Povestea arcului cu săgeţi şi evoluţia societăţilor umane
Imagiena stilizată a aunui arcaş medieval
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (7)
Amintiri încordate din negura timpului
Recent, arheologii au căzut de acord că arcul cu săgeţi ar fi fost
inventat undeva spre sfîrşitul Paleoliticului Superior. Până în prezent,
se pare că cele mai vechi săgeţi făurite de os, datează de acum
circa 61 000 ani, fiind descoperite în Peştera Sibubu din Africa de
Sud. Cele mai vechi evidenţe arheologice ale arcului cu săgeţi în
Europa, vin sub forma unor săgeţi vechi de circa 15 000 ani, făurite din
lemn de pin şi prevăzute cu vârfuri din cremene.
Săgeţile străvechi au fost descoperite la Stellmoor, în Valea
Ahrensburg, situată la nord de oraşul Hamburg. Ca o paranteză
interesantă, arcul cu săgeţi este încă o expresie a geniului tehnic
comun întregii specii omeneşti, căci pe baza estimărilor oamenilor de
ştiinţă, această armă a fost inventată aproape concomitent de toate
comunităţile umane care trăiau în acele vremuri separate la mari
distanţe unele de celelalte.
Arcul cu săgeţi este arma care a înlocuit suliţele uşoare de aruncat,
odată cu aruncătoarele de suliţe portabile. Putem spune fără să greşim
deloc, că trasul cu arcul a ocupat perioada istorică cuprinsă între
vremurile în care oamenii aruncau cu suliţe şi vremurile în care
omenirea a trecut la armele de foc. Iată cum tirul cu arcul a fost o
cerinţă capitală pentru războinicii şi vânătorii din întreaga perioadă a
Antichităţii şi a Evului Mediu. Trasul cu arcul a devenit aşadar o
calitate mult apreciată şi lăudată în moştenirea culturală şi mitologică
a multor popoare.
Arc şi tolbă de săgeţi mongole Sursa foto: Shutterstock
General vorbind, arcul este o armă construită cel mai adesea dintr-un
lemn de esenţă tare, dar neapărat elastic, îndoit şi legat de la un
capăt la celălalt de o coardă realizată din materiale extrem de diverse
de la fibre vegetale, mătase, lână, tendoane şi intestine de animale, la
cabluri metalice. Săgeata este cel mai adesea o bucată subţire, lungă
şi cilindrică din lemn sau trestie, prevăzută la unul dintre capete cu
un vârf din metal, piatră sau os, iar la celălalt cu un ampenaj necesar
zborului, alcătuit din pene de păsări, hârtie sau materiale plastice la
arcurile moderne.
Chiar şi celebrul Oetzi, vânătorul culegător al cătui corp mumificat de
gheţuri a fost descoperit într-o stare excelentă de conservare într-un
gheţar din Alpii austrici, fusese ucis de o săgeată, iar asupra sa avea o
tolbă cu săgeţi şi un arc.
Cu arcul prin războaie şi bătălii
Pentru a observa importanţa acestei arme fără de care istoria şi
timpurile prezente nu ar fi arătat la fel, merită să aruncăm o scurtă
dar revelatoare privire în trecutul arcului cu săgeţi pe marile câmpuri
de bătălie ale omenirii şi nu numai. Acum circa 4 800 de ani vechii egipteni făureau deja primele arcuri compozite din istorie
Acestea erau alcătuite din mai multe bucăţi din lemne şi coarne de
animale, legate cu tendoane şi lipite cu clei. Aveau coarda împletită
din intestine de bovine şi erau atât de puternice încât era necoie de
forţa combinată a doi oameni care să le îndoaie înainte de a li se lega
coarda. Era o armă perfect capabilă să ucidă oameni, căci săgeţile
uşoare puteau străpunge armura din acele vremuri purtată de un pedestraş
situat la circa 200 metri de arcaş. Arcaşii egipteni erau extrem de
eficienţi, putând să tragă din goana carelor de luptă.
Documente chinezeşti străvechi datând din anii 1 500 înainte de Hristos,
menţionează deja apariţia arbaletei, o armă descoperită şi
perfecţionată mult mai târziu de către europenii occidentali. Tot la
chinezi, nobilii erau iniţiaţi în arta tirului cu arcul odată cu
învăţarea obligatorie a ritualurilor sociale, muzicii, călăriei,
matematicilor, scrisului şi a luptei cu sabia.
În jurul anului 250 înainte de Hristos, parţii (o populaţie ariană care a
trăit pe teritoriul Iranului şi Afganistanului de astăzi) se pare că au
fost primii războinici care alături de turco-mongoli au folosit arcul
în bătălii în timp ce călăreau. Ei au dezvoltat o tactică militară,
perfecţionată apoi de hoardele tătăro-mongole, în care se prefăceau că
se retrăgeau din faţa armatelor inamice, pentru a potopi cu salve
ucigătoare de săgeţi pe războinicii care îşi rupseseră rândurile şi se
avântaseră descoperiţi în urmărirea lor.
Arcaş în echipament medieval de luptă Sursa foto: Shutterstock
Arcul cu săgeţi era o armă preţuită şi de către geto-daci, după
cum ne confirmă autorii antici care relatează despre obiceiul geţilor de
a-şi înmuia vărful săgeţilor în venin de viperă sau a săgeta norii pe
timp de furtună, un ritual propriu doar geto-dacilor care credeau astfel
că îşi demonstrează sprijinul către zeul Gebeleizis.
Pe de altă parte, infanteria grea a hopliţilor greci sau macedoneni nu
considera arcul cu săgeţi o armă importantă, cu toate că în armatele
greceşti, şi mai târziu macedonene, existau unităţi de arcaşi călare. O
altă armată care a desconsiderat fatal puterea arcurilor cu săgeţi în
mâinile unor războinici antrenaţi încă din fragedă pruncie, a fost cea
romană.
Legiunile Romei au fost cu adevărat invincibile până în momentul în care
au fost înfrânte în repetate rânduri de armatele parţilor şi hoardele
hunilor.
Şocul militar care a schimbat faţa şi cursul evoluţiei omenirii a fost
reprezentat de invazia popoarelor stepelor eurasiatice. Hunii, primul
val de invadatori turcici în Europa învăţau să tragă cu arcul
concomitent cu călăria şi mersul pe jos. Aşa că odată ajunşi la
maturitate erau incredibil de precişi şi abili în lovirea adversarilor
de la distanţă cu săgeţile. Tactica lor de hărţuire continuă prin
călăreţi care atacau şi se retrăgeau necontenit, trăgând stoluri precise
de săgeţi, a făcut ca multe armate considerate imbatabile până în acel
moment, cum erau şi legiunile romane, să simtă gustul amar al
înfrângerii.
Însă cei care au dus la perfecţiune arta trasului cu arcul pe câmpul de
bătălie s-au dovedit mongolii. Săgeţile cumplite, cu vărfuri călite în
amestecuri secrete din sare şi urină de cal, străpungeau fără probleme
şi cele mai groase armuri şi cămăşi de zale. Astfel a reuşit Ginghis Han
să zdrobească fără replică toate armatele vremii pe care le-a înfrânt
pentru a cuceri şi consolida ulterior cel mai mare imperiu din istoria
omenirii. Arcaşii săi călări ajunseseră la capacităţi incredibile pentru
omul modern, aceştia fiind capabili să încordeze puternicul arc scurt
de tip mongol şi să tragă cu precizie din goana calului.
Un arcaş mongol ăn zilele naostre la Festivalul Naadam Sursa foto: Shutterstock
Arcul mongol în sine, a fost o adevărată minune inginerească a timpului
său. Era un arc compozit alcătuit din lemn de tisă, bambus şi tije
tăiate din coarne de capră ibex siberiană. Bucăţile care-l compuneau
erau apoi lipite cu clei de oase, capetele arcurilor erau legate cu
tendoane, iar coarda era din intestine de bovină. Pentru a nu-i scădea
rezistenţa, puterea şi elasticitatea, mongolii, ca multe alte popoare,
îşi purtau arcurile descordate atunci când nu porneau la vânătoare sau
război.
Forţa şi puterea arcului mongol au fost inegalabile. Nu doar că era un
arc relativ mic, fapt care îl făcea numai bun pentru trasul din goana
calului, dar era şi foarte puternic şi eficient în mâinile unui
războinic experimentat. Stă mărturie istoriei, o inscripţie de
pe o piatră funerară din Nerchinsk, Siberia, despre fapta lui Yesuggei,
nepotul de frate al lui Ginghis Han care a nimerit cu arcul o ţintă
situată la distanţa de 335 alzi, adică apriximativ 536 metri. După mongoli, şi hoardele turcilor selgiucizi s-au bazat pe arcuri cu săgeţi în luptele lor din Europa şi Asia.
De la arcuri şi arbalete la arcaşii voievodului Alexandru cel Bun
Săgeţile folosite pe vremuri de toate popoarele care au folosit arcul
aveau sute de forme, dar toate se încadrau în trei mari categorii:
Săgeţi cu vărf acuţit şi lat pentru a produce o rană cât mai mare,
săgeţi cu vârf ascuţit şi scurt pentru a penetra armuri şi zale, şi
săgeţi cu vărfurile ornate cu diverse feluri de cârlige şi ţepi zimţaţi
pentru a produce răni şi hemoragii încă mai grave atunci când erau
scoase din răni.
Arcul avea să mai marcheze istoria Europei prin apariţia aşa numitului
arc englez, apărut în secolul 14 pe câmpurile de luptă şi făcut celebru
de Robin of Locksley, mult mai cunoscut sub numele de Robin Hood. Arcul
englez şi-a dovedit importanţa istorică nu în legendele cu privire la
haiducul englez, ci în bătăliile dintre englezi şi britanici, când în
multe bătălii (cea mai importantă fiind cea de la Azincourt) arcaşii
pedeştri englezi au decimat armate franceze, cu toate că erau cu mult
inferiori numeric acestora din urmă. Arcul englez a apărut de fapt în
Ţara Galilor şi avea lungimea unui om adult.
Arbaletă europeană alături de mecanismul de încordare Sursa foto: Shutterstock
La fel de importantă s-a dovedit a fi arbaleta medievală, făcută celebră
de un personaj istoric real, este vorba de elveţianul Wilhelm Tell, un
expert în această armă atât de puternică şi teribilă încât Papa Inocent
al doilea a interzis-o în anul 1138, declarând într-un edict că
„Acum că s-a creat o armă atât de îngrozitoare, războaiele vor înceta, căci toţi se vor teme de ea ”.
Evident, istoria l-a contrazis cum nu se poate mai bine pe Papă, dar în
timpurile medievale oamenii se temeau de această armă care în ciuda
faptului că era greu de mânuit, trăgea cu săgeţi scurte şi groase care
străpungeau uneori chiar şi scuturile uşoare, nu doar cele mai groase
armuri.
Arcul cu săgeţi a jucat un rol important şi în istoria militară a
românilor, cu toate că strămoşii noştri nu s-au specializat în mânuirea
ei precum alte popoare vechi. Cea mai importantă acţiune a arcaşilor
noştri provine din perioada medievală, atunci când un corp de circa 400
de arcaşi moldoveni trimişi de voievodul Alexandru cel Bun ca sprijin
către regele polon Vladislav Jagello al doilea, i-au ajutat decisiv pe
poponezi să-i înfrângă pe Cavalerii Teutoni în bătăliile de la Grunwald
şi Marienburg.
Arma care se reinventează
Dacă în Europa, arcul cu săgeţi şi-a pierdut din importanţa sa capitală
odată cu apariţia pe scară largă a arnelor de foc, în multe alte
culturi, această armă şi-a păstrat improtanţa. Chiar şi astăzi este
folosti de multe triburi din America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est,
Australia şi Oceania. Arcurile cu săgeţi au reapărut în
conflicte militare între anii 2007-2008 pe timpul tulburărilor politice
şi sociale din Kenya, când triburile rivale de aici s-au luptat inclusiv
cu arcuri şi săgeţi.
Un arc modern de vânătoare Sursa foto: Shutterstock
Amerindienii din ambele Americi, eschimoşii, multe popoare şi triburi
africane au continuat să se bazeze pe arcuri până aproape de zilele
noastre. În prezent (probabil sub influenţa tendinţelor de a cerceta şi
căuta tot mai multe aspecte legate de Evul Mediu), tot mai mulţi oameni
redescoperă cu bucurie această armă. Tirul cu arcul nu doar că a
redevenit sport olimpic, dar tot mai mulţi oameni sunt atraşi ce tirul
cu arcul ca metotă de recreere şi relaxare. Arta marţială japoneză
Kyudo, considerată astăzi ca parte a partrimoniului cultural nipon,
oferă chiar şi orizonturi şi sensuri spirituale iubitorilor arcului cu
săgeţi.
Vărful special al unei săgeţi de vânătoare folosite în prezent Sursa foto: Shutterstock
De un interes crescând se bucură şi vânătoarea cu arcul, care în unele
state occidentale şi în SUA este în plină ascensiune, cu sute de cluburi
şi mii de vânători care consideră că vânătoarea cu arcul (mult mai
dificilă decât cea cu puşca) oferă mai multe şanse de scăpare
animalelor, dovedindu-se a fi astfel un sport mult mai nobil decât cel
cu puşca. Noua modalitate de vânătoare a dus la apariţia unor generaţii
noi de arcuri cu săgeţi, toate alcătuite din materiale cu calităţi
excepţionale, calibrate şi construite pe computer şi prevăzute cu săgeţi
specializate, făurite tot pe baza tehnologiilor de ultimă oră.
După cum spuneam, după ce ne-au fost alături timp de multe milenii,
arcul şi săgeata nu puteau să dispară în prezent. Din contră, vedem cum
aceste complexe şi interesante unelte-arme sunt reinventate
perfecţionate continuu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu