Factorul „Al Treilea Om”: cum explică psihologia misterul „îngerilor păzitori”?

Trimite pe email

Mihaela Stănescu | 16.09.2014 |

4 Comentarii

Sindromul „Al Treilea Om” - un misterios fenomen psihic, al cărui nume îşi are rădăcinile într-un poem.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (4)

Ce au în comun Ron DiFrancesco - supravieţuitor ca prin miracol al prăbuşirii turnului sudic al complexului World Trade Center -, Sir Ernest Shackleton, eroicul explorator al Antarcticii în primele decenii ale secolului XX, Francis Smythe, alpinist britanic care, în 1933 a fost cât pe-aci să devină primul om ajuns pe vârful Everest, „ratându-l” cu doar 300 de metri? Ei toţi şi alţii s-au aflat, la un moment dat, în situaţii-limită, simţindu-se pe marginea prăpastiei ce desparte viaţa de moarte, şi au primit în acele momente un ajutor de o natură pe care oamenii de ştiinţă nu ştiu să o explice deocamdată. Au supravieţuit cu ajutorul unor entităţi misterioase, al unor prezenţe stranii, inefabile, care i-au încurajat şi i-au călăuzit. În urma multelor mărturii ale unor persoane care au trecut prin asemenea situaţii, psihologii au admis că există, în aceste experienţe, aspecte comune, asociate probabil cu modul de a funcţiona al minţii omeneşti. Au dat fenomenului un nume – „sindromul cel de-al treilea om” – şi acum caută explicaţii pentru aceste trăiri misterioase.
O prezenţă nevăzută
În 1916, în timpul unei Expediţiei Imperiale Trans-Antarctice,  3 oameni, a căror corabie fusese prinsă de gheţuri, şi-au croit drum cu mare greutate prin regiuni muntoase şi gheţari, spre o mică bază a vânătorilor de balene, din Golful Stromness. Unul dintre oameni era Ernest Shackleton, unul dintre cei mai mari exploratori ai continentului sudic, din vremea numită Epoca Eroică a Explorării Antarctice. Mai târziu, reamintindu-şi cumplit de dificila călătorie, a scris: 
„Ştiu că în timpul acelui lung şi epuizant marş de 36 de ore peste munţi fără nume şi peste gheţari, mi s-a părut adesea că nu eram trei, ci patru.”

Sir Ernest Shackleton, conducătorul Expediţiei Imperiale Trans-Antarctice    

Mai târziu, poetul T.S. Eliot, citind relatarea lui Shackleton despre misteriosul „al patrulea om”, a preluat ideea, trecând-o prin filtrul propriei imaginaţii şi recurgând la o licenţă poetică: într-unul dintre cele mai celebre poeme ale sale, The Waste Land, l-a transformat pe „cel de-al patrulea om” al lui Shackleton într-un „al treilea”:
„Cine-i cel de-al treilea ce merge alături de tine?
Când număr, văd că suntem doar tu şi cu mine,
Dar, când privesc înainte pe drumul cel alb, 
Există mereu un altul ce merge alături de tine…”
 
De aici provine numele actual al fenomenului: „sindromul celui de-al treilea om.”
Iar ceea ce l-a făcut cunoscut a fost o carte apărută în 2009, scrisă de John Geiger şi intitulată: The Third Man Factor. Surviving the Impossible. 
 
Ajutor pentru supravieţuire
De-a lungul vremii, asemenea experienţe au fost descrise de mai mulţi oameni care, la un moment dat, s-au aflat în pericol şi au simţit că au fost ajutaţi de un enigmatic „altcineva”. Unii vorbesc de ajutor divin, de un înger păzitor, alţii de un spirit, de o prezenţă fantomatică, dar toţi au simţit, într-un fel sau altul, acest sprijin, căruia i-au datorat supravieţuirea.
Printre alpiniştii care escaladează munţi înalţi, luptându-se cu zăpezile, aerul rarefiat, uneori cu un sentiment de singurătate zdrobitor, aceste experienţe par să fie frecvente.

Sindromul „Al Treilea Om” este raportat deseori de alpiniştii confruntaţi cu situaţii dificile în cursul ascensiunilor.     (Foto: Shutterstock.com)

În 1933, exploratorul britanic Frank Smythe a urcat pe Everest, într-o ascensiune epuizantă; toţi ceilalţi oameni din echipa sa au rămas în urmă, învinşi de vântul cumplit, de gheaţa şi zăpada care le împiedicau mersul, de lipsa de oxigen Smythe a continuat să urce, până când a cedat şi el, când mai avea vreo 300 de metri până în vârf. Mai târziu, descriindu-şi în jurnal experienţa infernală, Smythe a relatat cum, la un moment dat, a vrut să împartă un baton de glucoză cu un camarad pe care îl credea alături şi s-a întors să-i dea o bucată, dar a constatat că, de fapt, era singur. De altfel, în clipa următoare, şi-a amintit că se despărţise de ultimul însoţitor cu ceva timp în urmă. Şi totuşi, spune el, „avusesem senzaţia intensă că eram însoţit de o altă persoană. Senzaţia era aşa de puternică, încât a înlăturat cu totul impresia de singurătate pe care aş fi simţit-o altminteri.”
Un caz clar de „sindrom al celui de-al treilea”, cum îl numesc azi psihologii. 

Turnul sudic din complexul World Trade Center: Ron DiFrancesco, care a coborât zeci de etaje îndrumat de o „voce” pe care a auzit-o în minte, este considerat ultimul om care a ieşit viu din Turnurile Gemene, înainte de prăbuşirea acestora, la 11 septembrie 2001.     Credit: Robert J. Fisch. - Flickr/ Wikimedia, CC BY-SA 2.0

La fel de impresionant este cazul lui Ron DiFrancesco, un bărbat care lucra la etajul 84 al unuia dintre turnurile gemene din Manhattan, distruse de atacul terorist de la 11 septembrie 2001. În ciuda şanselor extrem de mici, el a izbutit să coboare peste 80 de etaje ale turnului, înainte ca acesta să se prăbuşească. Mult mai târziu, Ron a povestit că, în timp ce zăcea pe podea, la etajul 79, aproape sufocat, a auzit o voce – iar senzaţia era însoţită de impresia unei prezenţe fizice – care l-a îndemnat să se ridice şi să continue să coboare, să treacă prin porţiuni de clădire cuprinse de flăcări, ajungând, în cele din urmă, la parter. Pe când ieşea, clădirea s-a prăbuşit, dar Ron a supravieţuit; decizia de a coborî, deşi părea extrem de riscantă, i-a salvat viaţa. Ceea ce este deosebit în povestea sa este acest ajutor enigmatic venit pe calea minţii, într-un moment crucial (Ron DiFrancesco îl consideră un ajutor „divin”). Cazul a fost inclus şi de John Geiger în cartea sa, deoarece ilustrează foarte bine, crede autorul, acest bizar fenomen: faptul că oameni aflaţi în situaţii-limită rămân în viaţă mulţumită unui sprijin sufletesc venit, aparent, „de la altcineva”, dar fără a se putea dovedi prezenţa unei fiinţe reale care să fi ajutat, efectiv, la ieşirea din acea situaţie. 
„Al treilea om”, explică Geiger, este perceput ca o entitate nevăzută care intervine într-un moment critic - când oamenii sunt supuşi unui stres enorm sau se află într-o situaţie de viaţă şi de moarte -, pentru a le oferi alinare sau ajutor.  
Fenomen paranormal sau un proces mental explicabil pe baze ştiinţifice? Geiger, care a petrecut 5 ani discutând cu persoane care au avut asemenea trăiri, consideră că, evident, se pot da oricând explicaţii de ordin spiritual sau religios acestui fenomen, dar că asemenea experienţe au avut şi oameni sceptici sau non-religioşi şi că ştiinţa ar putea avea şi ea lucruri foarte interesante de spus despre acest fenomen, putând fi implicate fel de fel de procese, de la reacţii bio-chimice la descărcări electrice neuronale de un tip neobişnuit.
În orice caz, crede el, nu e vorba de o halucinaţie oarecare; halucinaţiile sunt, de obicei, percepute ca o alterare a ordinii lucrurilor, ceva nefiresc, tulburător, care creează confuzie şi spaimă. În cazul „celui de-al treilea om”, dimpotrivă, e vorba despre un ajutor plin de sens, ceva orientat spre un scop pozitiv, într-un mod ordonat şi coerent.
 
Ce spune ştiinţa?
Un fenomen atât de straniu dă naştere, evident, multor speculaţii; unii au vorbit despre îngeri păzitori, despre spirite călăuzitoare; alţii au încercat să lege aceste percepţii de ideea unui prieten imaginar, un fenomen psihologic constatat la copii.
Psihologii sunt, desigur, foarte interesaţi de înţelegerea acestui fenomen, deşi sunt încă destul de departe de ea. Însă încercările de a îl explica nu lipsesc.
Una dintre ipotezele aduse în scenă este cea a bicameralismului – un concept elaborat de psihologul american Julian Jaynes, care l-a expus într-o carte publicată în 1976 şi intitulată The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind.
Conform acestei ipoteze, mintea umană era cândva caracterizată printr-un mod de funcţionare diferit de cel de azi: era ca şi cum mintea ar fi fost formată din două compartimente (bicamerală), iar funcţionarea ei ar fi fost rezultatul unei interacţiuni speciale între cele două încăperi ale minţii, una „vorbind”, dând comenzi, iar cealaltă „ascultând” şi supunându-se. Era ca şi cum fiinţa umană opera pe baza unei scheme mentale în care voinţa de acţiune (ce ducea la luarea deciziilor) în faţa unor stimuli noi era diferită de cea de azi, era mediată printr-un mecanism de control lingvistic şi resimţită sub forma unor halucinaţii auditive. Este o opinie controvesată, criticată şi respinsă vehement de unii, dar primită de alţii ca fiind un incitant punct de pornire pentru studii asupra evoluţiei psihicului uman.
După opinia psihologului, oamenii de acum câteva milenii trăiau într-o stare mentală ce prezenta unele similarităţi cu modul în care simt şi „trăiesc” lumea din jur persoanele schizofrenice. În loc de a realiza evaluări conştiente ale situaţiilor, oamenii aveau un fel de halucinaţii auditive, în care „o voce” (pe care ei o atribuiau, de obicei, unei divinităţi) dădea porunci sau sfaturi, cărora omul li se supunea fără a crâcni şi fără a fi conştient de propriile procese ale gândirii, fără a se întreba „de ce”, fără a opera pe baza unor argumente. Schizofrenia – una dintre cele mai misterioase tulburări ale minţii, neînţeleasă pe deplin nici azi, în ciuda secolelor de cercetări asupra ei – ar fi, crede Julian Jaynes, un vestigiu al acestei stări de bicameralitate a minţii, cândva predominantă în populaţiile umane. 
Un argument, crede Jaynes,  este faptul că în operele literare foarte vechi – de exemplu, poemele homerice – personajele nu par să reflecteze la situaţii, la probleme, şi să ia decizii aşa cum facem noi azi, ci par să acţioneze mereu ascultând de „glasuri ale zeilor”, pe care le aud permanent în mintea lor. Acest mod de a prezenta felul în care trăiau oamenii nu era o născocire literară, ci reflecta realitatea acelor vremuri, modul caracteristic epocii de a gândi şi acţiona. 
După opinia lui Jaynes, această bicameralitate ar fi fost starea normală a minţii umane până acum aproximativ 3.000 de ani, când a avut loc o trecere la modul de operare de azi, starea de conştienţă deplină în care ne gândim la ceea ce se întâmplă şi luăm hotărâri.
Această trecere ar fi fost impulsionată de situaţiile noi, stresante – migraţii în masă, perioade de schimbări dramatice ale mediului natural ş. a. -, ce creau o mare presiune şi necesitatea adaptării. A fost nevoie ca minţile umane să devină mai flexibile, mai creative, ca răspuns la aceste presiuni exterioare, şi aşa ar fi evoluat spre un nou mod de funcţionare, cel de azi, bazat pe introspecţie conştientă. Dezvoltarea, în această perioadă, a practicilor religioase şi divinatorii ar fi fost, crede psihologul american, expresia încercării de a regăsi această „setare” bicamerală pierdută, de a restabili comunicarea cu „zeii” ale căror voci nu mai putea fi acum auzite în minte. 
În lumina acestor explicaţii, să fie oare „sindromul celui de-al treilea om” un vestigiu al acestui mod străvechi de a funcţiona al minţii noastre, o reminiscenţă a „minţii bicamerale”, care aşteaptă şi primeşte instrucţiuni de la „altcineva” şi care iese la suprafaţă sub presiunea cumplită din momentele de cumpănă?
Alţi psihologi cred că, dimpotrivă, e vorba despre un efort mental de „a face” faţă, un mecanism adaptativ, sau de coping, după expresia în limba engleză care a început să fie utilizată şi de psihologii de la noi. 
În psihologie, coping înseamnă depunerea unui efort conştient pentru rezolvarea problemelor personale şi interpersonale şi încercarea de a stăpâni, reduce ori tolera stresul. 
Psihologii au repertoriat sute de asemenea strategii de coping, clasificarea lor fiind încă subiect de dezbateri. 
Identificarea şi eliminarea surselor de stres, metodele de relaxare, distragerea atenţiei de la problema stresantă, gestionarea sentimentelor negative, negarea, distanţarea de problemă şi multe altele sunt asemenea strategii de coping, încercări de a face faţă suferinţei provocate de situaţii dificile, unele dintre aceste strategii având efect pozitiv (coping adaptiv sau constructiv), altele negativ (coping maladaptiv). Mintea umană este capabilă să „inventeze” o mare varietate de mecanisme de coping, care ne ajută să facem faţă situaţiilor grele din viaţă. 
Este explicaţia pe care pare să o prefere şi John Geiger pentru a explica sindromul celui de-al treilea om: „Pentru oamenii aflaţi într-o mare suferinţă fizică şi psihică, este un mod de a face faţă situaţiei. Nimic nu e de mai mare ajutor oamenilor, în clipe grele, decât să simtă că se mai află acolo cineva, care îi ajută.”
S-ar părea, aşadar, că suntem în stare – cel puţin unii dintre noi sunt -, în clipe de mare restrişte, să „inventăm” o fiinţă nevăzută care să ne vină în ajutor. Nu e neapărat foarte lămuritor; mai curând, este o altă faţetă a nesfârşit de enigmaticei minţi umane, capabilă de cele mai uimitoare înfăptuiri. 
Oricum ar fi, acest fenomen tulburător există şi înţelegerea lui ne-ar fi de mare folos: „Dacă înţelegem că factorul «Al Treilea Om» este o parte din noi, aşa cum e şi adrenalina… atunci am putea începe să ajungem la el cu mai multă uşurinţă”, scrie Geiger. 
„Dacă stai să te gândeşti, e o capacitate extraordinară. Şi, cumva, te face să te gândeşti că noi, fiinţele umane, nu suntem niciodată cu totul singure, că avem puterea de a chema acest ajutor în clipele din viaţă când avem cel mai mult nevoie de el.”

Incident misterios fără precedent: treisprezece avioane de pasageri au dispărut de pe radare

Trimite pe email

Mihai Drăghici | 14.06.2014 |

2 Comentarii

Treisprezece avioane comerciale au dispărut de pe radare 25 de minute, în două ocazii, în timp ce zburau deasupra Austriei, experţii vorbind despre o situaţie fără precedent, scrie Daily Mail, în ediţia online.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (2)

Treisprezece avioane comerciale au dispărut de pe radare 25 de minute, în două ocazii, în timp ce zburau deasupra Austriei, experţii vorbind despre o situaţie fără precedent, scrie Daily Mail, în ediţia online.
Incidentele au avut loc pe 5 şi 11 iunie, în timp ce avioanele zburau deasupra Austriei.
Autoritatea aeronautică din Austria a comunicat că, timp de 25 de minute, au fost pierdute datele despre coordonatele zborurilor şi despre identitatea aeronavelor.
Incidente similare au fost raportate şi de alte state europene, iar Agenţia aviatică europeană (Eurocontrol) a fost sesizată pentru demararea unei investigaţii.
Se pare că incidente similare au fost raportate în Germania şi Cehia.

Harta zonelor în care au avut loc incidente     

Cauzele incidentelor ar putea fi interferenţele undelor electromagnetice provenind de la aeronave şi de la turnurile de control.
Sursa: Mediafax, Daily Mail

Care este locul în care avem cele mai mari şanse să identificăm extratereştri?

Trimite pe email

17.04.2013 |

0 Comentarii

+ zoom

Galerie foto (1)

Oamenii de ştiinţă din Marea Britanie au analizat sistemul nostru solar şi au ajuns la concluzia că avem cele mai mari şanse să găsim extratereştri pe lunile îngheţate ale lui Saturn şi Jupiter.

Concluzia a fost anunţată de specialiştii de la UK Centre for Astrobiology, un nou centru de cercetare ce a fost conceput pentru a studia posibilitatea existenţei vieţii pe alte corpuri cereşti. Cercetătorii din cadrul centrului studiază viaţa de pe Terra, fondând în acest scop un laborator subteran în Yorkshire la un kilometru sub nivelul solului pentru a studia cum supravieţuiesc formele de viaţă la această adâncime şi pentru a căuta indicii preţioase referitoare la posibilele forme de viaţă de pe alte planete. Acest lucru este mai ales util în ceea ce priveşte planeta Marte, despre care se crede că ar putea găzdui forme de viaţă sub suprafaţa sa, deoarece la nivelul solului condiţiile sunt nefavorabile vieţii.
Profesorul Charles Cockrell, coordonatorul UK Centre for Astrobiology, afirmă că eforturile de identificare a formelor de viaţă extraterestre reprezintă, de fapt, o cursă pentru găsirea unor microorganisme, efort ce nu a fost încununat de succes până acum. „Astrobiologia este un domeniu care încă încearcă să înţeleagă dacă Terra este un exemplu unic sau dacă putem găsi forme de viaţă şi în alte locuri”, comentează profesorului.
Centrul de cercetare a fost inaugurat oficial astăzi, instituţia provocând deja o dezbatere între oamenii de ştiinţă. Unii cercetători cred că eforturile de identificare a vieţii extraterestre ar trebui să nu mai fie concentrate doar asupra planetei Marte, pledând pentru includerea lunilor îngheţate ale lui Jupiter şi Saturn printre corpurile cereşti studiate.
Dr. Robert Pappalardo, cercetător în cadrul programului Planetary Science de la NASA, a explicat că „din motive pe care nu le înţeleg, o bună parte a sistemului solar şi potenţialul acesteia de a găzdui forme de viaţă nu au constituit o prioritate”.
Doctorul Pappalardo se declară îngrijorat că misiunea ce avea ca scop explorarea sateliţilor îngheţaţi ai lui Jupiter, cunoscută drept „Misiunea Europa”, a fost amânată de NASA în favoarea explorării planetei Marte.
„Mă tem că în cazul în care misiunea Europa este amânată, iar în cele din urmă este dusă la bun sfârşit, vom ajunge să ne uităm în trecut şi să ne întrebăm «de ce nu am făcut asta mai devreme?». Închipuiţi-vă că peste 50 de ani trimitem acolo o navetă care descoperă semne de viaţă. Ne vom da seama că în tot acest timp am căutat în locul greşit”, spune Pappalardo.
De asemenea, criticii afirmă că cel mai recent proiect al NASA, ce intenţionează să identifice, captureze şi mute un asteroid aproape de Lună, este prea costisitor. Mai mulţi cercetători afirmă că suma de 100 de milioane de dolari ar fi folosită mai bine pentru a aprofunda explorarea spaţială a sistemului solar.
Profesorul Andrew Coates, coordonatorul departamentului de ştiinţe planetare din cadrul UCL, afirmă că ideea NASA este fantastică, însă proiectul este totodată costisitor şi lasă impresia că „NASA ar putea rata şansa de a desfăşura nişte proiecte esenţiale de explorare spaţială pe care agenţia spaţială americană ar trebui să le realizeze”.
Agenţia Spaţială Europeană plănuieşte să investigheze posibilitatea existenţei unor forme de viaţă în apropiere de Jupiter. În acest scop, misiunea JUICE (Jupiter Icy Moons Explorer), ce va debuta în 2022, va avea ca scop studierea a trei dintre sateliţii îngheţaţi ai lui Jupiter.
„Vrem să înţelegem dacă lunile lui Jupiter conţin un mediu favorabil formelor de viaţă. Este nevoie de apă lichidă, căldură, stabilitate şi de compuşi organici. Credem că Ganymede, Callisto şi Europa îndeplinesc aceste condiţii, dar nu vom şti sigur până când nu vom ajunge acolo”, a comentat profesorul Michelle Dochery de la Imperial College.
Răspunsul îl vom avea avea peste două decenii: misiunea JUICE va fi lansată în 2022 şi va ajunge în apropierea lui Jupiter abia în 2030.
Sursa: The Telegraph

Patru animale care sunt dotate cu superputeri (FOTO)

Trimite pe email

22.06.2013 |

3 Comentarii

Patru animale care sunt dotate cu superputeri     (Foto:Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (5)

Aşa cum Clark Kent părea un om normal până să îşi pună costumul bine-cunoscut şi să salveze lumea, la fel şi unele animale par să nu aibă nimic ieşit din comun, la prima vedere.

Cu toate acestea, există animale care simt impulsurile electrice în apă, creaturi care pot bloca sonarul unui liliac şi vieţuitoare care au un sistem de navigare mai bun decât cel de pe smarthphone.
1. Supermustăţile tigrului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri    (Foto: Shutterstock.com)

Departe de a fi obişnuite, mustăţile tigrului sunt mult mai utile şi mai folositoare decât am putea crede. Nervii de la baza mustăţilor îi ajută pe tigrii să estimeze distanţe şi să identifice schimbări din mediu. Atunci când vânează, tigrii ţintesc punctul cel mai sensibil al prăzii: artera carotidă de la nivelul gâtului. După ce caninii tigrului perforează artera, mustăţile se mişcă spre înainte, înconjurând gâtul prăzii şi determinând dacă aceasta mai are puls. 
2. Busola porumbelului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri    (Foto: Shutterstock.com)

Porumbeii au un ceas interior care îi ajută să îşi găsească drumul spre casă. Din moment ce porumbeii domestici nu îşi caută singuri hrana, ei realizează călătorii lungi şi spontane, ghidându-se în funcţie de poziţia soarelui pe cer şi de busola magnetică pe care o au ei în interior şi despre care se spune că ar fi de fapt un mecanism prin care animalele se orientează în funcţie sunetele de frecvenţă joasă. 
3. Nenumăratele talente ale ornitorincului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri    (Foto: Shutterstock.com)

Acest animal drăguţ, dar cu aspect neobişnuit, are o serie de „superputeri”. În primul rând el este dotat cu electrorecepţie, motiv pentru care poate simţi impulsurile electrice în ape. Pe lângă faptul că el este unul dintre puţinele mamifere care depun ouă, ornitorincul mai are o caracteristică inedită: masculul are un canal de scurgere plin cu venin localizat sub pielea membrelor inferioare. Veninul este secretat de o glandă, atunci când animalul de simte ameninţat de prezenţa unei alte specii. Mai mult, veninul său este deosebit de periculos în perioada de împerechere, producând dureri intense la oameni şi câini. 
4. Salvarea moliei Bertoldia trigona

Patru animale care sunt dotate cu superputeri    (Foto: Shutterstock.com)

Molia tigru are o caracteristică specială pe care oamenii de ştiinţă au identificat-o de curând: ea poate prezice atacul unui liliac, cel mai mare duşman al său. Liliecii folosesc ecolocaţia, un timp de determinare cu ajutorul sonarului, în scopul de a-şi găsi prada noaptea. Uimitor este că, molia tigru are capacitatea de a auzi semnalele emise de liliac. De fapt, molia eliberează 4500 de clicuri pe secundă, având un efect de bruiaj asupra ecolocaţiei. Potrivit unui studiu publicat în PLOS ONE, tehnica folosită de molie funcţionează în proporţie de 93%. În aceste condiţii, molia tigru este singurul animal cunoscut care poate identifica şi bloca ecolocaţia folosită de prădător. 
Sursa: Sierra

Cum ne influenţează luna naşterii destinul

Trimite pe email

Mihaela Stănescu | 08.08.2012 |

28 Comentarii

Cum ne influenţează luna naşterii destinul     nastere, luna, destin, soarta, sanatate, carieră + zoom

Galerie foto (6)

Să fim lămuriţi: nu e vorba despre astrologie. Nu vorbim despre zodii şi horoscop, ci despre un alt mod de cunoaştere a lumii - cel ştiinţific. Deşi ideea că momentul calendaristic al venirii pe lume are o influenţă crucială asupra destinului unui om circulă de mii de ani, abia recent oamenii de ştiinţă au început să investigheze problema cu mijloacele experimentului şi ale analizei statistice. Iar rezultatele au fost surprinzătoare: fără referiri la planete, ascendent şi decani, s-a constatat că există, într-adevăr, corelaţii între luna naşterii şi anumite particularităţi ale devenirii unei fiinţe umane de-a lungul vieţii - ale destinului acesteia, carevasăzică.

Explicaţiile găsite până în prezent ţin de ritmurile naturale - planetare şi cosmice - la care suntem cu toţii conectaţi şi de anumite detalii de organizare a vieţii economice şi sociale în cadrul diferitelor comunităţi umane, aşa cum veţi vedea. Perioada din an în care s-a născut un om îi influenţează acestuia sănătatea, alegerea profesiunii şi chiar succesul în viaţă, în general. Pentru exemplificare, iată câteva studii care au abordat această corelaţie, rezultatele lor şi explicaţiile propuse de specialişti.
Luna naşterii influenţează speranţa de viaţă
În două ţări din emisfera nordică - Austria şi Danemarca - persoanele născute toamna şi la începutul iernii (lunile octombrie - decembrie) trăiesc mai mult decât cele născute în perioada aprilie-iunie. În schimb, în Australia, arată acelaşi studiu, există un decalaj de o jumătate de an al acestui model. Iar britanicii care au emigrat în Australia prezintă un model asemănător cu cel al austriecilor şi al danezilor, aşadar modelul caracteristic populaţiilor din emisfera nordică; asta înseamnă că, în ciuda deceniilor de viaţă trăită în Australia, ceea ce le influenţează fundamental speranţa de viaţă nu sunt în primul rând condiţiile din ţara de adopţie, ci tot modelul calendaristic din zona în care s-au născut.
Rezultatele au în vedere speranţa de viaţă calculată la vârsta de 50 de ani şi au la bază analiza a peste un milion de înregistrări - date cuprinse în registrele de evidenţă a populaţiei. Studiul a fost realizat de specialişti de la Institutul Max Plank pentru Cercetări Demografice din Rostock, Germania.
După ce au făcut ajustările şi corecţiile necesare, cercetătorii au ajuns la concluzia că speranţa de viaţă după vârsta de 50 de ani pare să depindă de existenţa unor factori care acţionează în timpul vieţii intrauterine şi în primele luni după naştere şi care au un efect asupra susceptibilităţii la diferite boli în cursul vieţii adulte.
Aceste constatări se potrivesc cu date rezultate din studii anterioare şi care arătau că, la începutul secolului trecut, bebeluşii născuţi toamna aveau, în medie, o greutate mai mare la naştere (şi, prin urmare, şanse mai bune de a supravieţui) în comparaţie cu cei veniţi pe lume în celelalte anotimpuri. În generaţiile recente, aceste diferenţe s-au estompat, ca urmare a îmbunătăţirii standardelor de sănătate publică în ceea ce priveşte îngrijirea mamei şi a copilului.

Autorii studiului au presupus că luna naşterii este un indicator al unor factori ambientali legaţi de anotimp şi care influenţează starea de sănătate pe parcursul vieţii şi, consecutiv, speranţa de viaţă. Care anume sunt acei factori ambientali e însă dificil de spus.
Alte studii leagă cu ceva mai multă precizie luna naşterii cu probabilitatea apariţiei anumitor tulburări de sănătate la persoanele respective. Astfel, Asociaţia Medicală Canadiană a publicat, recent, un studiu ce arăta că, în cazul copiilor născuţi în decembrie, era mai probabil ca aceştia să fie trataţi pentru tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie (ADHD), comparativ cu copii născuţi în ianuarie. Probabilităţile erau, au calculat statisticienii, cu 39% mai mari. Fără a spune explicit că un copil născut în decembrie e mai predispus la ADHD decât unul născut în decembrie, rezultatele reflectă totuşi o corelaţie semnificativă între ADHD şi luna naşterii, corelaţie cu atât mai surprinzătoare cu cât lunile decembrie şi ianuarie sunt foarte apropiate, deci nu e vorba despre naşterea în anotimpuri diferite.


Cine-i născut în septembrieee...
Există cazuri de corelaţii ce pot fi explicate simplu şi logic: corelaţiile dintre luna naşterii şi rezultatele la învăţătură au o semnficaţie uşor de înţeles, dacă se ia în calcul data începrii anului şcolar. În societatea de tip occidental, anul şcolar începe, în general, toamna. Copiii născuţi la începutul anului respectiv pot fi cu câteva luni bune (uneori cu aproape un an) mai mari decât mititeii născuţi spre sfârşitul anului. Aşa se face că se pot găsi, în aceeaşi clasă I, copilaşi de 7 ani şi jumătate şi alţii de 6 ani şi 10 luni. Or, se observă adesea că elevii cei mai mici din clasă au dificultăţi mai mari la învăţătură: asimilează cunoştinţele mai greu decît colegii lor mai măricei, obosesc mai repede şi dificultăţi mai mari de concentrare, toate acestea afectându-le performanţele la învăţătură. Asta se întâmplă pentru că, la această vârstă, o jumătate de an în plus sau în minus contează foarte mult în dezvoltarea cognitivă a unui copil. Câteva luni diferenţă de vârstă se pot traduce într-o diferenţă considerabilă în ceea ce priveşte puterea de a face faţă exigenţelor şcolii.

Un studiu din 2011, realizat în Canada (unde data limită pentru împlinirea vârstei necesare pentru ca un copil să poată merge la şcoală este 31 decembrie din anul respectiv ) arăta că, în provincia Columbia Britanică, copiii care au intrat la grădiniţă în 1995 prezentau diferenţe în evoluţia lor, în funcţie de luna naşterii: comparativ cu copiii născuţi în ianuarie, cei născuţi în decembrie vădeau o probabilitate mai mică cu 12-15% de a îndeplini standardele de performaţă în privinţa cititului şi a aritmeticii în şcoala primară. Tot ei aveau cu 12% mai puţine şanse de a absolvi şcoala. În general, opinia curentă este că mulţi dintre aceşti copii, dezavantajaţi de la început faţă de colegii lor mai mari, tind să acumuleze aceste "rămîneri în urmă", să se descurajeze şi să se demotiveze, ceea ce îi duce în mai mare măsură spre eşecuri şcolare.
În Marea Britanie, data limită pentru împlinirea vîrstei minime de şcolarizare este 31 august, ceea ce înseamnă că se pot găsi în aceeaşi clasă copii care abia au împlinit vârsta de şcoală, în iulie sau august din anul respectiv, alături de copii născuţi în luna septembrie a anului precedent, deci cu aproape un an mai mari. Şi iată că o cercetare realizată în 2011 de Institutul de Studii Fiscale a indicat că aceşti copii "de august" - care la vremea şcolii primare fuseseră cei mai mici din clasele lor - poartă urmele acestor dificultăţi până târziu în viaţă: sunt mai puţin încrezători în capacităţile lor intelectuale şi au o probabilitate mai mică de a merge la universităţi prestigioase.

Şi în sport au fost semnalate corelaţii de acest tip, explicate tot prin efectele combinate ale anului calendaristic şi ale anului şcolar. Jurnalistul Malcolm Gladwell, într-o carte numită Outliers (2008) susţine că, în hocheiul canadian, copiii mai mici, născuţi spre sfârşitul anului calendaristic, au mai puţine şanse să fie selecţionaţi în echipe şi să devină mari jucători, pentru simplu fapt că aceşti copii concurează la selecţie cu copii născuţi în acelaşi an, dar în primele luni ale acestuia şi care sunt mai bine dezvoltaţi, fizic şi psihic, mai apţi pentru sportul de echipă şi, în consecinţă, sunt preferaţi de antrenori.


Naştere şi destin: despre luna naşterii, sănătate şi carieră
Alteori însă, explicaţia corelaţiilor nu este atât de eviedentă. Asocierile sunt clare, semnficative statistic, dar cauza rămâne misterioasă; cercetătorii avansează, cel mult, ipoteze care urmează să fie confirmate sau infirmate prin studii ulterioare.
Cum se explică, de exemplu, faptul (constat într-un studiu britanic) că luna naşterii influenţează susceptibilitatea la boli a unor persoane? Oamenii de ştiinţă n-au vrut să ne lase cu curiozitatea nesatisfăcută măcar de-o ipoteză şi presupun că e vorba despre expunerea viitoarei mame la lumina solară, în timpul sarcinii, expunere care, după cum se ştie, influenţează nivelul de vitamina D în organism. Iar această vitamină are roluri fundamentale în corpul uman (nu cunoaştem decât o mică parte dintre ele şi descoperim mereu altele), printre care şi reglarea expresiei unor gene, ce îşi pun amprenta asupra dezvoltării copilului şi asupra stării lui de sănătate, pentru toată viaţa.
Astfel, cei născuţi între lunile martie şi iunie sunt mai predispuşi la anumite afecţiuni precum diabet, maladia Parkinson, glaucom, narcolepsie, autism şi scleroză multiplă. Cei născuţi în octombrie şi noiembrie par să fie mai avantajaţi; dacă teoria cercetătorilor e corectă, acest fenomen s-ar datora faptului că organismul matern, expus la soare în timpul lunilor de vară, a acumulat o cantitate sănătoasă de vitamina D, care îi va fi de mare folos fătului pentru buna lui dezvoltare.( Acest model e valabil în emisfera nordică; în cea sudică, unde anotimpurile sunt "pe invers", perioada cea mai fastă pentru venirea pe lume ar fi lunile în care la noi e primăvară.)


Încă şi mai bizare par corelaţiile descoperite recent între luna naşterii şi alegerea carierei.
Venirea pe lume într-o anumită zi a anului indică probabiltatea statistică de a alege un anumit tip de slujbă mai târziu, spun experţii de la Institutul Naţional de Statistică din Marea Britanie. Ei au analizat distrribuţia pe luni (de naştere) a unui mare număr de britanici, în cazul a 19 profesii diferite, folosind date de la ultimul recensământ. Iată concluziile - surprinzătoare, trebuie să recunoaştem.
Statistic vorbind, există o probabililtate mare (adică semnificativă din punct de vedere statistic) ca:

• o persoană născută în decembrie să devină medic stomatolog
  
• o persoană născută în februarie să devină artist/ă
  
• cineva născut în martie să ajungă mai târziu pilot
  

Pentru cei născuţi în aprilie şi mai, nu pare să existe vreo corelaţie specifică, cu o anumită profesie; în schimb, cei născuţi în lunile de vară au şanse mult mai mici decât media să ajungă medici sau fotbalişti cu venituri mari:(

(În caz că vă întrebaţi, David Beckham e născut în mai - 2 mai 1975).
Până în prezent, nu a fost găsită pentru aceste corelaţii o explicaţie pozitivistă, ştiinţifică (observaţi că n-am spus că nu există o astfel de explicaţie, ci doar că n-am găsit-o noi, deocamdată.)
Însă e larg acceptat faptul că toate fiinţele vii de pe Pământ suferă influenţa unor ritmuri naturale care îşi lasă amprenta asupra vieţii lor. Alternanţa zi-noapte, succesiunea anotimpurilor, fazele Lunii, poate chiar periodicitatea activităţii solare ori alte ritmuri cosmice, încă necunoscute, înrâuresc existenţa formelor de viaţă, deci şi pe a noastră. Ca parte din Univers, suntem supuşi legilor lui, ritmurilor lui; chiar dacă nu înţelegem întotdeauna natura acestor influenţe, ele există. Studii viitoare vor elucida modul în care acţionează aceste forţe neînţelese încă, lărgind cunoaşterea noastră asupra lumii mari din jur şi sporindu-ne capacitatea de a interacţiona cu ea în modul cel mai benefic nouă.

Tag-uri: nastere | luna | destin | soarta | sanatate | carieră

Semn divin sau doar imaginaţie: de ce vedem chipuri pe diferite obiecte?

Trimite pe email

16.11.2012 |

+ zoom Semn divin sau doar imaginaţie: de ce vedem chipuri pe diferite obiecte? Galerie foto (1)

De-a lungul timpului, mai multe persoane au raportat că au văzut chipul Mântuitorului sau al Fecioarei Maria pe diferite obiecte, de la pâine prăjită, până la frunze. Acum, oamenii de ştiinţă au găsit o explicaţie pentru acest fenomen.

Conform specialiştilor, persoanele în cauză experimentează un fenomen numit percepţia unei feţe iluzorii, o tendinţă de a identifica forme asemănătoare cu feţele oamenilor în obiecte. Astfel de indivizi văd feţe umane în natură (în formele norilor sau ale pietrelor) sau în obiecte inerte (mâncare, obiecte decorative). 
Acum, un studiu din Finlanda a dorită să afle ce fel de persoane sunt mai predispuse la experimentarea acestor percepţii vizuale. 
„Capacitatea de a dentica chipuri în obiecte este mai des întâlnită la unii oameni, în funcţie de modul diferit în care creierul procesează informaţia. Este normal şi chiar amuzant ca mintea noastră să declanşeze perceperea chipurilor atunci când, de fapt, nu există nicio faţă de om prin preajmă”, a declarat coordonatorul studiului, Tapani Riekki. 
Pentru a observa dacă credinţele religioase sau încrederea în paranormal joacă un rol în capacitatea individului de a vedea chipuri acolo unde ele nu există, oamenii de ştiinţă au realizat un test pe 47 de indivizi şi au comparat 19 oameni care aveau opinii favorabile asupra puterilor paranormale, cu cu un grup de 20 de participanţi care s-au declarat sceptici în ceea ce priveşte fenomenele paranormale. O a doua analiză a comparat rezultatele de la 20 de indivizi care se considerau religioşi cu alţi 19 nereligioşi. 
În studiu, oamenii de ştiinţă i-au rugat pe voluntari să realizeze o sarcină de detectare: indivizii vedeau 185 de imagini pe ecranul computerului (dintre care doar 98 includeau chipuri). Fiecare imagine era afişată 4 secunde, timp în care participanţii trebuiau să declare dacă identificau sau nu chipuri în ea. 
Imaginile includeau peisaje, scene din natură, clădiri şi obiecte. În unele dintre ele, obiectele erau aranjate în aşa fel încât să formeze chipuri, în timp ce altele erau doar instantanee din natură. 
Rezultatele au reliefat că persoanele religioase şi cele care cred în paranormal au tendinţa de a percepe părţi din chipuri sau chiar feţe întregi în imagini şi obiecte, comparativ cu cei necredincioşii sau scepticii. Mai mult, în rândul credincioşilor s-a observat şi o predispoziţie de a vedea chipuri acolo unde ele chiar nu există. 
„Studiul nostru indică faptul că diferenţele dintre grupuri nu sunt la nivelul percepţiei, ci la cel al interpretării”, a declarat Riekki. 
Sursa: NBC

Surprinzător: putem lectura şi rezolva exerciţii matematice în mod inconştient

Trimite pe email

14.11.2012 |

+ zoom Galerie foto (1)

Oamenii pot citi şi pot realiza probleme de aritmetică fără să fie conştienţi de asta, susţine un nou studiu.

Viena de la 63€ › Rezervă bilete de avion prin

Până acum, teoria acceptată de majoritatea specialiştilor în ştiinţele cognitive susţinea că procesarea limbajului şi a aritmeticii se realizează doar în starea de conştienţă. Cu toate acestea, acum, oamenii de ştiinţă din Israel au demonstrat că prelucrarea expresiilor semantice simple şi a celor matematice se poate realiza şi în stare inconştientă. 
„Ceea ce am descoperit a fost că oamenii pot citi câteva cuvinte şi pot face exerciţii aritmetice fără să «vadă» cuvintele sau ecuaţiile. Prin urmare, descoperirea noastră ar trebui să ducă la actualizarea teoriilor ştiinţifice legate de conştienţa şi inconştienţa umană”, a declarat Ran Hassin, de la Universitatea Hebrew, din Israel. 
Pentru a observa dacă oamenii pot procesa limbajul şi aritmetica fără efort conştient, cercetătorii au realizat este de laborator. În studiu, unui ochi al unui participant i se prezenta un stimul ţintă (care nu se observa conştient), în timp ce celălalt ochi era distras de tehnica Constant Flash Suppression (CFS), care presupune etalarea şi schimbarea cu rapiditate a unor imagini colorate. Astfel, specialiştii s-au asigurat că stimulul ţintă nu este observat în mod conştient timp de câteva secunde. După acest timp, stilul ţintă va apărea în atenţia conştientă. 
Pentru a testa procesarea limbajului non-conştientă, stimulul a fost creat din mai multe expresii. Astfel s-a descoperit că participanţilor le-a luat mult mai mult timp să devină conştienţi de propoziţiile sau expresiile logice precum (Eu calc rufe), comparativ cu propoziţiile ilogic de genul („Eu calc cafea”). De asemenea, s-a constatat că expresiile negative, de pildă „ochi vânăt” au fost observate mai repede decât cele neutre sau pozitive, precum „cutie cu nisip”. 
Când participanţii nu au fost supuşi la CFS, nu s-au observat diferenţe legate de durata în care sunt observate propoziţiile, lucru care sugerează că oamenii pot citi şi procesa limbajul fără a fi conştienţi de asta. 
Într-o a doua parte a studiului, un ochi al fiecărui subiect era expus la CFS, în timp ce ochiul celălalt putea vede o ecucaţie de scădere. Ulterior, ecuaţia a fost înlocuită de o valoare numerică, care putea fi rezultatul scăderii sau un număr oarecare. În timpul acestui test, starea de conştienţă a acestui testa a fost distrasă de întrebări directe sau de sarcini ce necesitau judecata. 
În această a doua parte a studiului oamenii de ştiinţă au descoperit că numerele erau observate mai bine dacă ele reprezentau răspunsul la ecuaţie 
„Dacă se dovedeşte că rezultatele sunt de încredere şi dacă vor putea fi replicate, atunci ele vor putea avea un impact major în înţelegerea relaţiilor dintre conştient şi inconştient”, a declarat omul de ştiinţă Ben Newell.

Sursa: Cosmos Magazine

Nu exista viata dupa moarte – e doar o iluzie

Trimite pe email

02.06.2010 |

213 Comentarii

+ zoom Nu exista viata dupa moarte – e doar o iluzie Galerie foto (2)

Medici din mai multe universitati si spitale de prestigiu din toata lumea sustin ca au identificat cauzele asa numitelor „experiente din pragul mortii” si se declara convinsi ca nu este vorba de experiente metafizice si de dovezi ale unei lumi de dincolo ci, mai degraba, de o reactie involuntara a creierului inainte de a-si opri toate functiile.

Studiile efectuate asupra mai multor pacienti aflati in faza terminala au demonstrat prezenta unei activitati electrice de amploare la nivelul creierului in momentele premergatoare mortii, acesta fiind si motivul pentru care cei care isi revin vorbesc de prezenta unor lumini puternice, a senzatiei de parasire a propriului trup si de intalniri cu persoane decedate.

"Noi credeam ca experientele din pragul mortii sunt cauzate de aceasta descarcare electrica, necunoscuta pana in prezent, din momentul in care creierul incepe sa ramana fara oxigen", sustine Lakhmir Chawla, specialist neurolog din cadrul Universitatii George Washington. "In momentul in care fluxul sagvin scade, iar oxigenul nu mai ajunge la creier, celulele nervoase transmit un ultim impuls electric. Acesta porneste intr-o anumita parte a creierului si se revarsa ca o cascada, dand victimelor senzatiile extrasenzoriale din ultimele lor secunde de viata", a adaugat specialistul.


"Vedem moartea ca pe un moment limita, fara sa realizam ca este doar un proces natural, si inca unul reversibil. Moartea intervine in momentul in care inima inceteaza sa mai bata. Ganditi-va, insa, ca medicina moderna poate resuscita oameni a caror inima s-a oprit de cel putin 3-4 ore. Sunt convins ca experientele din pragul mortii sunt traite de multi dintre noi dar, pur si simplu, nu ni le putem aminti", declara si Sam Parnia, medic in cadrul Centrului Medical Cornwell din New York si, totodata, cercetator al Universitatii din Southampton.

Cei doi experti sunt de parere ca descoperirile lor nu sunt decat un prim pas in intelegerea proceselor care au loc la nivelul creierului in momentul mortii si ca studiile trebuie sa continue pentru intelegerea deplina a acestor fenomene.

Sursa: Times
CITESTE SI:

• A fost dezlegat misterul experientelor din pragul mortii?
• Experientele de dupa moarte - Amintiri din casa mortilor
• Ce se intampla in momentul mortii?

Clarvăzătoarele au fost supuse unui test ştiinţific, rezultatele au fost neaşteptate

Trimite pe email

31.10.2012 |

+ zoom Clarvăzătoarele au picat testul ştiinţific Galerie foto (1)

Un experiment ştiinţific, realizat de oamenii de ştiinţă din Marea Britanie, a subliniat că două femei clarvăzătoare nu au putut să demonstreze că deţin puteri paranormale.
Testul, realizat de cercetătorii de la Universitatea Goldsmiths a dorit să observe dacă două clarvăzătoare profesioniste au capacitatea de a afla diferite lucruri despre 5 voluntari pe care nu îi puteau vedea. Rezultatele cercetării nu au prezentat dovezi care să ateste existenţa unor puteri inexplicabile. 

În studiu, cele două clarvăzătoare profesioniste au fost rugate să scrie ceva specific despre fiecare dintre cei 5 voluntari pe care nu îi cunoşteau şi cu care nu puteau intra în contact, deoarece se aflau în spatele unui paravan. Ulterior, voluntarii au fost rugaţi să încerce să se identifice pe baza descrierilor propuse de clarvăzătoare. Rata de succes a acestei provocări a fost de doar 1 din 5 încercări. 

 

Cu toate acestea, una dintre cele două clarvăzătoare, Patricia Putt, a respins rezultatele testului, declarând că, pentru a putea afla date despre un individ, ea trebuie să stabilească o legătură cu acesta, fiind nevoie să îl vadă sau să îi vorbească. Conform ei, „energia psihică” nu poate funcţiona într-un decor precum cel creat special pentru experiment, iar acest lucru o dovedeşte rata foarte mare de succes pe care a avut-o ea în trecut. 

 

Patricia Putt este de părere că experimentul a fost conceput astfel încât să confirme ideile preconcepute ale oamenilor de ştiinţă şi nu să demonstreze natura capacităţilor ei supranaturale. „Oamenii de ştiinţă sunt foarte înguşti la minte”, a declarat aceasta. 

 

Clarvăzătoarea admite faptul că există evazionişti care se se dau drept clarvăzători, dar susţine că oamenii de ştiinţă nu ar trebui să creadă că toţi clarvăzătorii sunt la fel.

 

Sursa: BBC