Genocidul din Rwanda: atunci când oamenii devin mai răi decât demonii
Supravieţuitor al genocidului rwandez lângă un memorial cu resturile victimelor
Sursa foto: EPA
+ zoom
Galerie foto (7)
Izvoarele urii
Republica Rwanda este una dintre cele mai mici ţări de pe Continentul
Negru, fiind situată partea central-estică a Africii. Cu toate că are o
suprafaţă mică, Rwanda este bogată în resurse naturale şi are un
potenţial economic remarcabil. În ciuda acestor atuuri, ţara a rămas
timp de zeci de ani blocată în sărăcie, suprapopulare, guvernată
ineficient şi măcinată de numeroase conflicte tribale.
Populaţia ţării constă din trei mari triburi, majoritatea de 84% din
populaţie aparţine etnicilor hutu, triburile tutsi compun circa 14% din
populaţie, restul de 2% aparţinînd altor triburi insignifiante din punct
de vedere demografic. În ciuda faptului că etniile hutu şi tutsi
prezintă numeroase similarităţi culturale şi au avut o istorie comună,
ura şi rivalitatea dintre cele două etnii este una veche şi atroce.
Înainte ca Belgia să transforme în trecut ţinuturile rwandeze într-una
dintre coloniile sale africane, triburile tutsi dominau economic
întreaga regiune în ciuda faptului că erau o minoritate etnică.
De fapt, în ultimii 500 de ani, ei au i-au dominat inclusiv politic pe
etnicii hutu care deţineau pământurile de aici. Când Rwanda a fost
colonizată pentru prima oară de către europeni, aceştia au descoperit că
indigenii care aveau cele mai multe turme de vite se numeau tutsi, iar
cei care se ocupau cu agricultura se autointitulau hutu. Identitatea
etnică a rwandezilor era şi încă este determinată tradiţional pe bază
patriliniară, care ţine cont doar de etnia tatălui. Deci într-un mariaj
mixt dintre hutu şi tutsi, copilul este considerat a fi tutsi, dacă
tatăl său este un etnic tutsi. Chiar şi astăzi în Rwanda, etnicitatea
individului este trecută pe cardul de identitate al acestuia.
Germanii au fost primii colonişti europeni care au ocupat ţara
în anul 1894 şi lor li se datorează într-o oarecare măsură acutizarea
urii interetnice de aici.
Aceasta deoarece administraţia colonială germană a studiat
caracteristicile rasiale ale rwandezilor şi a decis că etnicii tutsi ar
avea mai multe caracteristici fiziologice europene, caracterizate
printr-o nuanţă mai deschisă a culorii pielii şi o medie a înălţimii
peste cea a etnicilor hutu. Pentru germanii de atunci, aceste argumente
au fost suficiente încât să creadă că tutsi sunt mai evoluaţi şi mai
inteligenţi, prin urmare i-au responsabilizat pe aceştia punându-i în
posturi de conducere peste triburile hutu.
Craniu al unei victime tutsi Sursa foto: Shutterstock
După ce Germania a pierdut Primul Război Mondial, belgienii au preluat
controlul Rwandei. În anul 1933, aceştia au întărit diferenţa socială
dintre cele două categorii, obligând ca fiecare băştinaş să-şi declare
identitatea pentru a avea un control mai mare asupra lor.
Mai mult de atât, autorităţile belgiene au preluat şi continuat modelul
administrativ al germanilor şi cu toate că etnicii tutsi reprezentau
doar 10% din populaţia ţării, belgienii i-au făcut pe aceştia şefi peste
majoritarii hutu. Fapt care i-a înfuriat teribil pe cei din urmă...
Ura a continuat să crească odată cu trecerea timpului. Perioada
colonială a ţării a exacerbat tendinţa etnicilor tutsi de a-i oprima pe
hutu, creând astfel o stare de tensiune care a explodat în violenţe
sporadice încă dinainte ca Rwanda să devină independentă.
O revoltă hutu din anul 1959 a forţat un număr de peste 300.000 de tutsi
să fugă din ţară, afectând şi mai mult statutul de minoritate al celor
rămaşi. În anul 1961, facţiunile victorioase hutu l-au forţat pe regele
tutsi să abdice şi să fugă în exil, după care au declarat ţara drept
republică. După un referendum supervizat de ONU în acelaşi an, Rwanda
şi-a declarat oficial independenţa pe data de 2 iulie 1962.
Genocidul vine la ora 8:30 dimineaţa
Pe data de 6 aprilie 1994 , la ora 8:30 dimineaţa, Juvenal Habyarimana,
preşedintele în exerciţiu al Rwandei se întorcea în ţară de la o
întâlnire din Tanzania, când o rachetă sol-aer i-a lovit avionul pe când
acesta se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Kigali.
Nu a existat niciun supravieţuitor.
Preşedintele Habyarimana fusese un etnic hutu care condusese un regim
autoritar, regim care a exclus orice etnic tutsi din aparatul de stat.
Situaţia se schimbase însă cu un an în urmă, când pe data de 3 august
1993, preşedintele rwandez semnase Acordul din Arusha, un act în urma
căruia se angajase pe plan internaţional, că va permite şi etnicilor
tutsi participarea la guvernare. Fapt care i-a supărat foarte tare pe
extremiştii hutu.
Cu toate că nu s-a aflat cu siguranţă cine a fost responsabil de
asasinat, extremiştii hutu au profitat la maximum de moartea
preşedintelui. La nici 24 de ore de la decesul acestuia, extremiştii
hutu au preluat puterea şi i-au învinuit pe tutsi de asasinarea
preşedintelui.
A fost motivul care a dezlănţuit o ură atavică, veche de secole...
Un supravieţuitor tutsi mutilat de milliţiile hutu Sursa foto: Shutterstock
Uciderile au început în capitala Kigali, odată cu apariţia pe străzi a
miliţiilor tribale Interahmwe (Cei ce ucid dintr-o lovitură, într-o
traducere aproximativă), compuse din tineri hutu antrenaţi şi susţinuţi
de armată. Interahamwe au început masacrul prin blocarea tuturor
drumurilor şi şoselelor, astfel încât să nu scape nimeni.
După care au început să intre în casele tuturor locuitorilor capitalei
şi să verifice cardurile de identitate ale tuturor. Cei care aveau
ghinionul să fie tutsi erau ucişi şi torturaţi. Majoritatea au fost
executaţi cu topoare, bâte, macete şi cuţite, deoarece răzbunătorii hutu
credeau că cei din triburile rivale nu merită să strici gloanţe pe
ei...
În următoarele zile şi săptămâni, străzile capitalei erau înţesate de cadavre.
Pe data de 7 aprilie, extremiştii hutu au început să elimine membrii
guvernului şi aparatului de stat. Ceea ce a însemnat că toţi tutsi, ba
inclusiv etnicii hutu din guvern care erau moderaţi, au fost decapitaţi
sau spintecaţi de vii. Inclusiv primul ministru a avut o astfel de
soartă cruntă. Când cei zece soldaţi belgieni din trupele de menţinere a
păcii au încercat să-l protejeze pe premier, au fost linşaţi de
mulţimea furioasă. Vestea i-a îngrozit atât de mult pe oficialii din
Bruxelles, încât aceştia au decis retragerea trupelor din Rwanda.
Oseminte ale etnicilor tutsi ucişi în genocid Sursa foto: EPA
În următoarele săptămâni, rata violenţelor avea să-şi atingă apogeul.
Cum echipele morţii intraseră deja în arhivele de documente şi ştiau
unde trăieşte fiecare tutsi, acestea au pornit o sistematică vânătoare
de oameni în întreaga ţară. Bărbaţi, bătrâni, copii, femei nu a contat!
Toţi au fost măcelăriţi în masă...
Cum gloanţele deveniseră deja rare, majoritatea etnicilor tutsi
au fost ucişi cu toporul sau maceta. Unora dintre victime li s-a dat
„posibilitatea” de a alege să-şi cumpere glonţul cu care urmau să fie
ucise, pentru a scăpa astfel de o moarte lentă şi agonizantă.
În mod cumva neaşteptat, un mare număr de femei hutu au luat parte cu
frenezie la ucideri. Un raport post-genocid remis de către African
Rights indică faptul că femeile au jucat un rol deosebit de activ în
execuţii. Femeile hutu din toate categoriile sociale, inclusiv
profesoare, medici sau femei de afaceri au ucis cu cruzime bărbaţi,
femei şi copii, în uralele încurajatoare ale extremiştilor de aceeaşi
etnie cu ele. Unele femei hutu şi-au ucis victimele strangulându-le sau
zdrobindu-le capetele cu pietre, în timp ce altele, consilierele
primăriei din Kigali le-au indicat miliţiilor hutu locurile unde se
ascundeau refugiaţii tutsi pe care ar fi trebuit să-i adăpostească.
Multe surori medicale din Spitalul Universitar din Butare le-au dat
miliţiilor şi soldaţilor hutu liste cu numele pacienţilor şi propriilor
colegi care erau tutsi. Cu consecinţe uşor de imaginat.
Violul şi tortura ca arme de distrugere în masă
În niciun conflict intertnic recent, violurile şi torturile nu au jucat
un rol atât de important precum în genocidul din Rwanda. Prin
definiţia-i cumplită, violul sistematic şi planificat pe timp de
război, este o armă psihologică teribilă folosită pentru a teroriza şi
umili femeile, fetele şi familiile şi comunităţile inamice. În anul 1994
aproape fiecare adolescentă tutsi din Rwanda care a supravieţuit
genocidului, a fost violată. Zeci de mii de femei au fost violate în
repetate rânduri. Agresiunile sexuale din acest colţ de lume au fost
inimaginabile. Şi totuşi s-au întâmplat în realitate...
Au fost mii de femei care au fost violate de câte 100-150 de soldaţi pe
rând, până când unele au murit de hemoragii interne, iar altele au rămas
cu sechele permanente ale aparatului genito-urinar. Multe fete şi femei
au fost torturate cumplit după ce au fost violate, fiind ucise în
chinuri. Multor victime li se tăiau sânii sau li se introduceau cu forţa
în vagin cuţite, cuie sau cioburi de sticlă...
Homo homini lupus est. Varianta africană
Sute de tutsi au încercat să scape de măcelurile sistematice,
refugiindu-se în biserici, spitale, şcoli sau clădiri guvernamentale.
Bisericile şi spitelele, care au fost dintotdeauna locuri de protecţie
pe timp de războaie, s-au transformat în abatoare umane în Rwanda. Unul
dintre cele mai atroce episoade ale genocidului a avut loc între 15-16
aprilie 1994, în Biserica Romano-Catolică din Nyarubuye, situată la
circa 100 kilometri de Kigali.
Aici, primarul localităţii, un etnic hutu i-a încurajat pe tutsi
rămaşi să se ascundă în interiorul bisericii, asigurându-i că nu va
divulga nimănui prezenţa lor. Imediat după asta, primarul a telefonat
miliţiilor hutu spunându-le că le-a pregătit „nişte şobolani în altar”. A
doua zi a sosit o maşină de teren cu o echipă mică de soldaţi. Masacrul
a început cu grenade şi arme automate, dar văzând numărul mare de
refugiaţi, soldaţii au pus mîna pe macete şi bâte. Şi aşa, măcelul s-a
dovedit obositor, aşa că cei patru soldaţi au făcut cu schimbul, o
echipă odihnindu-se în timp ce cealaltă continua să lovească. A durat
peste două zile până când miile de tutsi din biserică au fost ucişi.
Sângele acestora acoperea nu numai zidurile dar şi tavanul bisericii..
Interiorul bisericii din Nyarubuye este astăpzi amenajat ca loc de reculegere pentru memoria victinelor masacrului de aici
.Astfel de masacre au avut loc în toată ţara, un val de intensitate
fiind între 11 aprilie şi începutul lunii mai. Pentru a-i umili pe tutsi
şi după moarte, duşmanii lor nu au permis ca morţii să fie îngropaţi.
Cadavrele au fost lăsate să se descompună în puternicul soare african
sau să fie mâncate de câini, hiene şi şobolani. Multe cadavre au fost
aruncate în râuri şi lacuri pentru a-i trimite astfel pe tutsi „înapoi
în Etiopia”, cu trimitere la o credinţă populară conform căreia tutsi
erau străini veniţi din Etiopia.
Mass media locală a jucat un rol foarte important in escaladarea urei
interetnice. Cotidianul central Kangura, oficina controlată de
extremiştii hutu a răspăndit ura timp de zeci de ani. În luna decembrie a
anului 1990, ziarul a publicat chiar o listă intitulată „Cele Zece
Porunci ale oricărui Hutu”. Conform acestora, orice hutu care se însura
cu o tutsi era considerat trădător, şi toate poziţiile statale şi cele
din armată trebuiau să fie deţinute doar de hutu.
Ruinele unei şcoli unde au fost executaţi sute de etnici tutsi Sursa foto: Shutterstock
O altă tribună a răului s-a dovedit a fi postul local de radio RTLM care răspândea zilnic
mesaje de ură şi dispret social. Odată cu începerea genocidului, de la
microfoanele acestui post de radio se auzeau zilnic zeci de apeluri
pentru „ a tăia copacii cei înalţi” o frază cheie care însemna începerea
uciderilor. De la acest post de radio se transmiteau numele celor
hăituiţi precum şi adresele unde puteau fi găsţi, numele rudelor şi
proprietăţilor acestora.
Tot de la acest post de radio, erau citite triumfător în fiecare seară
numele celor ucişi în ziua respectivă. Radio RTLM a fost platforma media
care i-a incitat chiar şi pe hutu moderaţi să ia parte la măceluri.
Altfel membrii formaţiunilor Interahamwe le dădeau o singură opţiune: să
ucidă tutsi alături de ei, sau să fie ucişi pentru trădarea cauzei
hutu...
Când tăcerea marilor puteri doare...
Spre începutul lunii iulie, Frontul Patriotic din Rwanda, compus din
etnici tutsi care trăiau de decenii exilaţi în Uganda a reuşit cumva să
restabilească parţial ordinea în ţară, ajutat şi de faptul că setea de
răzbunare fusese ostoită, majoritatea etnicilor tutsi fiind ucişi iar
restul fugind la timp din ţară. Armata a reuşit să facă un guvern de
coaliţie naţională cu Pasteur Bizimungu un etnic hutu ca preşedinte şi
Paul Kagame, un etnic tutsi drept prim ministru. Partidul fostului
preşedinte Habyarimana, care a orchestrat crimele a fost scos în afara
legii şi a fost adoptată o nouă constituţie care elimina orice referinţă
la etnie.
De tristă amintire s-a dovedit a fi reacţia marilor puteri de atunci, în
frunte cu Statele Unite, care la acea dată era lider incontestabil
mondial, puteri mondiale care s-au abţinut în mod ruşinos să intervină
efectiv în Rwanda, mulţumindu-se cu emiterea de comunicate şi declaraţii
în care „condamnau profund violenţele”.
Mai mult decât atât, Consiliul de Securitate al ONU a votat în aprilie
1994 retragerea tuturor trupelor de menţinere a păcii din Rwanda, fapt
care a aruncat ţara în război civil şi genocid de proporţii nemaivăzute.
Trupele franceze care au intrat în Rwanda din Zair în luna iunie şi-au
limitat intervenţia la crearea unei zone umanitare în sud-vestul ţării
salvând astfel mii de vieţi, dar permiţând în acelaşi timp fuga a
numeroşi responsabili de crime împotriva umanităţii. În săptâmânile de
după încheierea genocidului, multe figuri proeminente ale comunităţii
internaţionale s-au lamentat cu privire la nepăsarea lumii cu privire la
atrocităţile care au avut loc.
Declaraţia fostului secretar general al ONU, Boutros Boutros-Ghali este elocventă în această direcţie:
„Insuccesul nostru în Rwanda este de zece ori mai mare decât
insuccesul pe care l-am avut în fosta Yugoslavie. Asta deoarece întreaga
comunitate internaţională era implicată şi interesată de evoluţia
situaţiei din fostele ţări yugoslave. Rwanda nu a interesat pe nimeni”.
În luna octombrie, 1994 a fost lansat în Tanzania Tribunalul
Internaţional pentru Crime Împotriva Umanităţii din Rwanda. Un an mai
târziu, tribunalul a inculpat un număr de oficiali rwandezi de rang
înalt pentru implicarea lor în genocid. Dar procesele avansează lent, cu
multe victime care refuză să dezvăluie numele torţionarilor. În anul
2008 au fost condamnaţi trei oficiali din armata rwandeză pentru
participare la genocid.
Chipul unnui copil orfan Sursa foto: Shutterstock
Insignifiant pentru cifrele reale ale catastrofei: Pe timpul
genocidului, un număr de 6 bărbaţi, femei sua copii au fost ucişi în
fiecare oră. Această rată a omorurilor a durat peste trei luni. Există
între 300.000-400.000 supravieţuitori ai măcelurilor. Au fost ucişi
peste 800.000 de oameni. Între 250.000-500.000 femei au fost violate.
Drept rezultat au apărut 20.000 de copii nedoriţi în urma violurilor.
Mai mult de 67% din femeile violate au fost infectate cu SIDA. Au rămas
peste 50.000 de văduve şi circa 75.000 de orfani.
Mai mult de jumătate dintre copii care au supravieţuit genocidului nu se
pot duce la şcoală din cauza sărăciei generalizate şi un număr de peste
40.000 de supravieţuitori au rămas fără case şi adăposturi fiind
forţaţi să trăiască fiecare după cum poate. Şi cifrele apărute în urma
rapoartelor au fost confirmate de către toţi cei care au studiat şi
anchetat genocidul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu