Mereu
am auzit/citit că oamenii veseli, optimişti, senini se bucură de o
sănătate mai bună, reuşesc mai bine în viaţă, trăiesc mai mult etc.
Atunci cum de nu e lumea alcătuită doar din asemenea fiinţe omeneşti? Ai
zice că evoluţia i-ar fi ales pe aceştia, că selecţia naturală ar fi
operat păstrându-i în cadrul speciei mai ales pe ei şi renunţând la
tipul opus. Şi totuşi, morocănoşii, pesimiştii cu firi posomorâte nu
numai că sunt printre noi, dar se şi descurcă surprinzător de bine în
viaţă, dăinuiesc şi prosperă. Şi atunci? Nu cumva există nişte avantaje
evolutive şi în acest fel de a fi, nişte laturi bune ale caracterului
de acest gen? Se pare că da. Studii recente confirmă această concluzie
impusă de logica bunului-simţ.
Fără îndoială, e ceva adevărat în
faptul că o fire veselă, senină, ne ajută să trecem peste multe şi să
trăim mai bine, poate şi mai îndelungat. Multe studii au scos în
evidenţă asemenea corelaţii; iată, ca exemplu, cel mai recent dintre
ele, ale cărui rezultate au fost publicate în urmă cu câteva săptămâni.
Segment al unui studiu mai larg (Longitudinal Study of Ageing)
realizat în Marea Britanie, pe 10.000 de persoane care au fost urmărite
timp de mai multe decenii, monitorizându-li-se diferite aspecte legate
de înaintarea în vârstă, studiul asocierii dintre personalitate şi
durata de viaţă a arătat că, dintre englezii de vârstă mijlocie, cei
veseli aveau şanse mai mari să fie în viaţă peste un deceniu, comparativ
cu cei mai puţin voioşi.
Pare un argument suficient pentru a încerca să fim şi noi voioşi, nu? Oricum, seamănă cu ceea ce ni s-a spus o viaţă întreagă: trebuie să fim optimişti, trebuie să gândim pozitiv, trebuie
să încercăm să ne înveselim chiar atunci când suntem prost-dispuşi etc.
Dar, iată, se confirmă, pentru a nenumărata oară, că totul e cu dus
şi-ntors, chiar şi în ştiinţă; că există şi aspectul opus, care abia în
ultimii ani a început să fie luat în considerare: oamenii cu firi mai...
înnegurate au ei calităţile lor şi avantajele lor în viaţă, proasta
dispoziţie poate fi adesea de ajutor într-un mod neprevăzut, iar a te
sili să gândeşti pozitiv nu are întotdeauna efectul scontat - ba poate
avea taman efectul opus.
Asemenea afirmaţii contrazic înţelepciunea populară cu care am fost
„dopaţi” o viaţă întreagă, aşa că nu e cazul să le credem orbeşte, ci
să cerem dovezi. Să vedem, aşadar, câteva mărturii şi argumente
ştiinţifice.
În 2002, în Personality and Social Psychology Bulletin a fost publicat un studiu realizat de psihologi
care urmăriseră vieţile a 1.215 persoane ce fuseseră pentru prima dată
evaluate în 1922, pe când erau copii. Surpriză! Cei care fuseseră
descrişi, în copilărie, ca fiind veseli şi optimişti muriseră, în
general, mai devreme decât participanţii mai posaci din fire.
Autorii studiului au explicat (lansând, totodată, un avertisment) că
persoanele a căror fire jovială se vede încă din copilărie sunt mai
predispuse - statistic vorbind - să fumeze, să bea în exces şi să îşi
asume tot felul de alte comportamente riscante. De ce? Pentru că
optimismul lor înnăscut îi face să ia lucrurile uşor, să creadă că totul
va fi bine, să subestimeze pericolele şi, astfel, să se comporte mai
puţin prudent.
Cei mai pesimişti, pe de altă parte, tind să supraestimeze primejdiile
şi să se poarte cu mai multă prudenţă, iar dacă asta îi face să piardă
unele ocazii favorabile, îi şi expune la mai puţine riscuri. Una peste
alta, pe termen lung, pesimiştii par să reziste mai bine pericolelor
vieţii, pur şi simplu pentru că nu se bagă aşa de des în situaţii cu
potenţial de risc.
Concluzia raportului e formulată cam ambiguu, dar dă de gândit, oricum:
„Deşi s-a demonstrat că optimismul are efecte pozitive pe termen scurt,
efectele pe termen lung ale firii voioase sunt mai complexe.”
Morocănos şi deştept
Trecând la efectele pe termen scurt ale posomorelii, remarcabil e faptul
că a fost descoperit un raport între dispoziţie şi rezultatele la
testele de inteligenţă. Vă aşteptaţi cumva ca persoanele voioase,
bine-dispuse, să obţină scoruri mai mari? Ei bine, nu! La nişte teste de
inteligenţă dificile, cei prost-dispuşi au avut rezultate mai bune
decât voioşii! Au făcut mai puţine greşeli şi s-au dovedit comunicatori
mai buni decât participanţiii mai veseli. Cercetătorii australieni care
au realizat studiul, în 2007, afirmă că, după cum arată rezultatele lor,
oamenii aflaţi într-o dispoziţie nefericită se descurcă mai bine în
ceea ce priveşte deciziile şi sunt mai puţin naivi, mai greu de
păcălit.
Acest fel de a fi apare astfel ca fiind un răspuns mai firesc şi mai
eficient la dificultăţile vieţii în vremuri grele şi ne ajută să facem
faţă mai bine situaţiilor complicate şi riscante.
La o analiză mai atentă, nici nu pare de mirare. După cum explică John
Maule, profesor la Universitatea din Leeds, cei aflaţi într-o dispoziţie
mai posacă tind să gândească mai profund, într-un mod mai analitic, şi
se bazează mai puţin pe intuiţie, ceea ce în situaţii grele, îi ajută să
vadă lucrurile mai clar.
Emoţiile negative semnalează faptul că există o problemă asupra căreia
trebuie să ne concentrăm. În schimb, emoţiile pozitive ne fac să credem
că putem să luăm lucrurile mai uşor. Ambele „setări” sunt importante,
fiacre în felul ei, şi echilibrul dintre ele ne ajută să trăim sănătos,
cu condiţia ca fiecare tip de emoţie să se afle la locul potrivit. În
situaţii dificile, când trebuie luate hotărâri cu miză mare, e important
să cântărim toate posibilele consecinţe - iar aici, oamenii cu o fire
pozitivă s-ar putea dovedi prea încrezători şi ar putea lua cu prea
multă uşurinţă o decizie care să nu ţină seama de toate aspectele, în
vreme ce firea negativistă, care tinde să vadă multe potenţiale
complicaţii şi urmări neplăcute, poate duce la o decizie mai prudentă.
-
Un specialist, psihiatrul american Jeffrey Kahn, susţine chiar că şi
formele mai grave ale fenomenului - îndeajuns de grave pentru suscita un
interes clinic din partea unor profesionişti - precum anxietatea şi
chiar depresia, ar avea avantaje evolutive, ceea ce explică de ce ele
sunt atât de răspândite. Într-o carte foarte recent apărută, Angst,
Jeffrey Kahn cercetează originile depresiei şi ale anxietăţii dintr-un
nou unghi: utilizând rezultatele recente ale multor studii de psihologie
şi biologie a evoluţiei, el încearcă să explice dintr-o perspectivă
antropologică originală de ce există aceste afecţiuni. De
pildă, că anxietatea socială - teama de interacţiuni cu persoane
necunoscute - ar fi putut apărea în cursul evoluţiei pentru a permite
existenţa unui sistem ierarhic social în care unii dintre oameni să se
simtă mai confortabil atunci când se află undeva spre baza ierarhiei, nu
spre vârf, ceea ce reduce intensitatea luptei pentru supremaţie şi
creează un mediu social mai stabil, mai propice supravieţuirii, aşadar.
În viaţa oamenilor preistorici, diverse împrejurări - analizate în carte
- ce azi pot da naştere depresiei şi anxietăţii ar fi putut avea, la
origine, roluri benefice, întărind coeziunea şi armonia grupului,
promovând comportamente ce favorizau supravieţuitrea. A considera
depresia şi anxietatea drept forme ale unor strategii de supravieţuire
este un punct de vedere nou - deci susceptibil de a stârni controverse
aprinse -, mai ales că această concepţie ar putea deschide calea şi spre
o abordare clinică nouă a acestor probleme. Kahn nu recomandă deschis
renunţarea la tratamentele medicamentoase, dar ajungi să te întrebi
totuşi dacă facem bine recurgând sistematic la terapia cu medicamente a
depresiei şi anxietăţii, din moment ce aceste stări ar avea un rol
evolutiv benefic, în ciuda problemelor personale cu care se confruntă
cei afectaţi. Noi numim anxietatea şi depresia afecţiuni sau tulburări,
înţelesul implicit fiind acela că ele sunt ceva negativ, dar, în lumina
acestei noi ipoteze, aceste aspecte întunecate nu sunt decât
componente fireşti ale spectrului larg ce descrie modul de a funcţiona
al psihicului uman. Ipoteza lui Kahn rămâne să fie investigată în
continuare, deoarece, oricât de interesantă ar fi concepţia sa, încă nu
se întrevede o aplicare a ei în practică, astfel încât să aducă
beneficii pentru individ şi societate.
Faţa întunecată a gândirii pozitive
„Zâmbeşte, străduieşte-te să fii vesel şi ai să te simţi mai bine!” De
câte ori aţi auzit asta, ca pe o soluţie universală la nefericirile mari
şi mici ale vieţii? Dar nu merge întotodeauna. În cel mai bun caz, se
poate spune că indicaţia trebuie urmată cu prudenţă, căci experienţa şi,
mai nou, şi studiile ştiinţifice au arătat că sunt situaţii când a te
sili să zâmbeşti cu orice preţ, când numai de asta nu-ţi arde,
înrăutăţeşte lucrurile.
Situaţia cea mai des citată este cea a „zâmbetului profesional” pe care
sunt instruiţi să-l arboreze permanent persoanele care lucrează cu
publicul, în varii domenii.
Un specialist, profesorul Dieter Zapf, psiholog la Universitatea din
Frankfurt, Germania, a studiat, la un moment dat, peste 4.000 de
asemenea persoane (vânzători şi alte categorii) şi a constatat că,
departe de a se simţi mai bine pentru că zâmbeau mereu, acestea aveau
un risc mai mare de depresie, hipertensiune, alte probleme
cardiovasculare, din cauza obligaţiei de a afişa întruna, de-a lungul
programului de lucru, surâsul menit să atragă simpatia clienţilor.
Într-o lume în care tot mai mulţi oameni lucrează în domeniul
serviciilor şi sunt zilnic în contact cu publicul, acest fenomen devine o
adevărată problemă de sănătate publică, astfel încât prof. Zapf n-a
ezitat ca, într-o lucrare publicată în în European Journal of Work and Organisational Psychology,
să recomande ca acestor persoane să li se dea periodic pauze în care să
fie cât de ursuzi doresc, ca să se poată relaxa. Până la urmă, tot ce-i
prea mult strică - chiar şi când e vorba de zâmbet.
Confirmând şi completând concluziile profesorului Zapf, psihologul Simon
Moss de la Universitatea Monash din Melbourne, Australia, a constatat
că pe oamenii optimişti e uşor să-i faci să gândească pozitiv, dar
pentru o mare parte a populaţiei, presiunea de a gândi pozitiv nu face
decât să înrăutăţească starea de spirirt şi chiar starea de sănătate. În
aceste condiţii, înţelepciunea populară conform căreia dacă gândeşti
pozitiv (silindu-te să o faci, la nevoie) îţi va fi mai bine, în general
şi în orice situaţie particulară, a fost serios pusă la îndoială.
O situaţie deosebit de traumatizantă se întâlneşte în cazul bolilor
grave, precum cancerul, în care aceeaşi înţelepciune populară - bine
intenţionată, desigur, dar intenţia nu e întotdeauna suficientă pentru a
face bine - ne învaţă că avem şanse mai mari să ne vindecăm dacă ne
străduim să gândim pozitiv. Ar fi bine dacă ar fi aşa de simplu, dar...
Un studiu publicat în 2010 în American Journal of Epidemiology,
studiu care a evaluat, timp de 30 de ani, 4.600 de persoane bolnave de
cancer, nu a indicat nicio influenţă a atitudinii lor asupra mersului
bolii şi asupra şanselor de supravieţuire. American Cancer Society a
avertizat că a-i îndemna insistent pe pacienţi să gândească pozitiv
poate face povara psihologică a bolii şi mai greu de suportat, iar
efectele nu sunt de natură să justifice această strădanie.
Fiecare are felul său de a trăi confruntarea cu boala; a încerca să îi
impunem o atitudine este nu numai inutil, cel mai adesea, dar poate fi
şi foarte stresant pentru el, adăugându-se la stresul provocat oricum de
maladie.
Aşadar, merită să ne străduim să zâmbim, întodeauna, orice-ar fi? Pe
aurita cale de mijloc, pare să fie mai sănătos să ţintim spre un amestec
echilibrat de emoţii pozitive şi negative, cu tot cu manifestările
corespunzătoare. Să plângem când e de plâns, să râdem când e de râs şi
să nu credem că dacă trecem prin viaţă cu un zâmbet fix întipărit pe
faţă vom obţine tot ce vrem, vom fi sănătoşi şi fericiţi. Uneori,
trebuie să ne mai şi încruntăm, să ne manifestăm şi tristeţea, şi mânia,
fără să uităm, chiar atunci cînd suntem supăraţi, că şi în asta poate
fi ceva bun - ne face mai cumpăniţi, mai prudenţi, mai atenţi, mai apţi
să facem faţă situaţiilor dificile. De care, după cum ştim, nimeni nu
duce lipsă în viaţă.
