Designul inteligent şi alte teorii care exclud darwinismul
Omul în aventura sa sa cosmică a marilor întrebări.
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (5)
De la Muntele Paradisiac al lui Linnaeus la Echilibrul Punctuat al lui Niels Eldregde
Originea lumii, a vieţii pe Terra şi a tot ceea ce ne înconjoară au fost
întrebări care i-au preocupat pe oameni încă de la începutul
vremurilor. Mai precis, încă din momentul în care oamenii au dezvoltat
ceea ce se numeşte conştiinţă cognitivă. O parte din oameni au acceptat
şi acceptă în continuare explicaţiile creaţionismului de inspiraţie
divină, cu care intră în contact în funcţie de religia în care se naşte
sau este crescut fiecare.
Tabăra scepticilor, care cuprindea de regulă oamenii de ştiinţă. cu al
lor spirit curios şi inovativ, nu a acceptat niciodată explicaţiile
mistico-religioase şi, în consecinţă, a lansat de-a lungul timpului o
serie de teorii voit, şi mai degrabă vădit, ştiinţifice care încercau
aceleaşi lucru: să explice originea Universului, a Terrei şi a vieţii.
Unele dintre aceste teorii au fost anterioare evoluţionismului
darwinist, altele au fost incompatibile cu acesta, iar unele s-au vrut
complementare evoluţionismului. Cu toate, însă, merită amintite, fie şi
numai pentru partea lor bizară şi chiar fantezistă pe alocuri.
Înainte cu ceva timp de Darwin, zoologul, fiziologul şi botanistul
suedez Carl Linnaeus sau Carolus Linnaeus (1707-1778), s-a dovedit a fi
unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă din istoria lumii. El
este cel care a creat ceea ce se cheamă nomenclatorul denumirilor
ştiinţifice în limba latină pentru toate denumirile speciilor de plante
şi animale. Spirit cutezător şi ştiinţific, Linnaeus sau Linné, cum mai
este denumit, şi-a pus şi el întrebări cu privire la originea vieţii şi a
Universului. Numai că mare parte din teoria sa se bazează pe
întâmplările din Geneza biblică.
Pe baza descoperirilor proprii şi a ideilor sale personale, naturalistul
suedez şi-a format propria teorie, căreia i-a spus Muntele Paradisiac.
Linné era de părere că în timpuri imemoriale existase la Ecuator o
uriaşă insulă muntoasă care conţinea în văile sale toate biotopurile şi
vieţuitoarele din prezent. Acesta ar fi fost locul de unde a izvorât
viaţa, cu nenumăratele sale forme. Cum apele au inundat insula,
animalele au fugit de acolo şi au populat Pământul. Seamănă mult cu
mitul biblic al Arcei lui Noe eşuată pe Muntele Ararat din Caucaz, numai
că Muntele Paradisiac al lui Linné era în ape ecuatoriale şi lipseşte
orice menţiune despre Creator. Evident, Linné era una dintre cele mai
mari celebrităţi ale lumii ştiinţifice din perioada sa, însă teoria i-a
fost respinsă de alţi oameni de ştiinţă, care nu puteau înţelege cum de
urşii polari au străbătut Africa pentru a ajunge în Arctica, sau de ce
trăiesc cămile în unele deşerturi, iar în altele nu există deloc...
Cunoaşterea este una dintre trăsăturile caracteristice ale speciei umane. Sursa foto: Shutterstock
Celebrul conte naturalist Georges Louis Leclerc, Comte de Buffon, nu s-a lăsat nici el mai prejos. Autorul impozantei Histoire Naturelle
(44 de volume), a încercat şi el să explice apariţia vieţii. Buffon a
observat că regiunile similare, dar izolate, conţineau deseori specii
diferite. Spre exemplu, deşi Arctica şi Antarctica au climate şi relief
similar, nu există pinguini în Arctica sau urşi polari în Antarctica.
Observaţia sa a devenit Legea lui Buffon şi este valabilă şi azi. Buffon
a respins pe loc ideile lui Linné şi a presupus că Dumnezeu a creat
toate animalele undeva la Polul Nord şi în vremuri mai calde. De acolo,
animalele s-ar fi încolonat şi s-ar fi răspândit pe toată planeta.
Jean Baptiste Lamarck (1744-1819), a încercat şi el să găsească o
explicaţiea acestui fenomen mai mult decât incitant. Ipoteza sa despre
evoluţie avea la bază ideea de „util şi specific”. Lamarck a observat că
mai multe organisme vii aveau organe sau structuri atrofiate sau, din
contră, mărite. Pe baza acestor observaţii, Lamark credea că atributele
şi specializările părinţilor se transmit direct urmaşilor. Conceptul de
„util şi specific” a continuat să fie o ipoteză agreată înainte de
apariţia geneticii. Evoluţia lamarckiană nu a dispărut fără urme. Ea l-a
inspirat pe horticultorul sovietic Ivan Miciurin, care, la rândul său,
i-a influenţat pe Trofim Lîsenko şi Iosif Stalin să aplice conceptele
miciuriniste asupra agriculturii sovietice. Rezultatele au fost
dezastruoase...
Însă tocmai din Antichitate ne parvine un personaj deosebit de
interesant. Este vorba de Anaximandru din Milet, un filosof grec ale
cărui căutări au depăşit graniţele filosofiei. Preocupat şi de ştiinţă
şi cunoaştere, Anaximadru şi-a grupat scrierile din aceste domenii
într-un volum intitulat „Despre Natură”. Ce este fascinant la acest
gânditor grec este faptul că ideile sale despre originea vieţii seamănă
surprinzător de mult cu un fel de proto-teorie a evoluţionismului,
evident cu iz antic. Anaximadru sugerează că Terra a fost făurită
dintr-o substanţă amorfă pe care el a denumit-o apeiron.
Ulterior, organisme precum plantele şi animalele ar fi apărut din apă şi
pământ, iar primele vieţuitoare vertebrate au fost peştii, din care ar
fi evoluat şi oamenii. În afară de această lucrare, Anaximadru a
încercat să deseneze o hartă a lumii şi a mai studiat astronomia. Din
nefericire, cea mai mare partea a scrierilor sale a fost pierdută.
Portret de epocă al naturalistului Charles Darwin. (Foto: Nicku / Shutterstock)
La fel de interesant s-a dovedit a fi şi obscurul om de ştiinţă arab Abu
Uthman Amr ibn Bahr al Kinani al Basri (776-868), mai cunoscut sub
numele de Al-Jahiz. Una dintre cele mai remarcabile opere ale sale, care
au supravieţuit trecerii timpului, este Cartea Animalelor, unde acest
gânditor musulman şi-a notat propriile observaţii, care, culmea, sunt
extrem de asemănătoare teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Al-Jahiz îşi
expune părerile şi ideile grupate în trei secţiuni distincte ale
lucrării: lupta pentru supravieţuire, transformarea speciilor şi
factorii mediului ambiant . Al-Jahiz mai afirmă că fiecare individ se
află în competiţie directă cu restul indivizilor. Factorii de mediu
forţează organismele să dezvolte treptat noi caracteristici care să le
ajute să supravieţuiască din ce în ce mai bine, iar acest proces ajunge
chiar să le transforme cu timpul în specii diferite de cele care populau
iniţial un habitat nou. Se pare că Al-Jahiz nu este doar un precursor
al lui Darwin, dar şi al lui Lamarck. Cu specificarea evidentă că, fiind
un musulman declarat, Al-Jahiz menţiona că Allah este cel care a făurit
viaţa, iar voinţa lui Allah este cel mai important factor al evoluţiei
vieţii.
Mult mai aproape de vremurile noastre, mai precis în anul 1972,
cercetătorii Niels Eldrege şi Stephen Jay Gould au emis o nouă teorie în
acest domeniu. Aceşti doi paleontologi sunt autorii aşa numitei teorii a echilibrului punctat.
Dacă teoria evoluţionistă a lui Darwin susţine că evoluţia este în sine
un proces îndelungat şi treptat, în care speciile acumulează o
varietate întreagă de trăsături şi caracteristici noi înainte de a
deveni specii noi, în contrast, teoria echilibrului punctat susţine că
viaţa în ansamblul său rămâne de fapt constantă, doar că, în perioade
scurte de timp, evoluează rapid ca răspuns al unui eveniment drastic şi
major. Foarte multe voci cu greutate din comunitatea ştiinţifică din
prezent acceptă deja teoria echilibrului punctat ca o îmbunătăţire sau
chiar ca o succesiune a teoriei darwiniste, cu atât mai mult cu cât
unele puncte ale acestei teorii sunt susţinute şi de către descoperirile
paleontologice.
Controversata teorie a Designului Inteligent
Conflictul ideologic neîncetat dintre creaţionişti şi evoluţionişti nu
avea cum să nu ducă şi ala apariţia unei teorii care încearcă să împace
cele două tabere aflate pe poziţii divergente. Evident, după cum mulţi
se aşteptau, o astfel de teorie a apărut în Statele Unite, locul unde
ştiinţa şi religia se îmbină în cele mai bizare şi neaşteptate
modalităţi. Mişcarea din spatele teoriei Designului Inteligent susţine
că bazele ideilor sale au fost puse chiar de către Toma d’Aquino şi
William Paley; cu toate acestea, majoritatea oamenilor de ştiinţă din
prezent susţin că „noua” teorie este nimic altceva decât o pseudoştiinţă
sau un „creaţionism cu faţă ştiinţifică”.
Ei bine, conform susţinătorilor săi, teoria Designului Inteligent are la
bază tocmai un program ştiinţific de cercetare a naturii, precum şi o
comunitate destul de complexă formată din oameni de ştiinţă, filosofi şi
teologi care caută urmele evidente ale unei „construcţii inteligente” a
mediului ambiant şi a Cosmosului. Teoria în sine susţine că anumite
trăsături ale Universului şi ale vietăţilor pot fi explicate cel mai
bine prin faptul că ar fi construite de o forţă inteligentă şi nu ar fi
produse exclusiv de o dezvoltarea haotică şi nedirecţionată precum
selecţia naturală.
Inteligenţa umană este astăzi în strînsă legătură cu inteligenţa artificială. Sursa foto: Shutterstock
Cercetătorii intrigaţi de această teorie caută şi studiază structurile
minerale şi vii care, în concepţia lor, nu pot fi create decât de o
forţă inteligentă. Designul Inteligent a fost aplicat pentru a detecta
structurile complexe biologice şi informaţia specifică conţinută în
bagajul ADN-ului. Teoria a fost aplicată inclusiv dovezilor de natură
geologică şi paleontologică care ne parvin încă din perioada
Cambrianului.
Aceiaşi susţinători ai teoriei afirmă deschis că Designul Inteligent nu
este acelaşi lucru cu creaţionismul, ci este mai degrabă o nouă direcţie
de cercetare a vieţii. Dacă susţinătorii creaţionismului nu se dezic de
textele sacre şi încearcă să găsească în ştiinţă confirmări ale
versetelor religioase cu privire la crearea lumii şi a Universului,
teoria Designului Inteligent nu afirmă că biologia modernă şi alte
domenii de cercetare pot identifica cu siguranţă de 100% misterele
apariţiei vieţii.
Mai mult decât atât, susţinătorii acestei teorii declară că Designul
Inteligent ar fi în esenţa sa o metodă ştiinţifică, deoarece ar implica
cei patru mari paşi specifici unei discipline ştiinţifice, adică
observarea, ipoteza, experimentul şi concluzia. Cercetarea pe bazele
acestei teorii începe cu observarea faptului că orice vietate sau
mineral este construit într-un mod funcţional, fapt care implică o doză
variabilă de inteligenţă. Susţinătorii teoriei cred, prin urmare, că
orice obiect natural, fie el animal, plantă sau rocă conţine şi produce
ceea ce ei denumesc „informaţii complexe şi specifice”.
Testele şi experimentele lor au ca obiect identificarea acestor
informaţii care ar „garanta originea inteligentă” a oricărei structuri
naturale înconjurătoare, de la stele şi Cosmos la elementele naturii,
plante, animale şi om. Când cercetătorii din domeniul Designului
Inteligent descoperă o structură biologică ireductibilă, ei
concluzionează că au descoperit dovada unei structuri create de o formă
sau forţă dotată cu inteligenţă. Mai mult decât atât, unii partizani ai
acestei teorii susţin că Designul Inteligent nu este întotdeauna
incompatibil cu teoriile evoluţiei vieţii.
Caricatură din presa vremii (1871) care îl prezintă pe Darwin sub forma unei maimuuţe primate. Sursa foto: Wikipedia
Conform acestora, dacă prin evoluţie se înţelege pur şi simplu
„schimbarea în decursul timpului”, sau faptul că organismele vii au
strămoşi comuni, nu există niciun conflict între cele două teorii. Cu
toate acestea, teoria evoluţionistă dominantă din mediile ştiinţifice
actuale este neo-darwinismul, care susţine că evoluţia este impulsionată
doar de selecţia naturală care se bazează pe mutaţii întâmplătoare şi
procese impredictibile şi fără scop, procese care „nu au o direcţie
distinctă sau scop, incluzând aici chiar supravieţuirea speciei”. În
aceste moment, ideile darwiniste şi teoria Designului Inteligent sunt în
conflict deschis.
Controversată sau privită cu speranţă şi curiozitate, această teorie
continuă să fie în atenţia a tot mai mulţi cercetători din generaţiile
mai recente şi numai viitorul va spune dacă aceasta sau alte teorii vor
răspunde defnitiv marilor întrebări ale omenirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu