite practicile lor (în special
în perioada interbelică), fiind atraşi de spiritism şi alte domenii ale
paranormalului descoperite şi introduse în ţară de „intelighenţia”
română care începea să călătorească prin Europa. Lumea şi aşa ascunsă a
magiei satului românesc s-a ocultat încă şi mai mult odată cu apariţia
regimului comunist în România. Regim care făcea apologia unui
materialism ştiinţific, ateist, care respingea şi condamna astfel de
practici descrise în limbajul de lemn tipic drept „activităţi mistice”
sau „obiceiuri primitive, igonorante şi retrograde care trebuiesc să
dispară pentru a face loc luminii umanismului comunist”...
Astăzi, nu se cunoaşte cu exactitate dacă mai există exponenţi
autentici şi iniţiaţi care să cunoască practicile magice autohtone, la
fel de bine cum le ştiau strămoşii noştri, nu cu mult timp în urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu