50 de curiozităţi şi superlative geografice

• Trimite prin YM

Autor: Claudia Moşoarcă

Cu fiecare zi ce trece aflăm tot mai multe despre planeta noastră, dar aceasta nu înseamnă că vom ajunge vreodată să o cunoaştem în întregime. Însă întotdeauna vom ştii că am avut, în lunga călătorie de descoperire a acestei lumi, o curiozitate nesfârşită şi mare entuziasm…

● în 1848, timp de 30 de ore, apa Cascadei Niagara a dispărut de pe stâncile abrupte: la 50 de km în amonte, o barieră de gheaţă a blocat complet râul.
● înconjurat de munţi, Hong Kong-ul nu a găsit prea mult spaţiu liber pe malul mării, astfel că s-a dezvoltat pe verticală şi a reuşit să aibă cei mai mulţi zgârie-nori (clădiri având peste 100 m înălţime) din lume (2354), de trei ori mai mulţi decât în New York şi de patru ori mai mulţi decât în Tokio.

● atenţie la Australia: are cele mai multe specii de reptile din lume, 755.
● cu cei 1.000 de km lungime şi cu o suprafaţă totală de 371.000 km², Marea Caspică e cel mai mare lac din lume (cu apă sărată), ţărmurile sale fiind împărţite între Rusia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan şi Kazahstan.
● în 1943, într-un lan de porumb din Mexic s-a ivit o fisură, apoi au ieşit gaze şi praf; a doua zi de dimineaţă, era deja format un con de 9 metri, din care erau azvârlite pietre şi cenuşă. După un an, conul vulcanului se înălţa la 300 de metri şi deja îngropase sub lavă un întreg sat. Paricutin a fost primul vulcan atent studiat de specialişti chiar din momentul formării sale.
● Marea Sargaselor din sudul Insulelor Bermude, cunoscută pentru “pădurile” sale de alge, se roteşte permanent în sensul acelor de ceasornic, împinsă de curenţii Atlanticului.

● în Lacul Malawi din S-E Africii trăiesc cele mai multe specii de peşti dintr-o sursă de apă dulce continentală, peste 1.000, 90% din ele fiind endemice.

● numele Mării Caraibilor vine de la cuvântul indian carib, ce însemna persoană, însă el a ajuns să fie preluat sub forma de canibal: canibalismul la această populaţie amerindiană era practicat rar şi doar în legătură cu ritualurile războinice, fapt pe care primii europeni ajunşi în zonă nu l-au înţeles; ei au crezut că toţii indienii erau mâncători de oameni.
● în localitatea Brignoles din Franţa a plouat în 1973 cu…broscuţe; o coloană de aer cu circulaţie rapidă a ridicat sute de amfibieni dintr-o zonă mlăştinoasă şi i-a aruncat peste oraşul din Provence.
● Muntele Roraima, cel care l-a inspirat pe Sir Conan Doyle să scrie O lume dispărută, e cel mai înalt tepuy (sălaş al zeilor) din cei 100 ai întregii lumi, adică un bloc de gresie colosal, ridicat la 2.000 de metri deasupra junglei de la graniţa Venezuelei cu Brazilia şi Guyana.

● în apropierea coastelor Trinidadului (Marea Caraibilor) există vulcani noroioşi subacvatici, a căror pastă fluidă iese de sub valuri şi formează insule, unele dispărând repede, altele devenind casă pentru păsările din zonă.
● cel mai vechi parc naţional din lume este Yellowstone (S.U.A.), creat în 1872.
● 3000 de recife individuale, 1500 de specii de peşti, 400 de specii de moluşte şi 400 de specii de peşti se leagă de cea mai mare structură de pe Pământ construită de organisme vii: Marea Barieră de Corali din apropierea coastelor Australiei.

● aproape 90% din populaţia lumii trăieşte în emisfera nordică; şi tot aici se mai poate vorbi despre superlative demografice - numărul total al locuitorilor Chinei şi ai Indiei este egalat de cel al tuturor locuitorilor din următoarele 22 de ţări din topul celor mai populate.

● nu Muntele Everest (8.848 m) deţine cea mai mare înălţime din lume, ci Muntele Mauna Kea din Hawaii (10.206 m); primul e cel mai înalt de pe uscat, însă măsurat de la baza sa de pe fundul oceanului, muntele hawaian trece primul în top.

● Oceanul Pacific conţine peste jumătate din întreaga apă sărată din lume.
● o suprafaţă totală mai mare decât cea a Austriei şi o populaţie de aproape 32 de milioane de locuitori au determinat ca municipalitatea Chongqing din China să fie cea mai mare din lume.
● Oceanul planetar ascunde cel mai lung lanţ muntos din lume: Dorsala Medie Oceanică (65.000 km).

● deşi fluviul Orinoco al Americii de Sud este aproape în totalitate navigabil şi accesibil iubitorilor de natură, încă există dubii în ceea ce priveşte adevăratul său izvor şi încă mulţi dintre afluenţii săi au rămas neexploraţi, din pricina bazinului fluvial uriaş. În privinţa biodiversităţii, Orinoco e un concurent serios al Amazonului.

● Munţii Pirinei au foarte puţine lacuri de munte, dar excelează la capitolul cascade, torente (gaves) şi izvoare termale. Cea mai mare cascadă din Franţa se află aici şi se numeşte Gavarnie (422 metri).

● la 360 de kilometri de ţărmul nord-estic al Braziliei se află Arhipeleagul Fernando do Noronha, un soi de frate geamăn al Insulelor Galapagos, considerat astfel datorită ecosistemului unic şi bogat al celor 21 de insule vulcanice.

● peretele de granit al Muntelui Stone din S.U.A.(Georgia) expune cel mai mare basorelief din lume, un memorial înfăţişând trei lideri ai Confederaţiei Statelor Americane din timpul Războiul Civil American; o potecă în trepte, lungă de 2 kilometri, sau telecabinele urcă până pe vârful rotund al acestui munte.
● deşi clima Islandei se încadrează în categoria „subpolară”, totuşi temperaturile medii înregistrate în capitala Reykjavik în decursul iernii sunt în jur de zero grade; surprinzător, pentru „Ţara de gheaţă”. Verile însă sunt reci (14ºC) şi, de regulă, ploioase.
● cea mai înaltă cascadă a lumii, Angel (Venezuela), are aproape un kilometru înălţime şi cade direct în valea adâncă de la baza muntelui, fără a mai trece vreo treaptă de stâncă. Numele ei vine de la pilotul american Jimmie Angel, care a survolat pentru prima dată zona în 1921, cu un avion comercial.

● 44% din jungla ce acoperă o mare parte din statul caraibian Belize reprezintă parc naţional, ceea ce, raportat la suprafaţa ţării, înseamnă cel mai bun procent de arie protejată din America Latină.
● cea mai importantă sursă de aisberguri uriaşe: banchizele Antarcticii.
● Canionul Colca (4160 m) din Peru, de două ori mai adânc decât Marele Canion al S.U.A., e casa milenară a uneia dintre cele mai mari păsări, condorul. Tot aici însă trăieşte şi colibri gigant, cel mai mare dintre toate speciile.

● în cea mai lungă călătorie făcută de păsări, rândunicile de mare arctice zboară peste 40.000 de kilometri în fiecare an, din ţinuturile arctice până în Antarctica şi înapoi.
● cei mai bătrâni munţi ai Europei se întind în Scoţia, în aşa-numitele Ţinuturi Muntoase nordice; vârsta lor aproximativă e de 3000 de milioane de ani. Pe lângă peisajele extraordinare, în care culmile înalte întâlnesc fâşii lungi de coaste oceanice, un drum inedit străbate aceste zone sălbatice: cel din povestea whisky-ului.
● în părţile nordice ale Suediei, fenomenul „nopţilor albe” (când Soarele nu coboară sub orizont, deoarece partea nordică a axei Pământului e înclinată spre astru) se observă în lunile mai-iulie: e o perioadă foarte bună pentru vizitat ultimele mari ţinuturi sălbatice ale Europei.

● după Grecia, Croaţia se laudă cu al doilea grup de insule, ca număr, din Marea Mediterană: 700 de insule propriu-zise şi încă 450 de insuliţe, stânci şi stânci submarine. Din primele, aproape 50 sunt locuite (numărul variază în funcţie de sezoane), însă mai mult de 12 insule au mai puţin de 100 de locuitori permanenţi.
● în pădurile din Madagascar trăieşte o treime din speciile de cameleoni. Tot pe această insulă cu un ecosistem extraordinar, în 1993 a fost redescoperită cea mai mică primată a lumii, lemurul-şoarece, considerată a fi fost dispărută.
● dacă vreţi să vedeţi cea mai mică focă a lumii, trebuie să ajungeţi la Baikal (Rusia), cel mai adânc lac de pe glob (1.642 m) şi, totodată, cea mai mare rezervă de apă dulce.

● numele Geysir l-au dat islandezii unei coloane înalte de apă fierbinte, ţâşnită de sub pământul vulcanic în 1294; de atunci, denumirea de gheizer s-a răspândit în întreaga lume.
● pe Coasta Scheletelor de la întâlnirea Deşertului Namib cu Oceanul Atlantic, multe epave stau mărturie pentru necruţătoarele ceţuri albe şi dese, formate din combinarea curenţilor de aer calzi şi reci. Periodic, pâclele cuprind apele, ţărmurile şi câmpiile de pietriş, precum o capcană periculoasă.
● cel mai îndepărtat punct de centrul Pământului e vârful Muntelui Chimborazo (6.267 m), din Ecuador.

● în lumina soarelui care apune, Muntele Uluru din Australia – cel mai mare monolit de gresie al lumii - devine portocaliu, roşu, maro şi cenuşiu. Cocoaşa lui venerabilă poate fi zărită şi de la zeci de kilometri depărtare.

● când barajul de la Asuan a fost construit pe fluviul Nil, două temple de la Abu Simbel au fost ridicate cu peste 60 de metri faţă de locul lor originar, pentru a nu se pierde în apele lacului de acumulare.
● în 1947, câteva din vârfurile Alpilor Elveţieni s-au colorat într-un roz pal: zăpada munţilor s-a amestecat cu praful roşu saharian, adus de o violentă furtună de nisip din deşertul Algeriei.
● fiindcă activitatea vulcanică de sub plăcile continentale încălzeşte apa Mării Roşii, aici s-au dezvoltat în ultimii 7000 de ani unele dintre cele mai tinere şi mai bogate recife de corali din lume. Câteodată, pe o arie de câţiva metri pătraţi se pot găsi până la 20 de specii de coral, din cele 180 deja identificate în întreaga mare. (Peste 350 de specii de corali trăiesc pe Marea Barieră.)
● destinaţia perfectă a Sărbătorilor de iarnă: Casa lui Moş Crăciun, oraş Rovaniemi, provincia Laponia, Finlanda. Dacă nu ajungeţi, puteţi să îi scrieţi pe această adresă, cel mai cunoscut locuitor al Laponiei are aici oficiu poştal.
● frumoasele piscuri ale Munţilor Dolomiţi din Italia s-au născut din recifele coraligene din adâncurile mării de acum 65 milioane de ani.
● mii de buşteni fosilizaţi şi intens coloraţi formează în Deşertul Pictat al Californiei aşa-numita Pădure Împietrită. În urmă cu milioane de ani, o pădure de pini a fost luată de ape puternice, dusă la depărtare şi îngropată rapid sub aluviuni grele. Trunchiurile sparte s-au pietrificat, fiindcă nu au avut timp să putrezească.
● 300 de zile pe an, Munţii Rwenzori (Munţii Lunei) ai Africii îşi ascund crestele în nori. Când ceaţa se risipeşte, se ivesc vârfurile de peste 4800 de metri şi versanţii cu păduri luxuriante, în care plantele ating dimensiuni uriaşe, ca şi cum nu ar fi ieşit din erele geologice timpurii ale Pământului.

● deşertul alb dintre Munţii Sacramento şi San Andreas (din statul american New Mexico) străluceşte în lumina soarelui precum o pătură de zăpadă. Granulele de cuarţ şi gipsul moale alcătuiesc nisipurile fine ale dunelor încă de acum zeci de milioane de ani.

● atunci când se unesc cu Amazonul, apele negre ale fluviului Rio Negro curg alături de apele bej-maronii, fără să se amestece cale de câţiva kilometri; combinarea lor e împiedicată de diferenţa de temperatură şi de viteza de scurgere.

● 180 de kilometri pătrunde marele Fiord Sognefjord în ţărmul vestic al Norvegiei, printre munţii înalţi de 2100 metri.

● în paradisul tropical din Insulele Borneo şi Sumatra, din Filipine şi din Malaezia creşte cea mai mare floare din lume: Rafflesia, cu un diametru şi de 100 centimetri. Din pricina mirosului urât pe care îl degajă (de putrefacţie), se poate spune că planta nu se înscrie decât în preferinţele unor insecte.

● în Australia există câteva lacuri cu apă de un roz intens: în conţinutul ei sărat trăieşte alga Dunaliella Salina, care produce un pigment roşu.

● pe Insula Madeira din Oceanul Atlantic, prin cea mai mare pădure de lauri a lumii trec levadas-uri, adică apeductele înguste construite pentru a transporta apa de ploaie căzută în munţi, pe terenurile joase din vale, acolo unde se întind culturile îngrijite de localnici.

Cel mai ÎNFRICOŞĂTOR pod din lume: "Tuturor le e teamă". Oamenii plătesc pentru a fi ajutaţi să-l traverseze - FOTO, VIDEO

de Paula Rusanu

Podul William Preston Lane Jr. Memorial, cunoscut drept Bay Bridge, din Statele Unite ale Americii, este unul dintre cele mai lungi din lume, fiind în acelaşi timp una dintre cele mai de temut astfel de construcţii de pe Terra.

Cel mai ÎNFRICOŞĂTOR pod din lume: "Tuturor le e teamă". Oamenii plătesc pentru a fi ajutaţi să-l traverseze (Imagine: Wikipedia)

"Toată lumea vorbeşte despre teama de a traversa podul. Când le-am spus oamenilor că am găsit pe cineva care îmi va conduce maşina pentru a traversa podul, au râs la început. Însă, adevărul este că tuturor le este frică de pod", a declarat Carolyn Casey, care locuieşte în Washington şi trebuie să traverseze podul pentru a ajunge la cea de-a doua casă pe care o are St. Michaels, Maryland, scrie Daily Mail.
Un antreprenor local, Alex Robinson, a decis să profite de pe urma fricii oamenilor, taxându-i pentru a-i ajuta să traverseze podul în propriile lor maşini.
Podul a fost catalogat de revista Travel & Leisure Magazine drept al noulea cel mai înfricoşător pod din lume, din cauza panicii pe care o provoacă în rândul locuitorilor din Maryland.
Şi asta pentru că este o adevărată aventură să traversezi Bay Bridge, care se întinde pe o distanţă de 6.900 de metri, iar cel mai înalt punct al construcţiei se află la 56 de metri. De cele mai multe ori, construcţia este afectată de furtuni puternice, vizibilitatea devenind foarte redusă.

Mai întâi, conducătorii auto trebuie să treacă de o zonă cu curbă a podului, urmată de o porţiune de urcare, apoi coborâre abruptă. Podul se continuă cu un tunel sub apă, pentru a permite navelor să treacă pe deasupra, iar acoperişul acestuia provoacă o stare de claustrofobie.

Alex Robinson a declarat că, de cele mai multe ori, trebuie să joace rolul unui psiholog pentru cei pe care îi ajută. "Cei mai mulţi clienţi, extrem de stresaţi, vorbesc foarte mult în timpul călătoriei pentru a uita unde sunt. Stresul şi anxietatea lor depind de starea mea psihică", a spus acesta.
 

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

 

Insula Cozumel şi reciful Caraibelor

• Trimite prin YM

Autor: Claudia Moşoarcă

După ce-ţi fixezi ochelarii şi tubul din plastic pentru snorkeling, te laşi în voia apei limpezi şi răcoritoare şi explorezi, de pe valuri, universul colorat al recifului Mării Caraibelor. Claritatea adâncului te impresionează, bancurile de peşti mici şi galbeni aleargă dintr-o parte în alta, iar undeva în jos corpul masiv al unei baracude se unduieşte nepăsător. Te afli la câţiva zeci de metri de malul Insulei Cozumel, iar snorkeling-ul este una dintre alegerile excelente pe care le poţi face pentru descoperirea şi admirarea unei mici părţi din bariera de corali a Caraibelor. Pentru acest al doilea mare recif al lumii, varianta perfectă ar fi însă scufundările, dacă străfundurile nu te intimidează ori ai timp la dispoziţie ca să te iniţiezi în scuba-diving.

Marea Caraibelor şi reciful
Cu o lungime de 200 de km, bariera coralieră străbate Marea Caraibelor de-a lungul ţărmurilor sale nord-vestice, din sudul Belizelor până în dreptul Peninsulei Yucatan, fiind parte din reciful caraibian, ce reprezintă 9%(52.000 km²) din recifele lumii. O a doua barieră, mult mai mică, se întinde în sud-vest. În întreg reciful, 500-700 de specii de peşti populează cele 65-75 de specii de corali, iar ecosistemul se laudă şi cu faună endemică, din care fac parte peştele-înger şi Sanopus Splendidus, un peşte cu înţepătură otrăvitoare.

Pentru că intervenţia umană asupra recifului a avut efecte distructive, prin pescuit, transport marin ori turism agresiv(este cam greu de ţinut evidenţa celor care abandonează resturi de echipament în zona recifului sau a acelor scufundători care au distrus corali pentru suveniruri...), ţările din regiunea Mării Caraibelor au iniţiat ample acţiuni de conservare a habitatului marin, au creat arii marine protejate şi au dezvoltat proiecte de cercetare ştiinţifică a recifului de corali şi a ecosistemelor interconectate, pentru a găsi soluţiile potrivite de salvare a speciilor periclitate.
Insula Cozumel
"Cozumel nu este o destinaţie ca oricare alta. Şi trebuie să ne crezi pe cuvânt. Fiindcă este imposibil să-ţi imaginezi, până nu ajungi pe insula noastră". Astfel sună promo-ul turistic pentru cea mai mare insulă mexicană din Caraibe, un paradis pentru scufundători, surferi, pescari, aventurieri şi căutători de plaje albe liniştite. Lungă doar de 50 km şi lată de 16 km, Cozumel ("Insula rândunelelor"- Kúutsmil în mayaşă) abundă în vegetaţie tropicală, ruine maya, recifuri şi parcuri naturale.

De pe continent, din Playa del Carmen, până la Cozumel sunt doar 19 km peste mare: feriboturile rapide şi moderne ajung pe insulă în 30 de minute. Imediat în apropierea docului se află terminalul pentru autobuze, astfel că din Cancun (cea mai importantă staţiune din Peninsul Yucatan) până aici sunt doar 45 minute de călătorie confortabilă. Pentru cei mai pretenţioşi, pe insulă există un aeroport internaţional, preferat de companiile din SUA, iar de şase ori pe zi, câte un avion de 36 de persoane vine dinspre Cancun şi aterizează după doar 15 minute de zbor.

Oraşul San Miguel este inima economică şi turistică a insulei şi te întâmpină, în portul aglomerat, cu un steag mexican uriaş, flancat de doi vulturi. Centrul cu înfăţişare colonială, aflat foarte aproape de malul mării, invită la plimbări relaxante şi mese tradiţionale îmbelşugate, după aventurile matinale în adâncurile albastre sau după tururile de o zi prin junglă.

Mayaşii au construit aşezări pe Insula Cozumel încă din anul 300 en., pentru ca mai târziu să dezvolte aici un centrul comercial şi religios. Arheologii spun că, în perioada postclasică a civilizaţiei Maya, fiecare femeie din Peninsula Yucatan făcea un pelerinaj pe insulă, pentru a aduce tribut zeiţei fertilităţii, Ixchel. Castillo Real, El Caracol, El Cedral şi San Gervasio sunt cele patru situri mayaşe transformate, după 1961, în puncte de atracţie turistică.
Snorkeling şi scuba-diving
Peste 30 de locaţii pentru snorkeling şi scufundări sunt răspândite în jurul plajelor Cozumel-ului, cu precădere în vest şi sud. Ambarcaţiuni de tot felul plutesc în aşteptarea turiştilor ce mişună prin valuri sau prin adâncurile bogate în peşti şi minunăţii de corali. Tuburile de oxigen, vestele de salvare, costumele de neopren şi plăcuţele cu nume interesante de pe bărci lasă pete jucăuşe pe suprafaţa marină cu nuanţe schimbătoare de albastru şi violet.

În 1960, oceanograful şi ecologistul Jacques Cousteau a explorat Reciful Palancar din sudul insulei şi l-a prezentat mai apoi ca unul dintre cele mai bune zone pentru scufundări din întreaga lume. Peste 40 de ani, acest loc va face parte din Parcul Naţional Marin al Recifului Cozumel, înfiinţat de guvernul mexican pentru protejarea acestui sit coralier deosebit de frumos şi cu o faună diversă, încă sănătoasă şi abundentă.

Scufundătorilor care au deja un certificat valabil, zecile de agenţii de turism mexicane le pun la dispoziţie echipamentele potrivite pentru un safari în recif, pentru un preţ de pornire de 50 $. Începătorii, cu vârsta de cel puţin 12 ani, pot urma un curs de iniţiere intensiv, de 4 ore, cu aproximativ 70$, incluzând şi toate materialele necesare pentru scuba-diving în recif. Dacă doreşti o experienţă de neuitat, alege o scufundare specială în lumea delfinilor, în Chankanaab Park, unde vei putea să interacţionezi şi să te joci cu aceste animale minunate.

Pentru cei mai puţin cutezători, în acelaşi parc submarinul Atlantis face un tur de 40 de minute în reciful din vestul insulei, coborând până la 30 m pe fundul mării. Însă mult mai interesantă ar fi intrarea în lumea subacvatică pe un minisubmarin, pe care îl conduci ca pe o motocicletă, fără să ai nevoie decât de un scurt instructaj din partea ghidului- acesta oricum va însoţi permanent grupul.

Departe de recif, pe Insula Cozumel, vei găsi prea multe posibilităţi de a-ţi petrece timpul: tururi cu jeep-uri în junglă, plimbări cu bicicleta sau motocicleta pe drumurile de coastă, pescuit de ton, dansuri în centrul oraşului San Miguel, parasailing şi încă multe, multe altele. Doar citind lista sau ascultând ofertele, oboseşti. Este greu să te hotărăşti. Cum valurile ciocnesc liniştite firele albe de nisip de sub palmieri, sfârşeşti ziua prin a te legăna într-un hamac pe o plajă sălbatică, mulţumit doar să priveşti marea cea albastră.


Citeste si:
Romanul in America de Sud

Azteci, conchistadori şi mariachi în Ciudad de México

• Trimite prin YM

Autor: Claudia Moşoarcă

Pasională. Tumultuosă. Picantă. Muzicală. Adică Ciudad de México. Orice asociere a acestei metropole cu aztecii, conchistadorii şi mariachi, luaţi laolaltă, e credibilă şi fericită. Pe ritmul bătăilor de inimă din piepturile mexicanilor, Ciudad de México se încarcă cu energie de la templele sale aztece, de la bisericile de pe vremea lui Cortez, de la pieţele coloniale şi de la sosurile negre, verzi şi roşii, îmbrăcând în flăcări de iuţeală preparatele culinare tradiţionale. E greu să descrii complet această metropolă a lumii, fiindcă ea seamănă într-un fel cu însăşi muzica mariachilor ei: romantică şi intangibilă, plutind deasupra platoului montan înalt din inima ţării.

Despre Ciudad de México                                                                
La 2240 de metri altitudine, într-o vale largă de sub crestele înzăpezite ale munţilor şi vulcanilor, Ciudad de México (numit şi Mexico City sau simplu, D.F.- Distrito Federal) se simte la înălţime şi la propriu, şi la figurat. Cu peste 20 milioane de locuitori în zona metropolitană, oraşul e unul dintre cele mai mari ale lumii. Deşi se confruntă cu o poluare constantă, clima subtropicală îi asigură oraşului multe zile cu cer senin, începând din martie şi până în septembrie. Zona metropolitană se plasează în primele zece ale lumii ca nivel de dezvoltare economică şi ca densitate urbană. Deşi Mexicul este asociat cu războiul narcoticelor şi cu infracţionalitatea urbană ridicată, capitala sa Ciudad de México apare în statisticile oficiale recente ca fiind mai sigură decât Washington D.C. şi Moscova. (Gradul de securitate a metropolei a crescut foarte mult după reorganizarea din perioada 2009-2011, când au fost montate peste 11.000 de camere video în oraş şi au fost mărite efectivele poliţiei – la o rată de un poliţist la 100 de locuitori, una dintre cele mai mari din lume.)


Din punct de vedere turistic, Ciudad de México reprezintă un puzzle istoric şi cultural, cu piese de o valoare excepţională; peste 12 milioane de vizitatori încearcă să-l reconstituie an de an, pentru a-i distinge imaginea finală, completă, sofisticată.
Contribuţia metropolei la îmbogăţirea patrimoniului umanităţii este mare: Centrul istoric al capitalei Ciudad de México (cu ruinele celor cinci temple aztece distruse de conchistadori, cu vechea Catedrală, cea mai mare de pe continent, şi cu edificiile publice construite în secolele XIX şi XX), reţeaua de canale şi insule artificiale Xochimilco, casa - atelier a lui Luis Barragán (arhitectul-artist care a integrat în lucrările sale moderne elementele tradiţionale mexicane), precum şi campusul oraşului universitar al Universităţii Naţionale Autonome(UNAM) –un oraş în oraş, rezultat al muncii de creaţie a peste 60 de arhitecţi şi artişti.
Se adaugă listei cu atracţii turistice muzeele de artă prehispanică, parcurile, siturile arheologice, galerii de artă şi restaurantele pretenţioase - Revista Forbes plasa oraşul pe locul patru în topul celor mai bune destinaţii culinare ale lumii, după Paris, Roma şi Tokio.


Moştenirea aztecă a capitalei mexicane
În Valle de México, o brăţară de lacuri a favorizat dezvoltarea aşezărilor umane acum mii şi mii de ani. După decăderea marilor oraşe Teotihuacán (în secolul VIII) şi mai apoi Tula (secolul XII) – capitala imperiului toltecilor -, aztecii (numiţi şi mexica) au ajuns pe o insulă de lângă malul vestic al Lacului Texcoco, unde au văzut un vultur stând pe un cactus şi devorând un şarpe. Acest semn dat de zei i-a determinat să întemeieze în 1325 oraşul Tenochtitlán, care va constitui capitala viitorului lor imperiu, întins până în secolul XVI între Oceanul Pacific şi Golfului Mexic, în Mesoamerica.
Când Hernán Cortés a sosit aici în 1519, oraşul avea peste 200.000 de locuitori, iar în întreaga zonă trăiau aproape 1,5 milioane de oameni, ceea ce însemna că, la vremea aceea, Valle de México era una dintre regiunile cu densitatea cea mai mare din lume.
Spaniolii au cucerit Tenochtitlánul şi au distrus tot ce putea aminti de imperiul bogat al aztecilor. Templele au fost dărâmate, iar populaţia a fost ucisă în războaie sau de bolile aduse de europeni.Un nou oraş a fost ridicat din temelii, Nueva España, capitala viceregatului spaniol; abia mai târziu se va numi Ciudad de México.


În 1978, muncitorii care săpau pentru cablurile de electricitate din Piaţa Zocalo au dat de un disc de opt tone în greutate, având pe el sculpturi înfăţişând-o pe zeiţa Coyolxauhqui. Arheologii au decis dărâmarea clădirilor coloniale şi excavarea ruinelor celui mai mare templu aztec, Templo Mayor, care, atunci când conchistadorii au sosit în Tenohtitlán, avea o înălţime de 40 de metri. Sub această piramidă dublă cu treptele abrupte, ce urcă spre cele două altare din vârf (pentru zeul războiului, Huitzilopotchtli, şi pentru cel al apei şi al agriculturii, Tlaloc), s-au găsit ruinele altor şase temple suprapuse, indicând etapele unei lărgiri succesive, timp de peste un secol.
Bogăţiile arheologice scoase la iveală în centrul capitalei constituie azi colecţia muzeului construit în imediata apropiere a parcului arheologic. Cu ajutorul artefactelor a fost conturată imaginea de ansamblu a marii civilizaţii aztece, al cărei simbol încă dăinuie în mijlocul drapelului mexican.



În afară de Templo Mayor, Ciudad de México are lăsată moştenire de la azteci ingenioasa reţea de canale a uneia din cele şaisprezece diviziuni administrative ale oraşului – Xochimilco. Aceste canale sunt flancate, ca în trecut, de chinampas, grădinile plutitoare, pe care locuitorii cultivă legume tot timpul anului. Aztecii au creat aceste insule din pământ şi vegetaţie, fixându-le în apele puţin adânci ale părţii de sud a Lacului Texcoco. Fiindcă nevoia de hrană a crescut odată cu imperiul, tot mai multe insule şi canale au asigurat recolte multiple şi bogate. Azi se mai păstrează 180 de kilometri de canale de apă şi multe dintre chinampas, unele fiind folosite pentru cultivarea florilor.
De fapt, mexicanii vin la Xochimilco pentru a-şi petrece timpul liber, pentru a sărbători şi a se distra, închiriind trajineras, nişte bărci personalizate şi vopsite în culori vii, suficient de mari cât să încapă pe ele o familie sau un grup de prieteni, dar şi suficient de mici încât să alunece pe canale înguste. Pentru desfătarea vizitatorilor, trupele de mariachi se plimbă şi ele la bordul ambarcaţiunilor, iar vânzătorii de mâncare şi produse de artizanat sunt nelipsiţi de la Xochimilco.




Centrul istoric al oraşului lui Cortés
În 1524, Cortés ordonă construirea unei prime biserici catolice în centrul Tenochtlitánului şi pavarea zonei adiacente cu piatra provenită din ruinele complexului ceremonial aztec Teocalli. După 50 de ani, pe locul acestei biserici, arhiepiscopul Pedro Moya pune piatra de temelie a Catedralei actuale. Ea domină cu turnurile sale nordul Pieţei Constituţiei, sau Zócalo, cum o numesc localnicii pe una dintre cele mai mari pieţe centrale ale lumii.
Pe latura de est se întinde Palacio Nacional (palatul prezidenţial), pe cea din sud se află clădiri guvernamentale şi administrative, iar în vest se înlănţuie magazine şi hoteluri. În mijlocul pieţei tronează steagul mexican uriaş, pe care soldaţii îl arborează la ora 8 şi îl coboară la ora 18, în fiecare zi.


Pentru că monumentala Catedrală (65 m înălţime, 109 m lungime şi 59 m lăţime) nu a fost terminată decât la sfârşitul perioadei coloniale, ea combină o multitudine de stiluri arhitecturale. Deşi turnurile au fost prevăzute cu 56 de spaţii pentru clopote, doar 30 dintre ele au fost ocupate. În interiorul edificiului, cel mai important element artistic şi religios îl reprezintă Altarul Regilor (secolul XVIII), poleit cu aur. Pentru vizitatorii care doresc să vadă de aproape câteva clopote vechi şi să arunce o privire asupra întregului Zócalo, există posibilitatea de a urca în turnul catedralei.


Casa preşedinţiei, sediul Trezoreriei şi galeria picturilor murale ale lui Diego Rivera se reunesc în Palatul Naţional, construit pe locul reşedinţei împăratului aztec Montezuma II. Iniţial, Cortés a conceput pentru familia sa o construcţie fortificată, cu trei curţi interioare, dar în 1562 edificiul a fost refăcut pentru viceregele spaniol.
De la balconul central al palatului, pe data de 15 septembrie a fiecărui an, preşedintele republicii strigă „Viva México!”, pentru a aminti de începutul războiului de independenţă în 1810.
Turiştii au acces în palat pentru a admira picturile murale ale artistului mexican Diego Rivera, înfăţişând istoria Mexicului de la începuturile civilizaţiei aztece şi până la perioada postrevoluţionară. Picturile, realizate între anii 1929 şi 1935, acoperă pereţii laterali ai scării principale şi zidurile de nord şi est ale primului etaj.


Mariachi din Piaţa Garibaldi
La câteva staţii de metro de Piaţa Zocalo se află o alta, mai mică şi fără vreo semnificaţie istorică, dar la fel de căutată de turişti. Cu decenii bune în urmă, în zona aceasta din oraş s-au mutat mulţi mexicani originari din Jalisco, iar odată cu ei, muzica lor tradiţională, ce va fi aleasă să reprezinte chiar spiritul Republicii Mexicane.
 În Piaţa Garibaldi, după-amiaza nu prea găseşti multă lume adunată, ci doar câţiva mariachi în aşteptare, sprijiniţi de coloanele masive, cu instrumentele muzicale încă înfăşurate în husele din pânză. Spectacolul începe abia la lăsarea înserării, când trupele reunite dau drumul chitarelor, viorilor, trompetelor şi glasurilor puternice, în cântece tradiţionale a căror faimă a trecut demult graniţele: La cucharacha, Guadalajara, Besame mucho, Las Mañanitas, Viva Mexico etc. Pentru cei cuprinşi de entuziasm, sombrerourile cu broderii sunt trântite la pământ, în aşteptarea paşilor de dans care să le înconjoare şi să le umple de praf. Grupurile de turişti de înmulţesc, tarifele se negociază, iar atmosfera de petrecere se încinge în stil mexican. Piaţa Garibaldi a fost renovată în 2010, tocmai pentru ca aceşti mariachi să beneficieze de un loc special, în care să le fie puse la încercare talentele muzicale. Există aici şi un muzeu dedicat lor. Din 2011, muzica mariachilor a fost inclusă de UNESCO în patrimoniul cultural intangibil al umanităţii.


Vocile mariachilor pot fi „închiriate” pentru diferite ocazii, de la simple evenimente în familie, până la concerte importante. 2500 de mariachi sunt înregistraţi oficial, dar de fapt sunt peste 4000 care lucrează în inima oraşului. Unii pot fi găsiţi direct pe internet, alţii sunt atât de celebri încât nu mai au nevoie să aştepte o comandă întâmplătoare; restaurantele din Ciudad de México sunt pline de ei, la fel şi Piaţa Garibaldi, acolo unde şi muzica, şi muzicienii, şi întreaga orchestră poartă aceeaşi denumire: mariachi.
Din puzzle-ul capitalei Ciudad de México au fost prinse şi îmbinate doar câteva piese importante, fiind lăsate libere colţuri şi margini. Şi ce face acest joc mai provocator este potrivirea imaginilor nu după culori, forme şi dimensiuni, ci după notele sentimentale, patriotice sau de veselie din cântecele de mariachi, răsunând din fundal.