Ce mai fac marmotele din România?
Marmotă adultă care se încălzeşte liniştită la soare.
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (5)
Cine şi ce este o marmotă?
Marmotele pe care puţinii norocoşi au ocazia să le surprindă în
libertate în zona pajiştilor şi golului alpin din Carpaţi fac parte din
specia marmotei alpine (Marmota marmota) care trăieşte îndeosebi în
Munţii Alpi, Tatra, Pirinei, Jura, Vosgi şi Apenini.
Deosebită de speciile de marmote nord-americane şi asiatice, marmota
europeană trăieşte la altitudini cuprinse între 800-3.200 metri. La ora
actuală, mai supravieţuiesc un număr de 15 specii de marmote grupate în
familia Sciuridae-lor adică a veveriţelor şi popândăilor. Deci, oricât
de surprizător ar părea, marmotele sunt strâns înrudite cu veveriţele,
iar dacă cineva le-ar denumi mai în glumă, mai în serios, „veveriţe
uriaşe de pământ” nu ar greşi prea mult, căci spre deosebire de suratele
lor mai agile şi mai suple care s-au adaptat unui mod de viaţă
arboricol, marmotele au devenit expertele traiului galericol, adică al
vieţii desfăşurate mare parte în vizuini şi galerii subterane.
Marmotele sunt prin definiţie mamifere diurne, adică îşi desfăşoară
activităţile numai pe timpul zilei. De fapt, nu există alt mamifer
montan care să iubească zilele însorite mai mult decât le iubesc
marmotele, care profită din plin de fiecare rază de soare.
Doi pui de marmotă. Sursa foto: Shutterstock
Marmotele se numără printre cele mai mari şi impozante mamifere
rozătoare din lume. Un exemplar adult poate atinge până la 20 centimetri
înălţime la umeri şi o lungime corporală de maxim 55 centimetri. Coada
este stufoasă şi are cam 13-18 centimetri. Primăvara, aceste rozătoare
au o greutate de doar 2-4 kilograme, însă se hrănesc foarte mult astfel
încât să acumuleze stratul de grăsime necesar hibernării pe timp de
iarnă.
Din acest motiv, la mijlocul toamnei marmotele cântăresc între 6-9
kilograme. Culoarea blănii sale este un amestec de nuanţe cenuşii,
roşcate şi chiar „blonzii”. Fapt interesant, toate degetele marmotelor au gheare, cu excepţia degetelor mari care au unghii!
Aminteam că marmotele iubesc soarele. De fapt îl iubesxc atât de mult
încât fac adevărate plaje la soare aşezate relaxat pe câte o piatră mai
plată sau o policioară de stâncă. Se crede că astfel marmotele îşi
reglează mai uşor temepratura corporală şi scapă în acelaşi timp de
pureci şi alte insecte care le parazitează. Doar că în aceste momente
atenţia lor scade, şi marmotele devin extrem de vulnerabile la
atacurile celor mai mari duşmani naturali ai lor, puternicele şi
oportunistele acvile de munte.
Chiar dacă sunt rozătoare care se hrănesc în principal cu plante,
rădăcini, seminţe şi fructe de pădure, marmotele consumă uneori şi
insecte, păianjeni şi viermi. Mănâncă în special dimineaţa şi după
amiaza, iar când nu sunt prădători în preajmă obişnuiesc să mănânce
toată ziua. În afară de acvile, marmotele sunt vânate uneori de câte un
râs sau un lup care se aventurează în golul alpin.
Precum toate speciile de rozătoare sociale, care trăiesc în mari colonii
subterane, marmotele şi-au dezvoltat o adevărată artă a comunicării
pentru evitarea pericolelor. Toate stau de pază cu rândul, scrutând
depărtările , iar la cel mai mic semn de pericol, un individ dă alarma
cu un şuierat strident şi sonor, iar toate marmotele fug în siguranţa
vizuinelor. Cele care nu se salvează la timp, cad victimă prădătorilor
deja amintiţi. Este vorba îndeosebi de puii neatenţi sau de indivizii
bătrâni sau bolnavi.
Vara este şi anotimpul când marmotele sapă de zor vizunele fără de care
le-ar fi imposibilă supravieţuirea pe timpul asprei ierni din munţi.
Marmotele caută în special pantele pajiştilor alpine, unde solul este
constituit din depozite sedimentare şi unde sunt mai puţine pietre şi
stânci.
Două marmote uitându-se atente după acvile de munte. Sursa foto: Shutterstock
Colonia de marmote se adăposteşte într-o adevărată reţea subterană de
tuneluri şi camere unde dorm. Animale extrem de curate şi precaute,
marmotele îşi căptuşesc cuiburile subterane cu fân uscat pentru o
termoizolaţie ideală pe timpul iernii şi îşi sapă de asemenea încăperi
în care îşi fac exclusiv nevoile fiziologice.
Simpaticele rozătoare se împerechează primăvara imediat ce ies din
hibernare, iar după o perioadă de gestaţie de 33-34 zile, femelele nasc
între 2-7 pui orbi, golaşi şi neajutoraţi, care sunt înţărcaţi la vârsta
de 40 de zile, devenind independenţi la sfârşitul verii. Puii devin
maturi sexuali la vârsta de doi ani de zile. Marmotele trăiesc în natură
între 7-10 ani, dar în condiţii de captivitate optime pot atinge şi
vârste de 14-15 ani.
La începutul toamnei, marmotele se pregătesc deja să înfrutne iarna
printr-o perioadă de hibernare adâncă. Perioada obişnuită de hibernare
durează de la mijlocul lui octombrie la sfârşitul lui martie, cu mici
diferenţe în funcţie de variaţiile anuale de temperatură. Cum se
înteţeşte frigul, marmotele se înghesuie unele lângă altele şi intră
într-o stare cataleptică. Rata bătăilor de inimă scade de la 5 bătăi pe
minut, ritmul respirator scade şi el la 1-3 respiraţii pe minut, iar
temeratura corporală scade la nivelul temperaturii aerului din
interiorul vizunii.
Marmota noastră este...şuica!
Resturile osteologice şi arheologice descoperite în munţii noştri
demostrează fără tăgadă prezenţa marmotelor în fauna autohonă încă din
perioada Paleoliticului şi Mezoliticului.
Nu se cunoaşte cu exactitate momentul dispariţiei marmotelor din
Carpaţi, dar toţi cercetătorii vechi care au studiat acest rozător au
căzut de acord asupra faptului că marmotele au dispărut de la noi spre
mijlocul secolului 19.
Deşi slab menţionată în folclorul autohton, medicina populară sau în
toponimie, comparativ cu alte animale, există unele date interesante
despre ele. În primul rând trebuie să reţinem că denumirea de marmotă
este nimic altceva decât un neologism de sorginte franceză pătruns în
limbajul academic şi ştiinţific autohton la finele secolului 19. Până
atunci, ţăranii români de la munte, la fel ca ciobanii cunoşteau marmota
alpină, dar o denumeau cu nume neaoşe, pur româneşti.
Deci marmota a fost dintotdeauna prezentă în graiul autohton dar sub
denumirile regionale de şuică, şoică, huică şi tuică. Cercetătorul Ion
Nania, menţionează în lucrarea sa „Vânatul pe teritoriul României” că
între anii 1960-1970 a intervievat sute de persoane în etate de peste 70
de ani, majoritatea ciobani din Munţii Făgăraşului. Întrebaţi despre
marmote, bătrânii dădeau din umeri, însă odată ce erau întrebaţi despre
şuici toţi îşi aminteau că văzuseră astfel de animale în tinereţile lor
când colidau cu oile pajiştile alpine.
Mai departe, dacă aruncăm o privire în registrul folcloric şi istoric cu
privire la şuici, vom avea surprize importante. Cum ar fi o baladă
populară despre Vodă Căpitan Matei (voievodul Matei Basarab) care a
organizat o mare vânătoare în care voinicii săi „Ţapii de pe stânci
vânau,/ Şuicile le săgetau...”. În plus există unele sate şi localităţi
cu denumirile de Şuici, Şuicoaia, Câmpul Şuica, Şuica de Sus şi Şuica de
Jos, Şuiceasca, Poiana Şuicii şi Şuicăneasca.
O marmotă care a văzut un câine se grăbeşte să se ascudă în vizuină. Sursa foto: Shutterstock
Din nefericire, populaţia de marmote pur româneşti a dispărut definitiv
din mai multe cauze. În primul rând că Munţii Carpaţi nu sunt atât de
înalţi precum Alpii sau Pirineii, deci nu au o zonă alpină foarte largă.
Din acest prim motiv, populaţia autohtonă de marmote sau şuici, să fim
în ton cu strămoşii noştri, a fost din totdeauna una mică ca şi număr de
indivizi în Carpaţii româneşti.
Pe lângă acest aspect, şuicile au fost vânate masiv pentru blănurile lor
scumpe, foarte preţuite în medicina populară, deoarece se credea că
brâiele din blană de marmotă vindecă durerile de şale. Se credea că
blana de marmotă proaspăt jupuită calma durerile de gută, iar în vechime
guta era boala frecventă la clasei nobiliare, deci orice cioban, ţăran
sau vânător care prindea marmote spera astfel la un câştig gras. Carnea
de marmotă era considerat un aliment extraordinar de fortifiant pentru
femeile gravide, iar untura de marmotp era folosită tratamentul
reumatismului, luxaţiilor, afecţiunilor pulmonare, colicilor
abdominale.
Şuicile erau îndeosebi prinse în capcane amplasate la ieşirea
din vizuini. Alt factor care le-a periclitat atunci, şi care şi în
prezent este o ameninţare majoră, este intensificarea oieritului în
golul alpin. Păşunatul intens, aducea în habitatul şuicilor numeroşi
câini ciobăneşti care le atacau continuu. De teama hărţuielilor
câinilor, marmotele se temeau să iasă din vizuini şi să se hrănească
corespunzător, astfel încât nu reuşeau să acumuleze cantitatea de
grăsime care să le ajute să hiberneze. Multe mureau astfel de frig şi
epuizare în timp ce hibernau...
Aşa au dispărut şuicile noastre.
Însă în anul 1964, o serie de silvicultori şi naturalişti români au
propus reintroducerea marmotei în fauna noastră. După un studiu de
teren, s-a recomandat reintorducerea lor în zonele alpine ale Munţilor
Retezat, Parâng şi Făgăraş. Aşa că în ziua de 23 iunie 1973 au fost
aduse cu avionul din Franţa, un număr de 35 de marmote capturate în
Alpi. Dintre acestea, 20 de marmote au fost eliberate în căldarea
Arpăşelului din Făgăraş, 13 exemplare în Munţii Rodnei, şi o pereche a
ajuns la Zoo Băneasa. Tot din Franţa a fost adus un transport de 17
marmote eliberate în Retezat de unde au colonizat natural şi Parângul.
O marmotă priveşte curioasă obiectivul aparatului de fotografiat. Sursa foto: Shutterstock
La nivelul anului 1980, trăiau deja în Carpaţi un număr de circa 250-300
de exemplare de marmote, fauna ţării recâştigând asfel o specie
deosebit de frumoasă şi importantă pentru sănătatea ecosistemului alpin
din Carpaţi. Tot în acea perioadă marmotele din Făgăraş au început să
colonizeze şi masivul Piatra Craiului.
Într-un studiu din anul 2008 cercetătorii Herrero J., Zima J şi Ioan
Coroiu estimează că ar trăi în Carpaţi un efectiv de circa 1.500 de
marmote, cu toate că este de neînţeles de ce este umflată şi vehiculată o
cifră ireal de mare în condiţiile actuale când presiunea antropică
asupra munţilor a crescut cu mult faţă de perioada comunistă, când
distrugerea naturii alpine era foarte bine ţinută în frâu comparativ cu
situaţia actuală.
Astfel, în prezent, a crescut numărul câinilor şi turmelor de oi din
zona alpină, a crescut şi numărul de turişti, unii dintre ei găsind ceva
estraordinar de important în aruncatul cu pietre în marmote, plus
creşterea numărului braconierilor.
În aceste condiţii se impune parcă de la sine înăsprirea amenzilor şi
pedepsele contra celor care distrug habitatul marmotelor sau braconează
aceste animale reintroduse cu greu în fauna României
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu