Valea Fizeşului: Neştiuta „Deltă” a Transilvaniei

Trimite pe email

Nicu Pârlog | 17.09.2014 |

1 Comentarii

(Foto: Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (4)

În ultimii ani, odată cu explozia informaţională, au fost descoperite şi popularizate numeroase locuri din ţara noastră în care cadrul natural nu a fost prea mult afectat de lăcomia şi distrugerile făcute de obicei de către om. Zeci, dacă nu sute de lacuri, păduri, creste montane, peşteri, stepe, etc., multe dintre ele astăzi cu statut de zonă ocrotită, au început să fie tot mai des citate în lista de călătorii a iubitorilor naturii. Un astfel de loc este şi complexul de zone umede ale Văii Fizeşului din Judeţul Cluj. Ecosistemul de aici este atât de bogat şi de variant încât zona a primit pe bună dreptate renumele de Deltă a Transilvaniei. Este un loc sublim, unic şi neaşteptat, dar deosebit de fragil faţă de activităţile umane, motiv pentru care se impune să fie imperios monitorizat şi protejat.

 

 

Ce este acest loc şi cum ajungem la el?

 

 

Din punct de vedere al localizării geografice, Valea Fizeşului este situată în nord-estul Câmpiei Transilvaniei. De-a lungul Văii Fizeşului este şoseaua Gherla-Ţaga-Cămăraşu, pe care se poate intra şi dinspre şoseaua Cluj-Dej şi Cluj-Reghin. În zonă se ajunge deci, relativ uşor şi practic există numeroase posibilităţi de oprire pentru observarea şi fotografierea păsărilor. Mai mult decât atât, de pe toate şoselele şi drumurile din apropiere se poate merge până la ţărmul lacurilor din acest complex.

 

 

Povestea „Deltei” Transilvaniei este una deosebit de interesantă. Pârâul Fizeş izvorăşte în apropiere de Cămăraşu şi străbate Câmpia Transilvaniei după direcţiile sud-est şi nord-vest, vărsându-se în cele din urmă în râul Someşul Mic.

 

Pârâul Fizeşului a fost supus unor lucrări de baraj încă din Evul Mediu, iar în urma acestor lucrări, în lungul văii au apărut mai multe lacuri care până în preajma anului 1970 aveau aspectul unor bazine naturale, cu întinderi de stufăriş, nuferi şi mlaştini, bazine care ofereau un habitat perfect pentur numeroase vieţuitoare, în special pentru speciile de păsări de apă, clocitoare sau în tranzit. Ulterior anului 1970, bazinele naturale au fost amenajate şi sunt astăzi transformate aproape integral în iazuri piscicole.

 

Salba de lacuri de pe valea Fizesului    (Foto: Ţetcu Mircea Rareş)

 

Între Hodaie (comuna Cătina) şi Ţaga există următoarele lacuri, numite de localnici, tăuri: Cătina, Popii (alcătuit din contopirea a două lacuri Popii 1 şi Popii 2), Satului, Sf. Florentin, Ciortoş, Geaca (trei iazuri), Sucutard 1 şi Sucutard 2, Ţaga Mare şi Ţaga Mică. Suprafaţa lacurilor este cuprinsă între câteva zeci de hectare (cele mai mari sunt Cătina şi Ţaga, de 64, respectiv 105 hectare) şi cel mai mic este iazul Lacu din comuna Geaca, care are doar 14 hectare.

 

În prezent, mai există stuf doar pe suprafeţe reduse, locuri mlăştinoase sau de-a lungul ţărmurilor joase. Malurile sunt în general destul de înalte şi înclinare, neexistând plaje mâloase sau nisipoase. În schimb, pe alocuri, pe maluri cresc sălcii. Pe unele văi laterale există şi bazine de mică întindere precul Lacul Legii (vechi lac natural, în prezent are doar 10 hectare), iazul Năsal, iazurile de pe valea Ghirişului, Sântioara.

 

Pe Valea Bonţului se află Lacul Ştiucilor de la Săcălaia, o altă zonă importantă pentru conservarea biodiversităţii, zonă care alături de stufărişurile din jur, totalizează aproximativ 140 de hectare.

 

La sud de comuna Sic se află o altă zonă umedă protejată, denumită Stufărişurile de la Sic, în marginea cărora cresc plante adaptate la sărătură, o raritate extremă în flora Transilvaniei.

 

Stufărişurile de la Sic, judeţul Cluj    (Foto: Andrea Polereczky)

 

 

Păsările: cel mai important obiectiv ecologic şi turistic al „Deltei” din inima Ardealului

 

 

Din nefericire, studiile şi estimările ornitologilor au scos la iveală că avifauna locală este mult diminunată faţă de aceea care existase în urmă cu 3-4 decenii, şi cu atât mai mult în comparaţie cu avifauna consemnată aici în secolul XIX, atunci când populaţiile de păsări de aici au fost studiate de Herman Otto, pe atunci preparator al Muzeului Societăţii Ardele din Cluj. Cauza principală a fost, evident, vina omului. Oamenii de aici au transformat aceste lacuri naturale în iazuri şi crescătorii de peşte.

 

Prin urmare, prin distrugerea vegetaţiei palustre au fost deteriorate în primul rând condiţiile de cuibărit ale păsărilor de baltă, dar şi sursele lor de hrană. Pe lacurile mari se practică pescuitul de producţie şi cel sportiv, precum şi vânătoarea...

Datorită poziţiei sale geografice, Valea Fizeşului se află pe culoarul de migraţie al păsărilor de apă care străbat în zbor Ardealul de la nord-vest spre sud-est, devenind astfel un loc de popas şi hrănire frecventat cu regularitate de păsările aflate în tranzit.

 

Ornitologii Alexandru Filipaşcu, Peter Weber, Dan Munteanu şi M. Mătieş au identificat aici 93 specii de păsări de apă ca care se adaugă unele specii de passeriforme de stufăriş.

 

Avifauna clocitoare este săracă în specii comparativ cu cea migratoare, şi include următoarele specii: corcodelul mare, corcodelul mic, corcodelul cu gât roşu, buhaiul de baltă, stârcul pitic, raţa mare, raţa cârâitoare, raţa cu cap castaniu, raţa pestriţă, lişiţa, găinuşa de baltă, cârstelul de baltă, cresteţul pestriţ, fluierarul de munte, lăcarul mare, lăcarul de stuf, lăcarul mic, piţigoiul de stuf , presura de stuf şi eretele de stuf.

 

În împrejurimile lacului cuibăresc câteva perechi de berze albe, stârci cenuşii, stârci de noapte, ciocănitoarea de grădină, sfrânciocul roşiatic, sfrânciocul mare, grangurul şi două specii de silvii. Între păsările de pasaj predomină speciile de raţe, apar şi gârliţele mari, gâştele de vară, gâştele de semănătură, diverse specii de pescăruşi, chirighiţe şi chire.

 

Limicolele (păsări de ţărm de talie mică şi cu un cioc lung şi subţire, caracteristic ordinului din care fac parte) apar îndeosebi toamna, când apa lacurilor este scursă şi apar întinderi mari de mâl şi bălţi puţin adânci.

 

Dintre speciile de interes iminent de salvare pe plan mondial, apar aici trei specii: raţa roşie, cristelul de câmp şi şoimul dunărean.

 

Valea Fizeşului este un loc deosebit de important şi pentru salvarea şi ocrotirea păsărilor ameninţate la nivelul întregii Uniunii Europene. Dintre aceste specii se remarcă buhaiul de baltă, stârcul pitic, cresteţul cenuşiu, acvila pitică, acvila ţipătoare mică, caprimulgul, ciocănitoarea de stejar, fâsa de câmp, silvia porumbacă iar în mod cu totul şi cu totul  accidental poate apărea în trecere şi gâsca cu gât roşu, specie deosebit de importantă pe plan european.

 

Egreta Alba    (Foto: Shutterstock.com)

 

 

Pericole şi măsuri de protecţie

 

 

Evident, fiind un loc atât de bogat în peşte şi păsări, „Delta” Transilvaniei a fost şi este supusă în continuare asaltului pescarilor, vânătorilor şi mai ales a braconierilor.

 

De-a lungul timpului, avifauna de aici a fost mereu afectată şi diminuată din cauza lucrărilor care au dus la dispariţia treptată a marilor suprafeţe acoperite de vegetaţie palustră emersă, care oferea adăpost şi locuri de cuibărit ideale pentru speciile de păsări acvatice.

 

Per total, braconajul, vânătoarea în timpul cuibăritului, distrugerea cuiburilor, furtul ouălelor şi al puilor, mai ales deranjarea păsărilor în perioada cuibăritului, desecările zonelor umede prin canale săpate de-a lungul Fizeşului, prinderea păsărilor în diverse capcane, practicarea pescuitului sportiv în masă, prin diverse concursuri de profil, în urma cărora păsările sunt deranjate.

 

Pericole foarte mari sunt reprezentate de incendierea iresponsabilă a stufului uscat şi mai ales de permiterea practicării de sporturi nautice în care apele sunt brăzdate frecvent de diverse ambarcaţiuni de viteză care prin zgomotul şi valurile pe care le fac constituie cel mai mare factor de stres la adresa tuturor vieţuitoarelor de aici.

 

Alte pericole mai sunt reprezentate şi de amplasarea genereatoarelor eoliene, turismul în masă şi înmulţirea necontrolată a speciilor vegetale şi animale de origine invazivă.

 

Toate aceste pericole trebuiesc oprite cât mai repede posibil, căci Valea Fizeşului este încă cel mai important loc de cuibărire a păsărilor de apă din interiorul Transilvaniei.

 

Mai mult decât atât, rezultatele cercetărilor şi observaţiile de teren realizate aici din 1867 în prezent, au permis urmărirea modificărilor survenite în avifauna ecosistemelor acvatice şi palustre de pe Valea Fizeşului pe parcursul unui interval de  timp de peste 150 de ani. Este un caz unic în toată istoria ornitologiei româneşti, care ne demonstrează cu date concrete, rezultatul catastrofal pe care distrugerea ecosistemelor naturale umede îl are asupra populaţiilor de păsări acvatice.

 

Din fericire, o parte din Valea Fizeşului a fost declarată sit Natura 2000 pe baza convenţiei de custodie nr. 205 din data de 29.03.2011. Asociaţia Educaţional-Ecologică EcoTransilvania şi Asociaţia Ecochoice au preluat custodia acestor rezervaţii şi conform Articolului 3 din conveţia de custodie, cele două ONG-uri de profil se obligă să administreze ariile protejate în acord cu prevederile legale în vigoare, cu planul de management şi cu regulamentul ariei protejate şi să contoleze modul de aplicare a acestora în baza legitimaţiei de control primite din partea autorităţii responsabile cu care s-a semnat convenţia de custodie

 

. Aceleaşi foruri se obligă să ia toate măsurile de protecţie necesare acestor arii naturale protejate şi să contribuie la monitorizarea speciilor şi habitatelor, precum şi cartarea habitatelor şi distribuţia speciilor.

 

Să sperăm deci, că se va reuşi salvarea la propriu a „Deltei” Transilvaniei şi nu va deveni o „rezervaţie protejată pe hârtie”, cum se întâmplă din nefericire în marea majoritate a rezervaţiilor şi parcurilor naţionale din ţara noastră.

 

Bibliografie:

 

Al. Filipaşcu-1968. Fauna ornitologică a lacurilor de la Geaca (Câmpia Transilvaniei) după 100 ani. Ocrotirea Naturii, 12/1: 21-41.

 

Munteanu D., Mătieş M. 1969. Apercu sur l'avifaune des etangs de Geaca, Lucr. Staţ, Cercet. Biol. Geol. Geogr.„ Stejarul”, Pângăraţi, 2: 185-200.

 

Munteanu D. 1998. Avifauna Văii Fizeşului şi a Lacului Săcălaia, zone umede de importanţă avifaunistică. SOR Bul. AIA 7:1

Între istorie şi legendă: oraşul Alba Iulia

Trimite pe email

01.08.2014 |

0 Comentarii

+ zoom

Galerie foto (4)

Cu siguranţă unul dintre cele mai frumoase şi mai interesante oraşe din România, Alba Iulia este un adevărat centru spiritual şi cultural al românilor de pretutindeni. Cu o istorie zbuciumată, martirică şi glorioasă, care se întinde de la triburile dacilor apuli la unirea provinciilor româneşti făcută în acest loc de către Mihai Viteazul, şi recent la momentul din data de 1 decembrie 1990, când aici s-a hotărât sărbătorirea Zilei Naţionale a României, Alba Iulia este mult mai mult decât pare la prima vedere. Nu există alt oraş care să sublinieze mai bine idealurile de unitate şi identitate ale românilor de-a lungul veacurilor. Istoria oraşului Alba Iulia îndeamnă la respect, consideraţie şi aducere aminte a oamenilor şi faptelor care au făurit şi menţinut naţiunea şi statul român.
Originile oraşului Alba Iulia de astăzi se pierd în negura timpului. Primele menţionări istorice antice scriu despre Apoulon, marea aşezare a dacilor apuli (adică cei drepţi, cei viteji), care de la culmile Pietrei Craivii (astăzi satul Craiva, comuna Cricău, judeţul Alba) dominau întreg Podişul Transilvan. Însă locurile acestea au fost de fapt populate de oameni încă din vremuri imemoriale. Cercetările şi săpăturile arheologice efectuate în nordul oraşului au scos la iveală o importantă aşezare neolitică locuită de populaţii de păstori şi agricultori în urmă cu aproximativ 5.000-1900 ani înainte de Hristos.
După cucerirea Daciei de către împăratul Traian, acesta a hotărât ca pe fosta cetate a dacilor apuli să fie construit cel mai mare castru roman din toată Dacia, fortificaţie care se întindea pe o suprafaţă de circa 30 de hectare. Castrul respectiv a fost sediul Legiunii a XIII-a Gemina. În jurul castrului au apărut ulterior o mare aşezare civilă pe care administraţia romană a denumit-o Apulum în amintirea triburilor dace autohtone. Mai apoi, în timpul împăratului Marcus Aurelius, aşezarea Apulum a fost ridicată la rang de municipiu, primind titlul de Municipium Aurelium Apumense, iar mai apoi a ajuns colonia denumită Colonia Aurelia Apulensis. De fapt, între secolele II-III după Hristos, localitatea s-a dezvoltat în două direcţii distincte: 1) de centru politic şi militar, administrativ şi religios în jurul castrului devenit în anul 118 reşedinţa guvernatorului Daciei Superior, şi 2) de centru meşteşugăresc şi comercial, important port la râul Mureş, devenit sub Septimius Severus (193-211) Colonia Nova Apulense. Apulum mai era numit în acele vremuri şi Cryosopolis – Oraşul de Aur, fiind un puternic şi bogat centru de iradiere a romanizării în zonă, precum şi cel mai mare oraş nord-dunărean, motive pentru care era considerat centrul Daciei Felix. Zecile de inscripţii descoperite (multe de natură creştină) au demonstrat că legiunile şi administraţia romană s-au stabilit în sudul aşezării, auxiliarii indigeni au continuat să menţină garnizoana, iar meşteşugarii daco-romani şi negustorii şi-au continuat activităţile şi de-a lungul secolelor IV-VI.

Cetatea şi aşezarea civilă au trecut cu bine şi de epoca luptelor cu popoarele migratoare, în special cu avarii. Până la cumpăna veacurilor XI-XII, când regii Budei ajung pe urmele lui Voicu-Ştefan cel Sfânt pe valea Mureşului, garnizoana românească a continuat să apere „cetatea de piatră” de pe platou, o construcţie impresionantă, din piatră de culoare albă, ceea ce i-a făcut probabil pe slavi să-i dea noul nume care l-a detronat pe cel vechi: Bălgrad – adică Cetatea Albă în traducere directă din slavonă. Românii l-au acceptat, sau poate ei înşişi l-au sugerat, istoria va afla poate acest detaliu, dar i-au zis întotdeauna simplu, pe limba lor, - Alba.
Din numele neaoş românesc de Alba au derivat apoi şi celelalte denumiri ale oraşului: Fehervar (în limba maghiară) şi Weissenburg (în limba germană).
În prima lor năvălire în Transilvania, ungurii se lovesc aici de „ducate” stăpânite de duci locali sau de juzi. La început de secol XI, Bălgrad-Alba devine iarăşi centrul politic al unei formaţiuni statale feudale, iar în aceeaşi perioadă populaţia locală peste care au venit ungurii era deja menţionată în documentele vremii sub numele de români sau valahi.
Alba Iulia a fost menţionată în documente pentru prima oară în anul 1097. În anul 1177, Alba era deja reşedinţă pentru a unui comitat precum şi a Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania. În treacăt, trebuie menţionat că ulterior, pe ruinele unei vechi biserici romanice s-a construit o catedrală în stil gotic, care va fi modificată amplu în secolele următoare, ajungând astăzi un monument de artă de mare interes turistic şi istoric.
Alba Iulia a avut parte de condiţii bune de dezvoltare până în anul 1241, dată la care are a fost grav afectată în urma invaziei tătare, una dintre cele mai cumplite devastări pe care le-a suferit acest oraş.

Oraş al Marii Uniri şi mare centru istoric şi cultural
Aşezarea şi-a revenit cu greu, dar a avut parte apoi de o dezvoltare fulminanată, astfel încât între anii 1542-1690, Alba Iulia devenea capitala Principatului Transilvaniei. După devastatoarea înfrângere de la Mohacs din anul 1526, suferită în faţa armatei otomane a lui Suleiman Magnificul, în urma căreia regatul ungar avea să dispară, Principatul Transilvaniei a devenit tributar Imperiului Otoman, dar în acelaşi timp a dobândit un grad deplin de autonomie internă, situaţie care a favorizat şi dezvoltarea pe mai multe planuri a oraşului Alba Iulia. Mai apoi, Alba Iulia devine reşedinţa dinastiei de Bathory, lucru care avea să ducă la o nouă epocă de dezvoltare.
Perioada în care Batoreştii au domnit în Alba este marcată de numeroase refaceri, construiri şi consolidări ale oraşului. Importantul edificiu al Palatului principilor Transilvaniei a fost refăcut aproape complet de către Ioan II Sigismund, iar principele Stefan Bathory avea să-l refacă în stil italian.
Cu siguranţă unul dintre cele mai importante momente din cronologia acestui oraş, este cel din data de 1 noiembrie 1599, când voievodul Mihai Viteazul avea să intre în Alba Iulia ca învingător şi prim unificator de stat, care a realizat atunci unirea politică a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei sub conducerea sa. Momentul a fost marcat şi de oferirea cheilor oraşului de către episcopul catolic Demetrius Napagy, care avea să fie numit cancelar al Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul. Voievodul valah fondează aici şi o Mitropolie, distrusă ulterior de către habsburgi. După asasinarea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia, devenită capitală a principalului, a fost distrusă de mai multe ori de către armatele rivale ale lui Gjerj Basta şi Moise Secuiul. Oraşul a fost refăcut de-a lungul timpului, astfel încât la data de 7 octombrie 1698, a avut loc aici Sinodul  de Unire cu Biserica Romei, sinod în urma căruia o parte a românilor transilvani, iniţial ortodocşi, au fost siliţi să treacă la catolicism, moment marcat şi de apariţia Bisericii Române Unită cu Roma, în fond o biserică greco-catolică.
După ce împăratul austriac Carol al VI-lea a decis în secolul al XVIII-lea reorganizarea Transilvaniei ca provincie de graniţă, Alba Iulia a primit trupe austriece destinate apărării. Majoritatea construcţiilor importante din oraş au fost transformate în cazărmi pentru aceste trupe, iar cetatea oraşului a fost puternic avariată în timpul răscoalei curuţilor. Noua cetate Alba Iulia a fost apoi construită după planurile arhitectului Giovanni Morando Visconti. Sub dinastia habsburgilor situaţia românilor transilvăneni se agravează, iar la Alba Iulia în data de 14 februarie 1761 preoţii ortodocşi ţin o adunare sinodală soldată cu izbucnirea răscoalei condusă de călugărul ortodox Sofronie de la Cioara. Răscoala este înăbuşită, la fel fiind şi cea condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
În urma înfrângerii răscoalei, cele trei mari căpetenii ale românilor transilvăneni sunt arestate, iar Horia şi Cloşca sunt martirizaţi la Alba Iulia prin cumplita zdrobire cu roata.
Alba Iulia a jucat un rol important şi în decursul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, când garnizoana oraşului alcătuită în mare parte din etnici români se aliază cauzei naţionale pentru care Avram Iancu lupta în Munţii Apuseni.
Doi ani mai târziu regăsim Alba Iulia ca centru al dezvoltării reţelei de căi ferate din Transilvania. Între anii 1894-1895 în oraş a fost introdus curentul electric, iar în anul 1900 s-a început asfaltarea trotuarelor.
Însă marele moment de glorie al Albei urma să se petreacă pe data de 1 decembrie 1918, când zeci de mii de români soseau aici pentru a definitiva pe veci actul început cu trei sute de ani în urmă în acelaşi loc de către Mihai Viteazul. Cei 1228 de delegaţi oficiali s-au strâns în clădirea care în prezent găzduieşte şi Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia pentru a hotărâ unirea Transilvaniei cu regatul României.
În Alba Iulia, în anul 1922 s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Neamului, unde pe data de 14 octombrie 1922 regele Ferdinand I şi regina Maria aveau să fie încoronaţi ca monarhii care au reunit toate provinciile istorice româneşti sub un singur sceptru.

Şase ani mai târziu, în data de 6 mai 1928, Alba Iulia ajunge centrul unor lupte politice acerbe. Spre exemplu, în acest oraş Partidul Naţional Ţărănesc a organizat o adunare la care au participat peste 100.000 de cetăţeni, adunare care făcea parte dintr-o vastă campanie de răsturnare a guvernului liberal de atunci. După instaurarea regimului comunist, Alba Iulia are parte de aceeaşi soartă precum toate celelalte oraşe din România. În urma reformei administrative din anul 1968, oraşul este ridicat la rangul de municipiu şi reşedinţă de judeţ a judeţului Alba.
Cu o asemenea istorie tumultoasă, oraşul este deosebit de  bogat în obiective istorice, culturale şi turistice. Aici se pot vizita Categrala romano-catolică Sfântul Mihail, Catedrala Reîntregirii, Biserica grecească cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Biserica Memorială Mihai Viteazul, Biserica cu hramul Sfintei Treimi, Biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Castrul roman şi cetatea veche, Palatul Princiar, fostul Comisariat şi Manutanţa, Palatul Apor, Palatul Arhiepiscopiei, Cetatea Bastionară Alba Carolina, Biblioteca Batthyaneum şi multe edificii martore ale istoriei acestui loc unic în lume, edificii incluse în prezent în circuitul turistic şi cel cultural.
Proiectul CITYLOGO, finanţat de către Comisia Europeană prin Programul URBACT II, în cadrul căruia Municipiul Alba Iulia este partener alături de alte oraşe europene (http://urbact.eu/fr/projects/metropolitan-governance/citylogo/homepage/), susţine evenimentul Alba sub lumini de Oscar,  organizat în premieră în Alba Iulia. Acesta reprezintă una din acţiunile  propuse de către Grupul Local de Sprijin al proiectului, din care fac parte mai mulţi factori interesaţi locali, printre care şi un fotograf şi un blogger. Printre obiectivele proiectului se numără şi creşterea vizibilităţii oraşului Alba Iulia la nivel naţional şi internaţional ca destinaţie atractivă pentru turişti şi investitori.

Biblioteca Batthyaneum şi comorile cunoaşterii din Alba Iulia

Trimite pe email

25.07.2014 |

1 Comentarii

Biblioteca Batthyaneum     Sursa foto: Wikipedia // autor Oguszt (Creative Commons) + zoom

Galerie foto (6)

În anul 1741 se năştea dintr-o veche familie maghiară care-şi trăgea originile chiar de la una dintre cele şapte căpetenii care l-au însoţit pe regele Arpad în timpul invaziei acestuia în Transilvania, un mare susţinător ai actului cultural pe meleaguri transilvane. Este vorba despre Ignac Batthyany, cel care avea să devină episcopul romano-catolic peste întreaga comunitate a acestui cult din Transilvania. Om al Bisericii şi mare spirit iluminist în egală cultură, Ignac Batthyany a fondat biblioteca care şi astăzi îi poartă numele şi este unul dintre cele mai importante obiective turistice şi culturale nu doar din municipiul Alba Iulia, ci şi din întreaga lume.
Un mecena cu strămoşi între primele căpetenii ale regelui Arpad
Cunoscut printre români sub numele de Ignaţiu Batthyany, acest mare iubitor de carte, artă şi cultură, a lăsat în urma sa posterităţii şi tuturor oamenilor atraşi de cultură şi frumos, un extraordinar locaş dedicat studiului şi cunoaşterii. Este vorba de obiectivul turistic cunoscut astăzi în toate ghidurile de profil drept Biblioteca Batthyaneum din oraşul Alba Iulia. Trebuie menţionat de la bun început că acest minunat locaş de artă şi cultură nu este doar o bibiliotecă în sine, cum am fi tentaţi să credem datorită denumirii sale oficiale, ci  mult mai mult de atât.
Bunătoară sediul său găzduieşte pe lângă impresionatele colecţii de cărţi şi manuscrise vechi şi rare şi un observator astronomic (primul amenejat în Transilvania) alături de multe alte colecţii cu caracter muzeal.
Acest adevărat insititut cultural complex, este de fapt a noua bibliotecă fondată de familia Batthyany de-a lungul istoriei sale.

Bibilioteca a fost amenajată în interiorul fostei Biserici Trinitariene din Alba Iulia, un edificiu construit în stil baroc în anul 1719, şi care a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, modificări impuse de destinaţiile succesive ale acestuia.
Astfel, biblioteca de astăzi a fost iniţial o biserică cu două turle, după care a ajuns depozit al armatei austro-ungare, pentru ca începând din anul 1792 să fie observator astronomic şi bibliotecă. Clădirea a intrat în atenţia lui Ignaţiu Batthyany care în data de 31 iulie anul 1798, a fondat aici o bibliotecă şi loc de studii şi cercetări.
Baza de carte a bibliotecii la înfiinţarea acesteia a costat din colecţia particulară a episcopului Ignaţiu Batthyany, care consta pe atunci într-o culegere impresionantă de circa 18.000 de cărţi, manuscrise şi diverse alte tipărituri între care se distingeau o serie de incunabule din secolul al IX-lea.
Mare iubitor de cultură şi cunoaştere, episcopul Batthyany a donat cu bucurie toate cărţile şi documentele sale strânse cu pasiune şi migală în decursul vieţii. Mai apoi, fondul de carte şi obiecte de artă al bibliotecii s-a îmbogăţit atât prin achiziţii, cât mai ales cu ajutorul a numeroase acte de donaţie voluntară. Se remarcă în acest sens, obiectivele achiziţionate în ultimele decenii ale secolului ai XVIII-lea, cum sunt biblioteca personală a lui Cristoforo Migazzi, arhiepiscop al Vienei între anii 1757-1803, precum şi biblioteca bisericii Sfântul Iacob din oraşul slovac Levoca.
Datorită problemelor de ordin financiar ale autorităţilor de atunci din Alba Iulia, în următoarele două secole, fondul de valori culturale al bibliotecii avea să se îmbogăţească aproape exclusiv prin intermediul donaţiilor oamenilor de cultură din Transilvania şi nu numai. Tot din acele vremuri tulburi datează şi transformarea observatorului astronomic în muzeu. Decizie luată de autorităţile de atunci în urma bombardării observatorului cu ocazia luptelor date în oraş în perioada Revoluţiei din anul 1848. Ajuns muzeu, fostul observator s-a mai bucurat de acest statut pentru următorii 100 ani.
În schimb, biblioteca din fosta biserică s-a bucurat neîntrerupt de acest statut, fiind administrată exclusiv de Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, de la înfiinţarea ei până în anul 1953. Instaurarea regimului comunist în România nu va afecta statutul şi menirea acestui locaş de cultură, autorităţile comuniste ale vremii hotărând ca începând din anul 1962 Biblioteca Batthyaneum să devină filiala din oraşul Alba Iulia a Bibliotecii Naţionale de Stat, actuala Bibiliotecă Naţională a României.
Începând cu anul 1912, în incinta acestei biblioteci s-a amenajat şi un muzeu de arheologie şi de artă sacră, care adăposteşte la rândul lui  mai multe colecţii valoroase, multe dintre acestea fiind donate sau achiziţionate în perioada interbelică.
Marea sală a Bibliotecii Batthyaneum, denumită Aula Magna este amenejată în stilul austriac „Zopf”, foarte popular la finele secolului al XVIII-lea şi început de secol XIX. Stilul arhitectural „Zopf” este caracterizat de specialişti drept un amestec interesant de elemente ale stilurilor Neoclasic şi Rococo.

Comori inestimabile într-un locaş de cultură din Alba Iulia
La ora actuală, Biblioteca Batthyaneaum adăposteşte circa 64.000 de unităţi bibliografice între care se disting un număr de aproximativ 50.000 de cărţi şi volume diverse, 1650 de manuscrise, 19.000 de documente şi 609 de incunabule, toate aceste adevărate comori literare şi culturale fiind scrise în 30 de limbi şi dialecte.
Specialiştii români şi străini estimează aşadar că Biblioteca Batthyaneum deţine circa 80% din totalitatea manuscriselor medievale de tip occidental prezente pe teritoriul României. Cele 609 de incunabule însumează la rândul lor aproape 70% din totalul documentelor de acest gen existente în ţara noastră. Între aceste incunabule se remarcă Epistulae heroides ale lui Ovidiu tipărite în anul 1494, Summa de cassibus conscientiae a lui Astesanus de Ast din anul 1466, prima ediţie (apărută în anul 1488) a Operelor lui Homer, Comoediac-ul lui Aristofan din anul 1498, Opera Graece a lui Aristotel (apărută în cinci volume între anii 1495-1598), şi Istoria Decăderii Imperiului Roman de Titus Livius.

Între cele mai preţioase lucrări din colecţia biblioteci se remarcă De sacramentis a lui Nicolaus Olahus, apărută la Viena în anul 1561, Palia de la Orăştie, apărută în anul 1582  în localitatea omonimă, precum şi unele pagini din Codex Aureus. Codexul respectiv este considerat cel ami vechi şi mai preţios document al bibliotecii, benumit astfel deoarece a fost scris cu tinctruă din aur. Scris între anii 778-820 întimpul împăratului Carol cel Mare, manuscrisul a fost depozitat iniţial al Mănăstirea din Lorsch, după care a ajuns la Heidelberg, de unde, în urma jefuirii bibliotecii de acolo, act reprobabil petrecut în anul 1622, documentul a fost rupt în două de soldaţii angajaţi în Războiul de 30 de Ani, care credeau că astfel îl vor vinde mai uşor. Prima jumătate, cea mai bine ilustrată din Codex a ajuns în biblioteca lui Migazii, vândută de acesta episcopului Batthyany. A doua se păstrează în Muzeul Vaticanului, iar coperţile lucrate în fildeş şi aur se păstrează la British Muzeum din Londra, respectiv Museo Sacro din Roma.
Probabil a doilea document ca valoare deţinut de bibliotecă este „Codex Burgundus” din secolul al XV-lea, un manuscris ale cărui ilustraţii pe fond de aur mozaicat, cu culori vii, sunt considerate unice în întreaga lume. În colecţiile sale se mai află „Noul Testament de la Bălgrad” din anul 1648 al lui Simeon Ştefan, Psaltirea de la Bucureşti cu stema lui Constantin Brâncoveanu din anul 1694, un exemplar în limba germană din anul 1771 al „Descrierii Moldovei” de Dimitrie Cantemir, şi multe alte lucrări importante.

Tot în rândul celor mai valoroase lucrări trebuiesc amintite cele două arhive ale Transilvaniei, cea a Conventului de la Cluj-Mănăştur, precum şi cea a Capitolului de la Alba Iulia.
Astăzi, inclusiv clădirea bibliotecii a primit statutul de monument istoric de importanţă naţională şi europeană, iar orice popas în Alba Iulia trebuie să cuprindă neapărat şi vizitarea Bibliotecii Batthyaneum
Proiectul CITYLOGO, finanţat de către Comisia Europeană prin Programul URBACT II, în cadrul căruia Municipiul Alba Iulia este partener alături de alte oraşe europene (http://urbact.eu/fr/projects/metropolitan-governance/citylogo/homepage/), susţine evenimentul Alba sub lumini de Oscar,  organizat în premieră în Alba Iulia. Acesta reprezintă una din acţiunile  propuse de către Grupul Local de Sprijin al proiectului, din care fac parte mai mulţi factori interesaţi locali, printre care şi un fotograf şi un blogger. Printre obiectivele proiectului se numără şi creşterea vizibilităţii oraşului Alba Iulia la nivel naţional şi internaţional ca destinaţie atractivă pentru turişti şi investitori.

Cetatea bastionară de tip Vauban: una dintre imaginile emblemă din Alba Iulia

Trimite pe email

25.07.2014 |

0 Comentarii

+ zoom

Galerie foto (4)

Pentru majoritatea turiştilor şi nu numai pentru ei, Cetatea Alba Carolina este o fortăreaţă rară în peisajul cetăţilor şi castelelor din Europa. Pe lângă acest aspect demn de reţinut, lucrările de restaurare şi redare în circuit turistic au transformat cetatea simbol a oraşului Alba Iulia într-una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti cetăţi din România. Istoria, arhitectura şi amplasamentul ei sunt de-a dreptul fabuloase pentru miile de turişti care încep să o descopere de la an la an.
Geniul Mareşalului Vauban şi planurile arhitectului Visconti
Cetatea denumită de austrieci Alba Carolina în cinstea Împăratului lor, Carol al IV-lea,  a fost ridicată la scurt timp de la instaurarea dominaţiei habsburgilor în Transilvania. Ridicată între anii 1715-1738, cetatea este de fapt cea mai reprezentativă şi importanntă fortificaţie cu bastioane de tip „Vauban” din România, fiind concomitent şi una dintre cele mai importante de acest fel din Europa. Cetatea Alba Carolina este şi cel mai semnificativ ansamblu baroc din Transilvania.
Edificiul cu rol iniţial de pază şi apărare a fost construit după planurile arhitectului italian Giovanni Morando Visconti.
Acesta a construit cetatea după cele mai noi şi mai avansate metode de fortificaţii ale timpului, inspirate de sistemele de turnuri şi creneluri concepute de arhitectul şi militarului francez, Mareşalul Vauban, care prin numele şi viziunea sa a inaugurat o nouă serie de sisteme de fortificaţii în Europa. Cum cetatea a fost fost construită într-o perioadă volatilă din punct de vedere geopolitic şi militar, autorităţile habsburgice nu au precupeţit nicio sumă de bani destinată ridicării unei fortificaţii care se presupunea a avea un rol dublu: acela de sistem de apărare împotriva invaziilor turceşti, precum şi simbol palpabil şi vizibil important în procesul de consolidare a puterii lor în Transilvania, teritoriu ocupat de habsburgi la acea vreme. În planurile dinastiei de Habsburg, cetatea din Alba Iulia trebuia să devină de fapt, cea mai mare şi mai importantă fortificaţie din tot Ardealul.

Costul final al lucrărilor a fost unul enorm, cercetătorii estimând că au fost cheltuiţi peste un milion guldeni de aur în această direcţie. Planul iniţial al cetăţii a fost trimis la Viena pentru a fi aprobat de Prinţul Eugeniu de Savoia, care l-a aprobat şi ulterir a înmânat în anul 1714 ordinul de începere a lucrărilor către Generalul Steinvill, comandantul trupelor imperiale austro-ungare din Transilvania.
Cetatea avea să fie amplasată în cea mai strategică parte a aşezării, adică exact deasupra locului unde fuseseră ridicate alte două cetăţi de apărare mai vechi. Este vorba de castrul roman unde era încartiruită Legiunea a XIII-a Gemina, pe ruinele ei fiind ridicată în perioada medievală Cetatea Bălgradului. Construirea ei a început în data de 4 noiembrie 1715, fortăreţei fiindu-i alocată în primă instanţă o suprafaţă de circa 140 hectare provenite din dărâmarea unei părţi din vechiul oraş medieval.
Cetatea are un plan heptagonal, care cuprinde un prim fort pricipal care deserveşte un numări de şapte bastioane de apărare. Întregul edificiu este înconjurat de două rânduri de şanţuri de apărare care au între ele mai multe valuri masive de pământ amplasate în pantă tot în ideea îngreunării cât mai mult posibile a oricărui asalt al armatelor inamice.
Arhitectul Giovanni Morando Visconti a participat în prima parte şi la lucrările de construcţie ale cetăţii, el murind de ciumă la doi ani de la demararea lucrărilor, mormântul său fiind amplasat în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia.
Renaşterea cetăţii construite prin munca iobagilor români.
La fel ca în cazul tuturor oraşelor, castelelor, drumurilor şi altor obiective de acest fel din Transilvania, fortăreaţa a fost construită cu materiale provenind din zonă şi prin exploatarea romînilor cu statut de şerbi care au fost folosiţi ca forţă de muncă brută. În acest sens, istoricii estimează că un număr de aproximativ 20.000 de iobagi români strămutaţi din  tot Ardealul, au fost folosiţi la construirea cetăţii. Pe de altă parte, autorităţile au folosit meşteri pietrari şi zidari italieni care au supravegheat construcţiile, iar pentru efectuarea lucrărilor de sculptură de la porţile şi bastioanele cetăţii, autorităţile Habsburgice au adus o echipă de meşteri austrieci coordonată de sculptorul Johann Konig. Zidurile au fost ridicate uşor oblic pentru a provoca astfel ricoşeul mai uşor al ghiulelelor şi altor proiectile de artilerie. Zidurile iniţiale au fost ridicate din cărămidă şi piatră, fiind îmbinate fără denivelări. Arhitecţii au decis totuşi să păstreze două bastioane din vechea cetate medievală, care aveau să primească rolul de platforme noi de tragere.
Lipsa banilor a făcut totuşi ca proiectul iniţial al habsburgilor să nu fie finalizat în întregime. Atacurile turcilor otomani i-au obligat pe habsburgi să dirijeze restul banilor spre întărirea cetăţilor de la graniţa cu turcii. Aşa că spre finalizarea lucrărilor, autorităţile au renunţat la construirea celei de-a patra linii de apărare.

Prin urmare, în preajma anului 1738, adică la finele lucrărilor, cetatea era compusă din trei mari sisteme de apărare. Primul consta în cetatea propriu-zisă, construit în formă de stea cu şapte colţuri marcate de şapte bstioane înalte de 12 metri şi situate la distanţede 116-135 metri unul de altul.
Accesul în cetate se fpcea prin cele şase porţi, situate pe parte de est şi de vest, în dreptul fiecrăei linii de apărare. Unul dintre aspectele originale ale Cetăţii Alba Carolina constă în diversitatea aspectelor decorative care împodobest porţile de acces. Aici se pot admira şi astăzi statuile şi basoreliefurile care reprezintă scene de război şi figuri legendare fie din Antichitatea Greco-Romană, fie din războaiele austriecilor cu otomanii.
Ca detaliu demn de reţinut, cu prilejul Revoluţiei din anul 1848, trupele ungurilor conduse de Kossuth Lajos şi Generalul Josef Bem au atacat timp de trei luni Cetatea Alba Carolina fără să o poată cuceri.
Recent, cetatea a terecut printr-un amplu proces de restaurare. Trei dintre cele mai impostante proiecte de resturare au fost teminate, iar Porţile I, III şi IV pot fi vizitate la ora actuală. Primăria oraşului Alba Iulia a reuşit să investească o mare sumă de bani pentru conservarea şi punerea în valoare a cetăţii. În prezent există mai multe proiecte atât pe bani publici, cât şi pe fonduri nerambursabile de la U.E. pentru amenajarea şi exploatarea turistică la parametrii maximi ai întregului complex al cetăţii. Unul dintre aceste proiecte s-a finalizat în „Traseul celor Trei Fortificaţii”, obiectiv realizat şi în baza programului „Beautiful Romania”. Este un circuit turistic care îi poartă pe vizitatori în cele mai importante faze istorice ale oraşului Alba Iulia, de la castrul roman la cetatea de tip Vauban.
Cea mai mare cetate din ţară ne aşteaptă să o vizităm!
Proiectul CITYLOGO, finanţat de către Comisia Europeană prin Programul URBACT II, în cadrul căruia Municipiul Alba Iulia este partener alături de alte oraşe europene (http://urbact.eu/fr/projects/metropolitan-governance/citylogo/homepage/), susţine evenimentul Alba sub lumini de Oscar,  organizat în premieră în Alba Iulia. Acesta reprezintă una din acţiunile  propuse de către Grupul Local de Sprijin al proiectului, din care fac parte mai mulţi factori interesaţi locali, printre care şi un fotograf şi un blogger. Printre obiectivele proiectului se numără şi creşterea vizibilităţii oraşului Alba Iulia la nivel naţional şi internaţional ca destinaţie atractivă pentru turişti şi investitori.

Un fenomen natural mai puţin cunoscut: cum se nasc şi mor cheile din România

Trimite pe email

Gabriela Cocean | 01.08.2012 |

6 Comentarii

Şi cheile îmbătrânesc     geologie, geografie, chei, rau, apa + zoom

Galerie foto (9)

Timpul este necruţător cu înfăptuirile sale şi, datorită lui, toate pe această lume sunt într-o continuă transformare. Nici formele de relief nu se pot sustrage acţiunii lui devoratoare, chiar dacă ele se supun unor alte legităţi evolutive decât firavele fiinţe umane. Văile carstice nu fac excepţie. După ce un râu porneşte în lupta sa cu substratul, şi începe să ferestruiască un sector de cheie, acesta prinde parcă viaţă. O viaţă care trece prin aceleaşi etape pe care le cunoaştem cu toţii: tinereţe, maturitate şi îmbătrânire. În aceste stadii, desigur, aspectul cheilor se schimbă. De la peisajul tonifiant, zburdalnic şi neîmblânzit al cheilor tinere, până la cel ponosit şi ruiniform al celor îmbătrânite.

Paris de la 198€ › Rezervă bilete de avion prin

Nicăieri în România ca în Munţii Apuseni, grupa montană care concentrează 52 de chei, cel mai mare număr de astfel de văi din ţara noastră, nu se găsesc exemple atât de grăitoare pentru fiecare etapă din evoluţia cheilor.

Formarea cheilor

Cele mai numeroase chei din Munţii Apuseni sunt epigenetice. Ele s-au înfiripat prin adâncirea unui râu, într-o primă fază, în roci sedimentare moi, uşor de sculptat de cariul apei. La un moment dat însă, apele au ajuns la fundamentul dur, cel mai adesea calcaros. Interesant este că, de la acest nivel, valea nu s-a dezvoltat în plan orizontal, prin lărgirea albiei şi crearea de terase, ci şi-a continuat, cu încăpăţânare am zice, adâncirea în roca mult mai rezistentă.

Aşa s-au format multe dintre cheile cele mai cunoscute ale Apusenilor şi ale României: cheile Turzii, Turenilor, Aiudului, Ampoiţei, Sighiştelului, Mănăstirii, Gălzii, Găldiţei, Cetei, Tecşeştilor, Cibului, Gîrdişoarei etc.

Mai puţine ca număr, însă cu evoluţia cea mai spectaculoasă, sunt cheile de captare carstică. În acest caz, parte din apa râurilor a fost captată în adâncuri, prin litoclaze (crăpături în calcar) şi de-a lungul feţelor de stat, adică a acelor linii fragile unde rocile sunt mai uşor de erodat. În subteran, apele au creat acvifere şi apoi peşteri, care s-au dezvoltat atingând, unele, dimensiuni ciclopice.

Odată cu lărgirea peşterii, întreg râul a fost captat în lumea misterioasă a adâncurilor, astfel că, deasupra, vechea vale a rămas seacă. Cu timpul, datorită îndărătniciei cu care râul a săpat în pereţii laterali ai galeriei, aceştia s-au îndepărtat unul de altul, nemaisusţinând suficient tavanul peşterilor, care s-a prăbuşit, rezultând sectoare de chei.

O astfel de geneză se poate observa "pe viu" astăzi în Peştera Cetăţile Rădesei - un unic laborator al naturii, unde modul său de acţiune şi finalitatea eforturilor sale pot fi admirate de fiecare dintre noi. Ea este doar o rămăşiţă din peştera care a dat naştere, în acelaşi mod, spre aval, Cheilor Someşului Cald. De altfel, deschizăturile din tavan, celebrele "ferestre", sugerează că transformarea este încă în curs, prăbuşirea întregului tavan fiind iminentă.

Alte forme de acest tip au apărut prin străduinţa factorilor tectonici, rezultând cheile antecedente şi de subsidenţă periferică. În cazul primelor, reprezentate în Apuseni doar de Cheile Feneşului, văile s-au adâncit în condiţiile în care substratul a fost antrenat în mişcări de ridicare, în vreme ce în a doua situaţie este vorba, invers, de coborârea tectonică a nivelelor de bază (cheile Videi sau Albioarei, din Munţii Pădurea Craiului).

Unele chei nu se regăsesc în nici unul dintre scenariile de mai sus, fiind denumite chei de evoluţie simplă, unde râul s-a adâncit direct în calcare: cheile Runcului, Pociovaliştei, Poşăgii, Bedeleului etc.

Tinereţea cheilor

Multe dintre Cheile Apusenilor sunt azi la această vârstă. Peisajul lor este spectaculos, sălbatic şi cu multe atribute atractive.

Le recunoaştem după profilele transversale înguste, cu versanţii foarte apropiaţi, uneori în formă de V, unde apa încă nu a săpat lateral. Versanţii sunt impunători, abrupţi, aproape de verticală, alteori chiar surplombaţi (ieşiţi în afară în raport cu baza) şi sunt presăraţi cu micro-forme de tipul pilierilor, crestelor, turnurilor.

Accesul prin astfel de chei este dificil, uneori se face pe o potecă îngustă, alteori pe la baza versantului sau pe amenajări speciale - bride, scări sau lanţuri -, alteori chiar prin apă. Iar cursul de apă se remarcă prin prezenţa rupturilor de pantă: praguri, repezişuri, cascade şi marmite de evorsiune (scobituri în albia râului), care fac străbaterea cheilor şi mai dificilă, unele dintre ele pretându-se chiar canyoning-ului (cheile Cetei).

Tinereţea unei chei permite cel mai bine deducerea tipului de geneză. În Cheile Turenilor, situate în extremitatea nord-estică a Munţilor Trascău, procesul de decopertare a calcarelor de sub rocile sedimentare este în desfăşurare şi nicăieri în România nu este mai evident ca aici.

Maturitatea cheilor

Cheile ajunse la maturitate etalează un profil transversal ceva mai larg. Evazarea văii este datorată retragerii lente a versanţilor, a căror bază este slăbită prin adâncirea continuă a firului de apă. În plus, apa se infiltrează în profunzime şi amplifică microfisurile iniţiale prin acţiune mecanică (eroziune), chimică (coroziune) sau prin îngheţ-dezgheţ (gelifracţie), afectând astfel unitatea rocii.

Prin distensie tectonică, adică eliminarea presiunii asupra stratelor prin acţiunea tectonicii, rezistenţa versanţilor în faţa alunecărilor şi prăbuşilor slăbeşte definitiv. Ei se retrag lateral, se îndepărtează unul de altul, descătuşând firul văii şi permiţându-ne nouă, turiştilor, un acces mai facil.

În retragerea lor, versanţii iau şi bogăţiile pe care le ascundeau. În partea superioară a abrupturilor din cheile Turzii sau Întregaldelor, dar şi a altor chei mature, putem admira arcade insolite, vestigii ale unor peşteri distruse de retragerea vechilor pereţi de stâncă.

Diversele forme de dezagregare fizică din categoria pilierilor, crestelor, turnurilor sau acumulărilor de grohotişuri acoperă vaste suprafeţe generând un bazar morfologic inedit, prin care te strecori cu greu, uneori cu riscuri evidente.

Astfel de chei păstrează încă evidente mărturiile formării. În Cheile Râmeţului şi Uibăreştilor, prezenţa podurilor naturale, relicve ale tavanului vechilor peşteri, este o dovadă de necontestat a unei geneze şi evoluţii insolite, la fel secţiunile care păstrează încă aspectul galeriilor de peşteră din Cheile Galbenei, Râmeţului sau Ardeului.

Îmbătrânirea cheilor

Îmbătrânirea vine ca o primă fază a negării condiţiei de cheie. Valea este largă, evazată, versanţii s-au retras mult şi abrupturile apar doar la partea superioară, cea inferioară, acoperită de trene fixate de grohotişuri, îmbracă forma unei suprafeţe ce a abandonat demult lupta cu verticala, fapt care a permis solului să se înfiripe, iar vegetaţiei să acopere frământările pietrei.

La partea superioară, peisajul versanţilor se menţine ruiniform, fiind afectat în continuare de procese de dezagregare şi eroziune şi marcat de prezenţa crestelor zimţate, pilerilor, arcadelor, "ciupercilor" şi culoarelor de grohotişuri.

Cheile Mănăstirii sunt, din acest punct de vedere, cel mai ilustrativ exemplu. Aici, aspectul şi lăţimea culoarului morfologic nu mai susţin practic denumirea de cheie. Iar lărgirea văii este un fenomen în curs, ritmul de retragere laterală a versanţilor fiind alert. O atestă, pentru orice privitor, fractura de distensie tectonică din profilul versantului stâng, aflată într-o expansiune evidentă.

Geneza unora dintre cheile îmbătrânite este încă dezbătută în lumea ştiinţifică, mărturiile fiind puţine sau nu foarte evidente. Noi teorii care să susţină un mod sau altul de formare apar referitor la Cheile Întregaldelor, care au fost incluse pe rând în grupele de chei de captare carstică, epigenetice sau antecedente, sau Cheile Aiudului, unde s-a avansat atât teoria captării, cât şi a epigenezei.

Se verifică astfel, şi în cazul cheilor, un veritabil postulat: cu cât timpul scurs de la apariţia unui fenomen, de la geneza unei forme, este mai îndelungat, cu atât misterul se amplifică.

http://www.descopera.ro/