Enigma apariţiei vieţii pe Terra a fost descifrată. Evenimentul a avut loc în urmă cu 2,4 miliarde de ani

Trimite pe email

Alin Motogna | 12.21.2015 | ● Vizualizări: 9736

2 Comentarii

Sursa: rsc.org/ Foto: Shutterstock     + zoom

Galerie foto (1)

Cercetătorii americani au reuşit să obţină în laborator o reacţie similară celei care a condus la apariţia primelor molecule metabolice

Încă de la formarea sa, planeta Pământ a fost constant bombardată de meteoriţi. Se presupune că mineralele din conţinutul acestora ar fi interacţionat cu apa din oceanele Terrei, făcând posibilă apariţia primelor organisme biologice. Cercetători din cadrul Universităţii din Florida de Sud şi ai Institutului de Tehnologie din Georgia au încercat să demonstreze această teorie, analizând mai multe fragmente de meteoriţi descoperite în mai multe locuri de pe planetă.

Oamenii de ştiinţă susţin că meteoriţii ce au bombardat în trecut planeta Pământ conţineau un tip de mineral cunoscut sub numele de schreibersite. Acesta este un fosfat pe bază de fier şi nichel.

Cercetătorii Universităţii din Florida de Sud au realizat un experiment, prin care încearcă să afle cum reacţionează fosfatul în cazul în care este amestecat cu apă. Pentru a întreprinde acest studiu, oamenii de ştiinţă au construit un mediu acvatic similar celui de acum 2,4 milioane de ani. Miniatura a fost realizată pentru a reconstitui reacţiile termodinamice, în urma cărora se presupune că au apărut primele microorganisme din mediul acvatic.

Rezultatele obţinute de cercetători au fost de-a dreptul impresionante. Ei au reuşit să obţină în laborator o reacţie similară celei care a condus la apariţia primelor molecule metabolice, cum este, de exemplu adenozinul trifosfat. Acesta este cunoscut sub numele de "molecula vieţii", datorită rolului său central în activarea metabolismului oricărei fiinţe vii.

"Reacţiile pe care le-am observat pe parcursul experimentului au arătat că moleculele prebiotice erau deja prezente pe Terra înainte ca meteoriţii să lovească planeta noastră. Prin urmare, rezultatele pe care le-am obţinut arată importanţa fosfaţilor din compoziţia meteoriţilor în apariţia primelor organisme biologice", a declarat Maheen Gull, cercetător în cadrul Universităţii din Florida de Sud.

Sursa: sciencedaily.com

Ruşii susţin că au descifrat MISTERUL Triunghiului Bermudelor

Laurentiu Panait | 17 dec, 14:12

share

share

tweet

0

share

De-a lungul timpului, vapoare, ambarcațiuni ușoare și chiar avioane au dispărut fără urmă în Oceanul Atlantic, într-o zonă cuprinsă între Insulele Bermude, Porto Rico și Fort Lauderdale cunoscută drept Triunghiul Bermudelor. O echipă de oameni de știință din Rusia susține că a descifrat misterul acestor dispariții, care ar fi provocate de același fenomen geofizic care se află la originea giganticelor cratere apărute brusc în Siberia în perioada verii, scrie portalul Huffington Post.

Experții sunt de părere că, la fel ca în cazul fenomenelor de tip "pingo" sau hidrolacolit din Siberia, în subsolul marin din Triunghiul Bermudelor există mari pungi de gaz metan care la un moment dat se sparg violent, iar gazele degajate urcă spre suprafața oceanului și produc pierderea flotabilității ambarcațiunilor aflate în trecere prin zona respectivă. De asemenea, când ajung în atmosferă, aceste gaze pot produce pierderea portanței aeronavelor care zboară pe acolo.
Fenomenul "Triunghiul Bermudelor este un efect al reacțiilor hidraților de gaze naturale" (așa cum este hidratul de metan), susține omul de știință rus Igor Ielțov pentru publicația The Siberian Times.
"(Hidrații de gaze) încep să se descompună activ, gheața metanică trecând în formă gazoasă. Această reacție se produce rapid, ca o avalanșă sau ca o reacție nucleară, eliberând volume uriașe de gaz. Astfel, apa oceanului ajunge să pară că fierbe, iar vapoarele se scufundă pentru că-și pierd flotabilitatea. Același fenomen duce și la suprasaturarea anumitor porțiuni atmosferice cu metan, ceea ce produce puternice turbulențe atmosferice și prăbușirea aparatelor de zbor", a explicat el.
Hidrații de gaze naturale sunt amestecuri înghețate de apă și gaz, în special de metan (hidratul de metan). Astfel de amestecuri se găsesc în permafrostul din anumite regiuni siberiene, precum și în subsolul unor zone ale oceanului. În perioada recentă trei cratere gigantice, rezultate în urma unor fenomene de tip "pingo", au apărut în peninsulele siberiene Iamal și Taimir, în urma degajări explozive ale unor astfel de acumulări de gaze.

Citeşte şi: INCREDIBIL! Triunghiul MORŢII de lângă SULINA! 80 de oameni au fost ÎNGHIŢIŢI

Vladimir Potapov, coleg cu Ielțov, a afirmat, la rândul său, că "principalul element al teoriei noastre pentru explicarea craterului din Iamal este eliberarea gazelor din astfel de hidrați".
"Am descoperit că astfel de hidrați de gaze există atât în stratul de profunzime, care în cazul peninsulei (Iamal) se află la câteva sute de metri adâncime, cât și în straturile superficiale ale solului", a adăugat el. În cursul verii, acești hidrați se topesc, iar gazele răbufnesc exploziv din subsol, la fel ca dopul unei sticle de șampanie, formând cratere.

Tag-uri: mister, Rusia, teorie, triunghiul bermudelor

http://www.obiectiv.info/ 

Cum arată satul-fantomă al Banatului. Unde au dispărut toţi locuitorii

Trimite pe email

10.13.2015 | ● Vizualizări: 5513

1 Comentarii

+ zoom

Galerie foto (1)

La prima vedere, ai crede că vorbim despre platourile de filmare a vreunei producţii cinematografice de la Hollywood. Un loc-fantomă, plin de poveşti demult uitate, dar care vibrează în fiecare cărămidă sau poartă şubredă care iese din iarba cotropitoare. Satul ascuns din judeţul Caraş-Severin, a cărui istorie se întrerupe brusc, în 1998.
Câteva ziduri, case părăsite, biserica şi cimitirul. Totul într-un peisaj de vis, dar fără ţipenie de om. Satul-fantomă din judeţul Caraş-Severin s-a transformat într-un punct de atracţie atât pentru turiştii din România cât şi pentru cei de peste hotare.
Deşi există încă oficial, satul situat la 760 de metri altitudine  nu mai are niciun locuitor. 

Cum arată satul-fantomă al Banatului. Unde au dispărut toţi locuitorii

Descoperire de proporţii în China. „Marele Zid Chinezesc” are un „frate” mai mic

Trimite pe email

09.21.2015 | ● Vizualizări: 4213

0 Comentarii

Un al doilea „Mare Zid Chinezesc” a fost descoperit în China. Zidul de piatră se află în apropierea vârfului muntelui Gongyi din China centrală. Structura este formată din 1.000 de metri de turnuri, forturi şi alte structuri, scrie Daily Mail.
Zidul a fost comparat cu „Marele Zid Chinezesc”. Secţiunea de zid care include şi poarta de intrare are o înălţime de 8 metri şi cuprinde găuri în care puteau fi introduse bare pentru ferecarea uşilor.
Trei secţiuni ale fortificaţiei coboară pe culmea muntelui, formând o structură în formă de „V”. O altă secţiune, unde se află turnul oraşului, este accesibilă, dar drumul până acolo rămâne unul periculos.
Descoperire de proporţii în China. „Marele Zid Chinezesc” are un „frate” mai mic - FOTO

Misterul monstrului din Loch Ness, aproape de a fi rezolvat: ”Nu spun că e explicaţia finală, dar se potriveşte cu majoritatea elementelor observate”

Trimite pe email

07.18.2015 |

1 Comentarii

Un bărbat care a petrecut 24 de ani încercând să afle misterul celebrului monstru care ar trăi în apele lacului Loch Ness din Scoţia, apreciază că, în realitate, ar fi vorba de un peşte gigantic, cel mai probabil 'un somn (Silurus glanus)', după cum a declarat joi seară pentru AFP.
Steve Feltham (52 de ani) figurează în Cartea Recordurilor pentru cea mai îndelungată perioadă de urmărire legată de Nessie, monstrul din Loch Ness.
'Nu spun că este explicaţia finală. Se potriveşte cu majoritatea elementelor specifice observate, dar nu cu toate', a adăugat el.
Somnii pot avea până la 4 metri lungime şi peste 400 de kilograme, însă depăşesc rar 2 metri. Peşti de apă dulce, ei pot trăi cel puţin 30 de ani.
Teoria lui Steve Feltham este că aceşti peşti, originari din Europa de Est, dar care au pătruns în întreaga Europă pe canale, fluvii şi râuri, ar fi putut fi introduşi în lacul scoţian de localnici în vederea pescuitului, dar niciun document nu confirmă teza sa. 'Dacă au făcut acest lucru, peştii au atins maturitatea în anii 1930', perioada în care au apărut primele fotografii cu aşa-zisul monstru din Loch Ness. El a adăugat că în urmă cu 20 de ani existau între 10 şi 20 de persoane pe an care declarau că au văzut monstrul, în timp ce în prezent abia dacă mai există un martor pe an.
Feltham recunoaşte că alţi pasionaţi de misterul Nessie au tras alte concluzii. 'Unii spun că ar fi un sturion, o anghilă gigantică sau plesiosaur. Un cuplu crede chiar că ar fi o navă spaţială pe fundul lacului', a spus el, adăugând că speră ca Nessie să fie 'ceva mult mai interesant decât un somn'.
În 2006, un paleontolog scoţian a ajuns la concluzia, după doi ani de cercetări, că Nessie a fost un elefant de circ surprins în timp de înota.
Nimeni nu a putut dovedi până acum că l-a văzut pe Nessie, a cărui legendă datează din secolul al XVII-lea. Apariţii ale sale sunt totuşi menţionate cu regularitate şi există numeroase ştiri false pe seama 'monstrului', încheie AFP.
Sursa: Agerpres.

Care este secretul viorilor Stradivarius? Cercetătorii au aflat detaliul care asigură un sunet mai bun

Trimite pe email

Roxana Ruscior | 13.02.2015 |

0 Comentarii

Care este secretul viorilor Stradivarius? Cercetătorii au aflat detaliul care asigură un sunet mai bun     (Foto: Shutterstock) + zoom

Galerie foto (1)

Viorile Stradivarius sunt considerate cele mai bune viori din lume, datorită sunetului mai puternic, mai plin, care le este specific. Totodată, instrumentele muzicale create de Antonio Stradivarius sunt şi cele mai scumpe, o singură vioară ajungând să coste milioane de euro.
Aceste apreciate viori au fost însă inventate dintr-o simplă greşeală, spun cercetătorii. Experţii acustici au analizat sute de viori create în atelierul lui Stradivarius, ca să afle ce anume le conferă sunetul aparte, atât de apreciat.
Esenţiale sunt forma şi lungimea orificiilor de sunet în forma literei f de pe aceste viori, prin care circulă aerul.
În plus, contează şi grosimea plăcii din spate a viorii, care îi conferă putere acustică.
Studirea atentă a viorilor Stradivarius, care au fost supuse şi unor scanări cu raze X, a ajutat la realizarea unui model. Astfel, cercetătorii au remarcat că modificarea orificiilor de sunet nu a fost intenţionată, ci a apărut din greşeală.
Viorile Stradivarius, dar şi cele create de maeştrii Giuseppe Guarneri Del Gesu şi de Andrea Amati în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au indicat că aceste viori aveau găuri tot mai alungite ca formă şi plăci mai groase în partea din spate. Nu a fost practic o modificare evidentă de design.
Profesorul Nicholas Makris, de la Massachusetts Institute of Technology din Boston, spune că este imposibil de reprodus identic forma unei găuri de sunet a unei viori, pentru că de fiecare dată vor apărea mici erori.
Aceste mici diferenţe sunt de aproximativ 2% de la o vioară la alta.
Studiul a durat 7 ani şi a fost publicat în Proceedings of the Royal Society. Pentru cercetare au fost analizate mai multe instrumente muzicale, inclusiv lăută, vioară, chitară, de pe parcursul a 800 de ani.
Iniţial, găurile de sunet ale viorilor  erau rotunde, iar în timp au devenit semicerc, apoi au luat forma litere c, iar în final s-a ajuns la forma literei f, mult mai alungită.
Totodată, suprafaţa ocupată de aceste mici găuri s-a mărit, în timp ce dimensiunea spaţiului gol din interiorul instrumentului s-a redus.
Chiar dacă acesta este secretul viorilor Stradivarius, asta nu înseamnă că oricine va putea produce de acum înainte o vioară la fel de bună. Procesul de fabricaţie este mult mai complex, spune profesorul Makris.
Sursa: Daily Mail

10 simturi uimitoare ale animalelor

Trimite pe email

Mihaela Stanescu | 24.02.2010 |

32 Comentarii

10 simturi uimitoare ale animalelor     natura, zoologie, animale, animale uimitoare, simturile animalelor, ecolocatia, camp magnetic, vedere pe timp de noapte, ultraviolet, evolutie, adaptare, incredibil + zoom

Galerie foto (11)

Vedem destul de bine, auzim asa si asa, suntem capabili - ma rog, unii dintre noi, si dupa antrenament serios - sa recunoastem mirosurile a cateva mii de substante diferite (cu conditia sa fie in concentratii maricele), identificam numeroase gusturi si avem o sensibilitate tactila mare – cel putin la nivelul mainilor… Suntem bine inzestrati, nu-i asa? Fara indoiala, ne-am descurcat bine ca specie, in decursul evolutiei, scotand tot ceea ce puteam scoate din “echipamentul” cu care ne-a inzestrat natura.
Insa putina smerenie n-are cum sa ne strice: in ceea ce priveste simturile, in lumea animalelor exista niste capacitati inaccesibile noua si care ne fac sa parem de-a dreptul subdezvoltati, prin comparatie. Exista specii care, desi se afla mai jos decat noi pe scara evolutiei - cel putin asa ne place noua sa credem - au niste insusiri asa de uimitoare, incat ne lasa cu gura cascata si ne trezesc simtul modestiei pe care - tot in cursul evolutiei - l-am cam pierdut. Inainte de a ne lauda ca noi suntem cei mai tari din toate punctele de vedere, n-ar strica sa aflam si de ce sunt in stare altii: iata o lista de 10 astfel de "puteri" exceptionale ale unor animale.

1.

Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta, pe care urechea umana nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc (principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.
Un liliac, de pilda, isi da seama daca are de-a face cu o insecta (trebuie mancata) sau cu peretele de stanca al pesterii, zidul unei constructii ori un om (trebuie ocolite). Si delfinii se folosesc de ecolocatie, atunci cand inoata prin ape maloase, cu vizibilitate foarte redusa. Acum, sa dam si omului ce-i al omului: homo sapiens sapiens, cu creierul lui destept, a descoperit acest principiu si l-a aplicat in constructia unor aparate, numite sonare, folosite pentru detectia subacvatica a obiectelor.

2.

Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste pradatori atat de eficienti este faptul ca ei sunt capabili sa detecteze campuri electrice slabe care le semnaleaza prezenta, in apropiere, a unor creaturi vii care le-ar putea sluji drept hrana.
Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul activitatii bioelectrice din corp, dar nu toate sunt capabile sa receptioneze aceste semnale din mediul exterior.
Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste impulsuri, transmise prin apa - treaba de care, se recunoastem , noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta unui peste de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate descoperi un peste chiar daca acesta e ascuns in nisip - doar dupa slabele impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.

3.

Receptori de temperatura avem si noi - simtim cand aerul e cald ori rece - dar suntem departe de performantele pe care le ating, in acesta privinta, anumite specii de serpi.
Serpii boa, de pilda, percep "caldura" (radiatia infrarosie) emisa de corpul unui soarece aflat la distanta de mai multi metri si se indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.
Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre ochi si nari, de ambele parti ale capului, astfel incat a sarpele poate "simti" cu precizie directia in care se gaseste prada si distanta pana la ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric. (Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa, vede.)

4.

In ochii nostru, o multime de pasari apar colorate in nuante terne, din gama griurilor si a brunurilor dar, daca am vedea asa cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile pentru noi, ni s-ar parea gatite in cele mai stralucitoare culori.
La fel si insectele - sunt capabile sa vada in lungimi de unda aflate in afara spectrului vizibil (vizibil pentru noi, ca asa-i omul: zice ca numai ce se refera la el conteaza). Cu alte cuvinte, acolo unde noi nu vedem mare lucru, ele vad o multime de detalii, iar acolo unde pare intuneric complet, poate sa fie, de fapt, destula lumina (ultravioleta, insa) si destule lucruri de vazut - pentru cei care vad in ultraviolet.
Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele instrumente astronomice de inalta performata (precum telescopul Hubble) capteaza, de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi, insa , nu le putem vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt colorate, ulterior, de niste tehnicieni, care le dau diverse nuante din spectrul vizibil, astfel sa putem intelege si noi ceva din acele poze.

5.

Unele mamifere - cele mai familiare noua fiind pisicile, dar trasatura se regaseste si la multe mamifere salbatice - au fundul ochiului captusit cu o membrana reflectorizanta (numita tapetum lucidum), care oglindeste - si deci amplifica - si cea mai slabaa raza de lumina, dandu-i astfel posibilitatea sa mai impresioneze o data celulele fotoreceptoare din retina.
Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile vad totusi destul de bine: membrana reflectorizanta - aceea care face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite de orice firicel de lumina, fie el cat de firav.

6.

De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci cand se deplaseaza? Ei bine, culeg informatii care ii ajuta sa se orienteze. De fapt, ei "gusta" aerul: capteaza si analizeaza particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra a ceea ce se gaseste in acel mediu.
La om, moleculele odorante din aer sunt "culese" cu ajutorul mucoasei nazale; la serpi, aceasta colectare are loc cu ajutorul limbii. Particulele captate pe suprafata umeda a limbii sunt analizate apoi cu ajutorul unor organe speciale - organele lui Jacobson - care transmit infomatia la creier; iar aici, este transformata intr-o senzatie care ii "spune" sarpelui ceva despre mediul in care se afla.

7.

Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta prezenta unor feromoni emisi de membri ai sexului opus. Mare lucru! o sa ziceti. Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni, dupa cate cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim pana acum, noi, oamenii, trebuie sa stam destul de aproape unii de alti ca sa percepem semnalele feromonale transmise de semenii nostri.
Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta partenerilor de la niste distante de necrezut - peste zece kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa detecteze niste concentratii infime de feromoni - cateva molecule intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili sa simtim gustul de… vinului - sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care au fost puse si cateva picaturi de vin…

8.

La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar masculin; la alte mamifere, insa, ceea ce numim noi "mustati" reprezinta cu totul altceva: niste fantastic de sensibile si eficiente organe de simt.
Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se deplaseaza, perii lungi din jurul botului - numiti vibrize - se misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o soi de harta a imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa se orienteze chiar si pe intuneric.
Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar compenseaza prin dezvoltarea remarcabila a altor simturi: au o exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv intr-un "peisaj de mirosuri", asa cum noi, specie "vizuala" prin excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest minunat aparat de detectie reprezentat de vibrize.
Cum izbutesc, de plida, sobolanii, cu vederea lor slaba, sa se orienteze prin canale si pivnite, pe intuneric? Cercetari foarte recente au aratat ca ei pipaie neincetat suprafetele din jur cu ajutorul vibrizelor, ca acestea vibreaza cu frecvente diferite, specifice, in functie de lungimea lor si ca au o sensibilitate extraordinara - percepand denivelari extrem de fine ale suprafetelor - careia ii corespunde o capacitate la fel de extraordinara a creierului de a analiza acesta avalansa de informatii.
Aceasta colectie de simturi formidabile explica, probabil, remarcabilul succes evolutiv al rozatoarelor (ele constituie cel mai numeros grup de mamifere existent astazi).

9.

La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana timpanica vibreaza sub presiunea exercitata de undele sonore; vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin intermediul unui sir de trei oscioare - ciocanul, nicovala, scarita - spre celulele din canalele urechii interne, celule inzestrate cu cili (perisori microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit acest semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor auditive.
Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan? Exista si alte membrane care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de pesti folosesc, in locul membranei timpanice, vezica inotatoare (ceea ce se numeste, popular, "basica" pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta undelor sonore si transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce alcatuiesc aparatul Weber.

10.

Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei ramane unul dintre marile mistere ale stiintei. Mai multe explicatii au fost propuse in decursul timpului, cele mai larg acceptate azi fiind cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu ajutorul campului magnetic terestru.
O ipoteza indrazneata, de data recenta, sustine ca pasarile ar percepe acest camp de forta printr-un soi de sinestezie. La om, termenul de sinestezie desemneaza o asociere bizara de senzatii de natura diferita - exista, de pilda, oameni care, la auzul unor anumite sunete, vad anumite culori; evident, e o anomalie, rar intalnita si inca prea putin studiata. Conform ipotezei mentionate, pasarile ar "vedea" liniile campului magnetic terestru sub forma unui desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii le indica directia ce trebuie urmata.

Ce gândeşte Dumnezeu - teoria întregului sau munca neterminata a lui Einstein

Trimite pe email

Alexandru Safta | 21.03.2011 |

55 Comentarii

Ce gândeşte Dumnezeu - teoria întregului sau munca neterminata a lui Einstein     dumnezeu, religie, fizica, stiinta, teoria intregului + zoom

Galerie foto (5)

Revista Time l-a desemnat Omul Secolului XX. Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.
Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Această teorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.
Câte forţe guvernează Universul?
Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice TOATE fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2.000 de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu decadimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de exemplu:
- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
- Putem găuri spaţiul?

Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a Matematicii şi pe cea a Fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:
- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen, impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când două particule elementare se află în contact sau la distanţă foarte mică una de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.
Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa" gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de natură să tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.
Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele semene ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care NU va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician."
Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşa. A două este fundamentată pe mici "pachete" discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea atomică.
O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi, cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea vreo şansă să fie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.
Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un supermicroscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (10-33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (quante de lumină). Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (quanta gravităţii).
În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.
Unii pentru, alţii împotrivă

Desigur, această teorie are şi detractori. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât... fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală ) este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.
Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.
Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider. Există şi unele păreri cum că problema va fi rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.
Pasager în Maşina Timpului

Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:
- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- energia negativă, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei warp" s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.
O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. "Râul timpului" se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi în continuare mort.
Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului. Materia negativă nu a fost văzută niciodată (ea cade în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie atât pozitivă, cât şi negativă, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a înfăptui teoriile Şi, chiar dacă am dispune de energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.
În prezent, teoria superstringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a Fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte -referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.

Semne rele

• 
  

• Previous
• Next

2 / 4 imagini

Articole similare

• 
  Revista Știință&Tehnică – numărul 37, iunie 2014 citește articolul
• 
  Au fost descoperite colonii de bacterii în placente sănătoase citește articolul
• 
  Pseudoștiința în căutarea credibilității citește articolul

Când am descoperit această teză de doctorat nu mi-a venit să îmi cred ochilor. Deși era numai un rezumat, nu îmi venea să cred că pseudoștiința poate pătrunde atât de adânc la un nivel academic înalt.
O teză de doctorat
Teza de doctorat cu pricina se referea la ”psihologia cuantică” și avea un titlu pe măsură: ”Psihologia Sonoluminică – Un Proiect de Psihologie cuantică”. Dintru început, sintagma ”psihologie cuantică” mi-a atras atenția, așa că m-am avântat plin de entuziasm în lectura rezumatului tezei.
Bineînțeles, am vrut să aflu ce este această psihologia sonoluminică, despre care, în teză, ni se spunea la un moment dat că este ”este acel domeniu al Psihologiei care investighează fenomenele mentale, din punct de vedere al influenței sunetului și luminii asupra personalității umane”. Mai apoi aveam să constat că aceasta era printre puținele afirmații care poartă o urmă de rațiune în conținutul ei.
În paragraful imediat următor definiției de mai sus am descoperit o alta: ”Gândul spectral este o entitate energo-informaţională stabilă dar emergentă, care respectă superpoziţia şi înlănţuirea cuantică, conţinând date organizate, o informaţie înţeleasă (cu valoare de semnificaţie), este legătura dintre materialitate şi imaterialitate, capabilă să influenţeze mediul înconjurător prin oscilaţiile sale stabile, torsionic-solitonice, emanând radiaţii electromagnetice, unde mecanice şi particule neutrino. Este constituit din holograme sonoluminiscente învelite într-o undă torsiono-solitonică, sferă sau altă formă, ce reprezintă realitatea psihică, prin conştienţă şi conştiinţă, la un anumit moment dat.” Ați înțeles ceva? Desigur, este o teză de doctorat, iar limbajul ei poate fi inaccesibil profanilor, între care mă număr și eu.
Numai că… Gândul spectral emană particule neutrino? Bieții neutrini. Ei sunt niște particule elementare neutre din punct de vedere electric, care au o masă extrem de mică, aproape nulă și care nu interacționează decât foarte slab cu materia obișnuită. Ei rezultă în urma anumitor tipuri de reacții nucleare (cum sunt cele de fisiune din reactoarele nucleare sau cele de fuziune din Soare), atunci când radiațiile cosmice lovesc atomii din atmosfera înaltă, etc. În nici un caz, fiziologia umană, sau a oricărei ființe terestre, nu poate duce la generarea de neutrini. Cât despre oscilația ”torsionic-solitonică” și ”holograma sonoluminiscentă”, iertată-mi fie concizia, astea sunt doar niște năzbâtii lipsite de orice sens fizic, adică niște vorbe goale. Nu am eu atât spațiu la dispoziție, dar încercați să căutați prin dicționarele de fizică vreo semnificație pentru aceste sintagme. Ele îmi aduc aminte de o parodie SF citită în prima mea tinerețe. Este vorba despre romanul ”Argonautica”, scris de către cel pe care îl citesc și acum cu mare pasiune: Mircea Opriță. Acolo se vorbea despre un motor rachetă ”ionic-conic-discoidal-simetric-focalizat”. Era vorba despre o excelentă parodie SF, aici avem o teză de doctorat.
Tot din teză am mai aflat că ”Memoria sonoluminică este un complex sinergetic de înmagazinare al gândurilor și emoțiilor sonoluminice care conține substratul declanșării acțiunilor noastre. Memoria de scurtă durată este depozitată în aură, iar cea de lungă durată este depozitată în membranele celulare şi ADN.” Aici, oricât de ”deschiși la minte” am încerca să fim, oricât am vrea să ne anesteziem spiritul critic, este imposibil să nu ne sară în ochi ”aura”, care, vedeți dumneavoastră, depozitează memoria de scurtă durată și ”membranele celulare și ADN-ul” care ar stoca memoria de lungă durată. Vă rog să mai remarcați faptul că din citatul de mai sus este absentă orice structură cerebrală.
Aura? Stochează ea vreo amintire? Nu are cum. Aura este rodul imaginației pseudoștiințifice. Desigur, oricare obiect, inclusiv corpul uman, este înconjurat de o serie de ”câmpuri”. Există o diferență de temperatură între temperatura unei pietre expuse la Soare și mediul înconjurător. Asta creează un gradient de temperatură, pe care l-am putea numi, cu mare îngăduință, câmpul termic al pietrei. Putem merge mai departe, putem spune că biocurenții care parcurg sinapsele neuronilor, creează un anumit câmp electric și așa mai departe. Dar de aici până la ”aură”, în sensul pe care este folosit în această lucrare (ca un suport pentru memoria de scurtă durată), este o cale mult prea lungă. De fapt, dacă ne gândim bine, nu este niciuna. Sunt ignorate toate studiile științifice serioase care se ocupă acest subiect. Ele nu există pentru autorul nostru, cum nu există pentru nici un pseudoștiințific.
La fel de ignoarate sunt și articolele științifice despre memoria de lungă durată, care, în opinia autorului, este stocată în ”membranele celulare și ADN”! Nu știu de unde a ajuns autorul la concluzia că memoria de lungă durată este depozitată în ”membranele celulare” dar cred că știu de unde a aflat că ADN-ul stochează amintiri. Citez din lucrarea ”Viața dincolo de moarte – o realitate” publicată de autorul tezei de doctorat în ”Buletinul Psihologiei Transpersonale” în 2004. Țineți-vă bine! ”În 1991 grupul condus de dr. P.Gariaev de la Institutul de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Moscova, în articolul Memoria asociativă holografică a sistemelor biologice, explică pe baza experimentelor efectuate, capacitatea ADN-ului de a prezenta anumite efecte vibraţionale în urma cărora ia naştere în vid o nouă structură de câmp numită Fantoma ADN. Acelaşi grup de cercetători interpretează persistenţa în timp a acestui câmp de biofotoni prin acumularea microgăurilor de vieme magnetice în apropierea secvenţelor ADN, locaţii unde însăşi structura spaţio-temporală se schimbă rezultând schimbarea structurii hiperspaţiului. Asemenea microgăuri de vierme au fost descoperite la nivelul celulelor corpului nostru, în ADN, demonstrând noi forme a canalelor de comunicare din ADN, mai precis de hipercomunicare (viteze superluminice) unde au loc transportul informaţiilor spaţio-temporale.” Dintr-o dată avem o nouă fizică, pe care numai foarte puțini o ”cunosc”, în care apar ”modificări ale structurii hiperspațiului”, ”microgăuri de vierme magnetice” (musai de vierme, musai micro, musai găuri și musai magnetice) și așa mai departe. Inutil să vă spun că lucrările lui Gariaev nu au fost publicate decât în publicații (și prezentate la conferințe) obscure, fiind mult prea departe de orice formă acceptabilă de știință. Oricum, despre acest subiect am de gând să scriu un articol separat. Gariaev face multe valuri prin lumea paranormalului. Că nu și-ar fi găsit locul într-o teză de doctorat, asta e o altă poveste.
Se mai vorbește în teză despre chakre, meridiane energetice, și alte chestii din astea, ca fiind părți ale ”sistemului sonoluminic uman”… Sau… luați de de citiți: ” Imaginaţia sonoluminică este procesul intelectual de selectare şi combinare în imagini noi, elemente din experiența anterioară sau de generare de imagini fără corespondent în această experienţă provenite din vacuum prin intermediul luminii.” Din vacuum vine… uff. Dar, haideți să facem ceva. Să presupunem că citatele de mai sus țin de știință și nu de pseudoștiință. Să presupunem deci că ne sunt prezentate niște experimente convingătoare, prin care ne sunt demonstrate ipotezele.
Așa cum ne spune autorul: ”Metoda de investigare folosită a fost metoda de vizualizare și analiză prin înregistrare computerizată a radiațiilor optice și emisiilor biologice umane stimulate de câmpul electromagnetic amplificate prin descărcare în gaze [...]” Este vorba despre GDV Camera, pusă la punct de către rusul Korotkov. Aceasta ”dă posibilitatea de a măsura şi fotografia structura câmpului energetic de interferenţă distribuit în spaţiul organismului uman şi în imediata sa apropiere.”
Acest aparat, în esență, este foarte simplu. Se bazează pe metoda Kirlian. Se creează o diferență mare de potențial electric între un obiect oarecare și o placă fotografică, pe care acesta este așezat. Datorită câmpului electric intens apar mici descărcări electrice, care impresionează placa fotografică. Imaginile sunt mai spectaculoase atunci când câmpul electric folosit este unul alternativ, de mare frecvență. Fenomenul fizic este foarte bine cunoscut și poartă numele de efect corona. Imaginile obținute sunt interpretate de către cei care refuză gândirea rațională ca fiind imagini ale aurei corpului biologic. Cu extrem de multă inocență, ca să îi spunem așa, ei nu bagă de seamă faptul că imagini similare se obțin chiar și atunci când în aparat sunt introduse obiecte care nu au fost însuflețite vreodată: monezi, șurubelnițe, bolovani etc.
GDV Camera este varianta miniaturizată a dispozitivelor de tip Kirlian. În acest caz, cu ajutorul unui senzor CCD se obțin imagini Kirlian ale unui singur deget. Apoi, cu ajutorul unui soft pus la punct de către Korotkov, aceste imagini sunt transformate în… imagini ale aurei întregului corp! Softul este atât de ”avansat” încât ne oferă și ”informații” despre chakre, putându-se astfel ”evalua” starea de sănătate și starea psihică a subiectului. Uff… În ciuda eforturilor mele nu am găsit nici o lucrare publicată într-o revistă științifică cât de cât serioasă, în care să fie confirmat faptul că GDV Camera poate efectua asemenea ”evaluări”. (Doar autorul tezei, în cadrul unei emisiuni tv, spunea că GDV Camera este folosită pentru evaluarea stării de sănătate a cosmonaților ruși! Afirmația este cât se poate de gogonată, dar ea este folosită pentru a ”valida” și alte dispozitive din aceași categorie, cum sunt cele care folosesc ”biorezonanța”) Acest dispozitiv, nevalidat în nici un fel ca fiind un instrument cu ajutorul căruia s-ar putea obține date valabile pentru studiile din domeniul psihologiei, este folosit de autorul tezei de doctorat despre care discutăm acum, pentru a își confirma afirmațiile! Și, numai așa de culoare, aș mai adăuga că ”renumitul” cercetător rus, Korotkov, cel care a pus la punct GDV Camera, a obținut de curând un rezultat de senzație. A fotografiat sufletul în în timp ce părăsea trupul. Aferim!
Să rezumăm: în cazul acestei teze de doctorat avem de-a face cu niște afirmații pseudoștiințifice clare care sunt ”demonstrate” cu ajutorul unui dispozitiv pseudoștiințific, ajungându-se la o concluzie mai mult decât stranie: ”La nivelul fotonilor, intenția focalizată în mod intenționat poate schimba comportamentul particulelor elementare ale materiei. Dacă acest lucru este adevărat în cazul fotonilor, nu putem decât să tragem concluzia că principiul funcționează inclusiv în cazul nostru. Focalizarea atenției noastre poate genera dezasamblarea și reorganizarea structurilor de interferență alese în tipare noi. Dacă ne vom schimba modalitatea de a observa și de a decripta realitatea în care trăim, vom modifica structura conștienței realității percepute. Vom deveni astfel cocreatori ai noii realități pe care o experimentăm.” Ce să mai zic? Cum s-a putut obține un doctorat pe baza unei asemenea teze? Oricât aș încerca, îmi este imposibil să înțeleg. Trebuie să fie ceva ce ține de paranormalul de pe la noi.
De altfel, asta nu este singura teză de doctorat plină cu tot soiul de năzbâtii. Am mai identificat cel puțin alte două: Într-una era diagnosticat cancerul cu ajutorul ansei radiestezice și se ofereau tratamente, tot pentru cancer, bazate pe suplimente alimentare și cristaloterapie și o alta, în care, drept instrument științific de măsurare, era folosită aceeași GDV Camera…
Revista științifică românească
La câteva zile după ce am descoperit această teză de doctorat, susținută la una dintre cele mai mari universități din România, am ma aflat despre o năzbâtie. Niște oameni de știință din Serbia erau foarte mirați de ușurința cu care colegi de-ai lor publicau articole științifice în revista românească Metalurgia International, o revistă peer review (adică una în care înainte de publicare articolele sunt examinate de experți), care este catalogată ISI. Pentru a verifica procesul de examinare al revistei Metalurgia International, cercetătorii sârbi au ”elaborat” un articol cu un conținut evident absurd pe care l-au trimis spre publicare în revistă. Articolul a fost publicat fără nici o ezitare! Absurditățile din articol erau atât de evidente, încât ar fi trebuit să atragă atenția oricui. Titlul său era de-a dreptul amuzant: ”Evaluation of transformative hermeneutic heuristics for processing of random data” Întreaga ”lucrare” era împestrițată cu fraze lipsite de orice sens, iar ca surse bibliografice puteai găsi articole scrise de Bernoulli, în ”Journal of Iranian Homological Combinatorics” (!) și Laplace, în ”Proceedings of the Joint Somali Conference on Potential Theory and Pragmatic Practice” (!!!) Inutil să mai spun că deși articolele au fost ”publicate” în 2012 și, respectiv, 2013 cei doi presupuși autori sunt plecați dintre noi de mai bine de 150 de ani… Ce ziceți de sursa bibliografică “Integral illogic” preluată din ”Journal of Modern Illogical Studies Chapter B”. Și pentru ca lucrurile să fie și mai clare, în articolul publicat de Metalurgia International, a fost trecută la bibliografie inclusiv o revistă de benzi desenate!
Dacă la toate astea voi adăuga că articolul este însoțit de fotografiile autorilor, dintre care unul purta o perucă ce îți sărea în ochi iar altul o pereche de mustăți evident false, cred că am conturat destul de bine o situație gravă și amuzantă în același timp. Între timp site-ul revistei Metalurgia International a dispărut, iar revista a fost scoasă din catalogul ISI Thomson Reuters…
Un prieten îmi spunea că a accepta ceva fără dovezi este un indiciu pentru credulitate. Prietenul meu este un om elegant, trebuie să recunoașteți asta. Dar, atunci, când vine vorba despre o teză de doctorat, susținută la una dintre cele mai mari universități din România, mă tem că eleganța este inutilă. În acest caz nu mai putem vorbi despre credulitate, ci despre prăbușirea în neantul vorbelor lipsite de sens. Iar faptul că o revistă științifică din România, care era peer review și catalogată ISI, publică orice năzbâtie, vine să accentueze această afirmație. Asta face bine științei din România? Unii vor zice că da, altii vor spune nu. Eu sunt sigur că nu face bine deloc.