Sconcsul: cel mai adorabil dintre dezgustători
Sconcs în rol de animal de companie
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (5)
Noi românii nu cunoaştem sconcşii decât din desene animate şi documentare TV. Foarte puţini dintre noi i-am văzut într-o grădină zoologică, şi mult mai puţini români i-au văzut vreodată în mediul lor natural. Cu toate acestea, aceste simpatice dar temute animale (la prima vedere) ne sunt cumva familiare pe baza mirosului lor caracteristic, atât de insuportabil încât pe baza acestei caracteristici definitorii chiar, sconcşii au intrat deja în vocabularul actual al oamenilor de pe toate meridianele globului. Dincolo de aspectul lor drăgălaş şi de mirosul lor pestilenţial, sconcsul este un animal deosebit de interesant, despre care noi, oamenii, cunoaştem destul de puţine lucruri. Dar cele pe care le cunoaştem creionează portretul unui animal interesant şi surprinzător din multe puncte de vedere. După cum veţi descoperi în continuare!
Sconcşi, dihori, bursuci
Principala caracteristică a sconcşilor, adică mirosul lor de-a dreptul
pestilenţial, ne face să-i asociem instantaneu cu dihorii, alt gen de
mici mamifere carnivore, dar care trăiesc în fauna ţării noastre, şi
care asemenea sconcşilor, se folosesc de mirosul greu emis de secreţia
glandelor perianale pentru a se apăra de duşmani.
Evident, mirosul dihorilor autohtoni nu este nici pe departe
comparabil cu duhoarea cumplită emisă de sconcşi, cum nici sconcşii nu
se înrudesc foarte mult cu dihorii, aşa cum am fi tentaţi să credem la
prima vedere. Dacă primii naturalişti care i-au descris iniţial i-au băgat fie în Familia Mustelidae-lor alături de jderi, nevăstuici, vidre, dihori, etc., fie în Familia Herpestiidae-lor alături de manguste, sudierea lor detaliată a dus la concluzia necesităţii înfinţării unei noi familii, a Mephitidae-lor. În prezent, în această familie au fost incluse cele 12 specii de sconcşi şi zorille „clasice” care aparţin genurilor Mephitis, Conepatus şi Spilogale, plus cele două specii de bursuci „mirositori” malaezi din genul Mydaus.
Sconcs matur Sursa foto: Shutterstock
Sconcşii propriuzişi, cei cu care ne-au obişnuit documentarele despre
viaţa animalelor, desenele animate şi chiar ştirile (parţial) amuzante
aparţin îndeosebi genului Mephitis şi trăiesc într-o mare parte din America de Nord, Centrală şi de Sud.
Dintre ei, cei mai faimoşi sunt sconcşii dungaţi, uşor de recunoscut pe
baza coloritului lor negru intens ornat cu două mari dungi albe de pe
părţile laterale ale corpului .
Dungile pot fi lungi sau scurte, de la ceafă până la baza cozii, sau de
la frunte până spre vărful cozii. Sconcşii pot avea diverse pete albe pe
gât, piept, labele anterioare sau abdomen. Forma şi dimensiunile
acestora variază de la individ la individ. Textura şi desimea blănii
variază de asemenea în funcţie de anotimp sau de vârstă. Dungile albe nu
au nicio legătură cu sexul animalului.
Un „îndesat” simpatic
Sconcşii au trupuri mici şi îndesate de forma aproxiamtivă a unei pere.
La maturitate cântăresc între 2-4 kilograme în funcţie de sex, (masculii
sunt mai mari) şi de anotimp (toamna târziu s-au îngrăşat deja pentru a
face faţă asprimii iernii). Au membre scurte şi relativ masive,
înarmate cu gheare lungi, solide şi ascuţite folosite în principal
pentru săpatul după insecte, şoareci şi melci. De fapt, sconcşii sunt în
esenţa lor nişte animale extrem de folositoare pentru agricultură şi nu
numai.
Dieta lor este deosebit de variată şi se compune din multe insecte pe
care oamenii le consideră dăunătoare, rpecum şi din şoareci. Vânează
fără cruţare păianşeni, scorpioni, melci, viespi, broaşte, şopârle,
lăcuste. Ucid fără probleme şoareci, şobolani şi chiar şerpi veninoşi.
Sconcşii îşi muşcă puternic prada, iar dacă aceasta este mare şi
puternică, se ajută şi de gheare până reuşesc să o răpună cu totul.
Consumă şi cadavre, dacă acestea nu sunt intrate în putrefacţie. Nu se
dau în lături nici de la plante şi fructe, cu toate că insectele şi
rozătoarele alcătuiesc grosul hranei lor zilnice.
Sconcşii de azi care trăiesc în medii puternic antropizate nu
trăiesc în medie mai mult de trei ani, mare parte din ei sfârşind prin a
fi ucişi de automobile. Cei care trăiesc în Natură, departe de aşezări
umane, pot trăi şi zece ani!
Pentru a se adăposti sau a-şi creşte puii, sconcşii folosesc uneori
vizuini abandonate de bursuci, vulpi şi iepuri, cu toate că sunt perfect
capabili să-şi sape singuri una. Le plac şi micile crevase stâncoase
sau trunchiurile uscate şi goale ale copacilor. Sconcşii nu hibernează
iarna, dar în perioadele extrem de reci obişnuiesc să dormiteze până
când trece viscolul sau gerul şi pot să-şi reia nestingheriţi
activitatea. S-a constatat că mai multe femele pot ierna
nestingherite împreună, într-o singură vizuină, pe când masculii nu sunt
deloc toleranţi unii cu alţii, şi fiecare iernează de unul singur.
Pui de sconcs
Cam la vârsta de nouă luni, sconcsul mascul devine matur sexual, iar la
vârsta de un an, femela poate aduce pui pe lume. Sezonul lor de
împerechere durează din februarie până în martie. În acest răstimp se
produc şi cele mai multe decese în rândul sconcşilor, căci masculii
odată ce au simţit mirosul femelelor în călduri, le urmăresc fără să mai
ţină cont de automobile...
Gestaţia durează cam 60-63 zile, după care femela naşte între 1-10 pui,
media fiind de 6 pui la o naştere. Puii se nasc orbi, surzi şi fără
blană, cântărind doar 20-24 grame. La vârsta de o săptămână, începe să
le crească blana, iar la 3 săptămâni, micii sconcşi încep să exploreze
împrejurimile vizuinii. La 5-6 săptămâni, puii încep deja să-şi urmeze
mama după hrană, aliniaţi frumos în spatele ei, în şir indian. Pâna la
vârsta de 2 luni, puii dorm în vizuină, iar la începutul iernii sunt
deja independenţi şi pe cont propriu!
Dacă o femelă de scons îşi pierde toţi puii în urma unui act de prădare
sau a unei furtuni puternice, ea poate reintra rapid în călduri pentru o
nouă sarcină. Sconcşii nu sunt monogami, iar mascului se depărtează de
femelă imediat după împerechere. „Mama sconcs” se ocupă singură de
crescutul puilor chiar dacă în prealabil se poate împerechea cu mai
mulţi masculi.
Mirosul! Arma cea îngrozitoare
Cel mai definitoriu atribut al sconcsului rezidă şi într-unul dintre
cele mai eficiente mijloace de apărare ale vreunui animal din întregul
Regn Animal. Pe bună dreptate, căci pentru orice creatură cu simţul
mirosului, lichidul împroşcat de sconcşi este pur şi simplu
insuportabil.
Sconcşii se folosesc de el în special ca mijloc de apărare, dar mai pot
împroşca şi când sunt răniţi, bolnavi sau muribunzi. Atunci, pentru ei,
împroşcatul (altă dată controlabil) devine o reacţie involuntară,
similară cumva cu tusea sau strănutul nostru.
De asemenea, împroşcatul este frecvent şi în momentul împerecherii, care
la sconcşi este un act destul de violent. Agresivitatea masculului este
de fapt un act necesar, care determină ovulaţia femelei care îşi
goleşte involuntar glandele perianale în momentul copulaţiei.
Sconcs cu glandele perianale la vedere Sursa foto: Shutterstock
Orice sconcs se naşte deja cu o pereche de astfel de glande care sunt
active şi pot secreta lichidul atât de temut încă din prima zi de viaţă.
Evident, în cantităţi infime în acele momente.
Atât de oribil este mirosul încât se spune despre el că nu poate
fi imaginat de către cineva care nu l-a simţit. Din acest motiv,
majoritatea oamenilor se tem de sconcşi chiar în lipsa unui motiv clar,
uitând prea uşor că acest animal nu împroaşcă decât în momentul în care
se simte cu adevărat în pericol.
Experţii recomandă de altfel ca în cazul întâlnirii accidentale cu un
sconcs, oamenii trebuie să-şi păstreze calmul şi să-l lase pur şi simplu
în pace până când acesta se depărtează spre treburile lui.
Orice sconcs nu împroaşcă pur şi simplu. Înainte de asta, animalul
avertizează printr-un comportament caracteristic. Lovesc pământul cu
labele din faţă, îşi încovoaie spatele, după care în ultimă instanţă
simulează scurte atacuri, după care se ridică ameninţător pe labele din
faţă. Dacă omul pur şi simplu nu se retrage, sconcsul se simte ameninţat
şi recurge la gestul ultimativ.
Animalul se întoarce spre adversar se ridică pe labele din faţă cu coada
ridicată, după care împroaşcă cu lichidul său temut. De reţinut că nu
face asta decât atunci când se simte cu adevărat în pericol. Orice
sconcs care are de ales între a fugi sau a împroşca, va alege invariabil
fuga. Doar dacă retragerea este imposibilă, sau este vorba de o femelă
care îşi apără puii, va avea loc actul împroşcării. Sconcşii au
depozitată în acele glande, o cantitate suficientă de lichid vâscos,
lipicios şi oribil mirositor, pentru a împroşca de 5-6 ori. Cu toate
acestea, sconcşii sunt foarte economi cu „rezerva” de lichid.
Pui de urs american (baribal) lângă un sconcs
Metoda lor de apărare este atât de eficientă încât aproape că nu au
duşmani naturali. Orice animal de pradă de la un urs grizzly flămând la o
haită de lupi, sau de la o puma feroce la un pit-bull dintr-o linie de
luptă, va da înapoi în faţa unui sconcs decis să-şi apere viaţa sau
puii.
Singurele ameninţări vin din partea păsărilor mari de pradă precum
bufniţele şi acvilele. Acestea au un simţ al mirosului foarte slab şi
prin urmare nu sunt deloc deranjate de mirosul secreţiei glandei
sconcşilor. De fapt, bufniţa de Virginia (Bubo virginiatus) este cel mai de temut duşman natural al sconcsului.
Experienţa i-a făcut pe oameni să descopere în timp cele mai eficiente
mijloace de a îndepărta mirosul şi secreţiile împroşcate de sconcşi pe
haine.
Se pare că cel mai bun mijloc constă în turnarea din belşug de
suc de roşii pe haine. Dacă acesta nu este disponibil, un mijloc
aproximativ la fel de bun constă într-un amestec compus din o treime
peroxid de hidrogen, o treime praf de copt şi o treime săpun lichid.
Cele trei ingrediente trebuiesc amestecate, fără a se adăuga apă după
care se trece la curăţat.
Compoziţia chimică rezultată din amestecul peroxidului şi prafului de
copt schimbă compoziţia moleculară a secreţiei şi modifică mirosul cel
insuportabil. Săpunul lichid are rol de îndepărtare a secreţiei
uleioase.
Dincolo de aceste particularităţi definitorii ale sconcşilor, chipul lor
simpatic-bonom şi alura lor şugubeaţă a făcut ca în ultimii ani să
crească popularitatea lor. Astfel astăzi, sconcşii sunt tot mai căutaţi
de iubitorii de animale de companie, iar piaţa s-a conformat cererii
(cel puţin în America de Nord), o serie de lanţuri de pet shop-uri
vânzând în prezent pui de sconcşi ale căror glande perianale au fost
deja extrase.
Cât despre sconcşii din sălbăticie, studiile de teren confirmă că populaţiile lor o duc bine.
Soncşii au trecut cu brio testul evolutiv al speciei. Să vedem deci cum
vor trece de toanele omului actual care-i vede drept animale de
companie, precum şi de viziunea strict financiară a lanţurilor de pet
shop-uri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu