Acvila de munte: pasărea de pe stema României
Acvila de munte şi stema României
+ zoom
Galerie foto (13)
Acvilă şi vultur. Acvilă sau vultur?
Acvila de munte (Aquila chrysaetos, pe numele ei ştiinţific)
este pasărea asociată aproape întotdeauna de oameni cu definiţia şi
imaginea de vultur, cu toate că vorbim nu doar de două specii sensibil
diferite, ci chiar de două familii separate. Astfel vulturii, sau
vultanii accepţiunea corectă a termenului grupează o subfamilie
distinctă în cadrul familiei Accipitridae care cuprinde păsări
de talie mare, cu aripi lungi şi late şi coadă scurtă, majoritatea cu
gât golaş, adaptat scormonitului în cadavre, şi picioare relativ firave,
echipate cu ghiare scurte şi drepte.
Vulturii sunt incapabili să vâneze prăzi active şi agile, fiind păsări adaptate perfect consumului de cadavre.
În contrast, acvilele sunt vânători perfecţi, de fapt unii
dintre cei mai desăvărşiţi vânători din rândul păsărilor de pradă,
alături de ulii şi şoimi, deşi uneori, în special iarna când prăzile
sunt rare, acvilele se înfruptă şi din cadavre, dar doar dacă acestea
sunt recente.
Acvilă de munte cu prada în zăpadă
Deşi la ora actuală specialiştii au reuşit să identifice şi să clasifice
aproximativ şaizeci de specii de acvile, acvila de munte este inclusă
în subgrupa aşanumitelor acvile propriuzise, sau acvile încălţate (li se
pune aşa deoarece tarsul le este îmbrăcat în pene până la baza
degetelor). Acvilele din genul Aquila se deosebesc de acvilele codalbi (genul Haliaeetus), şerpari (genul Circaetus), acvilele ulii (genurile Spizaetus şi Nisaetus), precum şi de aşa numitele acvile de junglă (genurile Harpia şi Pithecophaga) şi prin coloritul lor relativ uniform cu nuanţe de negru, brun, ocru, maroniu.
Revenind la acvila de munte, trebuie menţionat faptul că aceasta este
specia la care nu doar românii, dar şi majoritatea oamenilor din lume se raportează când se gândesc la un vultur.
Tot acvila de munte este cea mai de succes specie de pasăre de pradă de mari dimensiuni.
A cucerit patru continente, fiind răspândită pe mari zone din Europa,
Asia şi America de Nord. Trăieşte chiar şi în Africa, cu precădere în
Munţii Atlas, iar în anul 1996, a fost descoperită o populaţie distinctă
de acvile de munte în plină Africă Tropicală, mai exact în Munţii Bale
din Etiopia.
Peste această suprafaţă imensă, acvilele de munte au ocupat cu succes o
serie de biotopuri diverse. Nu vă cramponaţi de denumirea sa, căci în
tot arealul său această acvilă nu trăieşte strict în zonele muntoase, cu
toate că cele mai multe perechi se întâlnesc în zone înalte. În lume,
acvilele de munte s-au adaptat traiului în tundre, taigale, păduri de
foioase, zone aride, platouri înalte şi bineînţeles zone stâncoase.
În tot acest areral de răspăndire, ornitologii au identificat un număr
de şase subspecii distincte, diferite doar prin nuanţe ale penajului şi
dimensiuni corporale. Cele mai mari acvile de munte sunt cele din
Peninsula Kamceatka, estul Siberiei şi Munţii Altai, iar cea mai mică
subspecie de acvilă (Aquila chrysaetos homeyeri) populează Spania, Insula Creta, nordul Africii, Asia Mică, Caucaz, Peninsula Arabă şi Munţii Bale.
Acvilă de munte în zbor într-o pădure din Finlanda
Acvila de munte comună (Aquila chrysaetos chrysaetos) care
populează toată Europa şi se mai găseşte încă şi în România, este o
subspecie de talie medie, care are penajul cel mai deschis la culoare,
comparativ cu restul subspeciilor.
Specialistul Paul Watson, unul dintre cei apreciaţi experţi în acvile de
munte pe plan mondial, a identificat trei mari areale de răspândire a
acvilelor în Bătrânul Continent.
După el, există trei populaţii cantonate în zona scandinav-rusă, alpino-carpatică şi mediteraneano-balcanică.
După estimările tuturor specialiştilor europeni, astăzi mai
există circa 6.500-7.500 perechi acvile de munte în Europa, cele mai
multe în Spania, Norvegia, Rusia, Suedia, Italia, Elveţia, Franţa,
Finlanda, Germania, Austria şi Slovacia.
Din plisc, din gheare, din aripi!
Cea considerată de specialişti ca fiind cea mai adaptabilă şi versatilă specie de acvilă din lume,
are un „design” de adevărat prădător în care Natura nu a precupeţit
nimic pentru a crea una dintre cele mai mortale şi redutabile păsări din
lume. Ca la mai toate speciile de păsări de pradă şi la acvile întâlnim
un pronunţat dimorfism sexual, adică spre deosebire de mai toate
păsările şi toate mamiferele, la acvile femelele sunt „sexul tare” fiind
vizibil mai mari şi mai puternice decât masculii. Deci
dacă observaţi accidental un cuplu de răpitoare la cuib, fie ele ulii,
şoimi, bufniţe sau acvile, păsările cele mai mari din pereche sunt fără
îndoială femelele.
Dimenisunile acvilelor indiferent de sex şi subspecie sunt cuprinse
între 85-100 centimetri în lungime, cu o anvergură între 187-230
centimetri. Greutatea unei asemenea păsări poate varia între 2,6 - 6,7
kilograme. Penajul este caracteristic, de neconfundat pentru un
cunoscător. Are o culoare brun-maronie, cu ape şterse pe partea
superioară a aripilor. Păsările tinere, în primul penaj, au o nuanţă
generală mai întunecată a penajului , iar jumătate din coadă precum şi o
parte a aripilor sunt de culoare alb curat. Odată cu înaintarea în
vârstă acest alb se restrânge până când dispare definitiv la păsările
adulte, fiind înlocuit de striaţii şterse negru-maronii. Până la stadiul
de adult, acvila de munte schimbă cinci tipuri de penaj până la cel
definitiv.
Acvilă de munte femelă
Văzută pe cer, silueta sa este inconfundabilă pentru cel deprins cu
specia. Are aripi lungi şi relativ late, iar coada este şi ea mai lungă
şi mai lată decât a majorităţii acvilelor din genul Aquila, semn de mare
vânător, căci cu ajutorul cozii pasărea schimbă rapid direcţia în
urmărirea prăzilor. Caracteristic pentru specie este penajul
galben-portocaliu al penajului d eep ceafă şi partea dorsală a gâtului,
penaj care i-a dat atât denumirea ştiinţifică de „chrysaetos” unde în limba greacă veche înseamnă acvilă aurie, de la chrysi – auriu şi aetos – acvilă, cât şi pe cea din limba engleză de golden eagle.
Ca dimensiuni, acvila de munte este a cincea specie de acvilă
între cele şaizeci, iar ca forţă şi putere de ucidere este a patra,
fiind depăşită în acest domeniu doar de acvila harpie, acvila din
Filipine, acvila marţială şi acvila coronată africană.
Cu toate acestea, rămâne una dintre puţinele păsări care poate ucide un
om cu ajutorul ghearelor şi puterii sale, după cum au demonstrat-o unele
incidente cărora le-au căzut victime dresori şi paznici de grădini
zoologice neexperimentaţi. Nu atacă omul în natură, dar în captivitate
îşi pierde frica naturală de om în anumite condiţii şi devine foarte
agresivă.
În ciuda ciocului său înspăimîntător, arma sa principală este
reprezentată de gheare şi forţa acestora. Ca la toate răpitoarele cu
excepţia şoimilor, ciocul este folosit doar la sfâşierea prăzii deja
ucise. Moartea prăzii ghinioniste este produsă de cele patru gheare de
la fiecare picior care înjunghie adânc şi zdrobesc consecutiv. Deosebit
de mari, curbate şi ascuţite, aceste adevărate seceri negre sunt
acţionate de muşchi şi tendoane incredibil de puternice. Cele mai
puternice gheare sunt cea de dinapoi şi prima din dreapta piciorului.
Gheara dinapoi este cea mai mare, ca în cazul tuturor răpitoarelor
diurne. Oar în cazul acvilei de munte această gheară posterioară atinge
lungimi cuprinse între 4.5 - 6,34 centimetri. Conform
estimărilor o acvilă care strănge cu toată puterea obţine o forţă cu
mult mai mare decât strânsoarea măinilor celor mai puternici oameni din lume.
Testele de laborator au descoperit că forţa ghearelor unui mascul de
acvilă este de 15 ori mai puternică decât strânsoarea mâinii unui om
obişnuit. O femelă de acvilă este aproape de două ori mai puternică
decât un mascul.
Acvilă de munte dresată pentru vânătoare alături de stăpânul ei kazah
Au existat cazuri în Mongolia, în care acvilele dresate ţinute pe braţ
s-au speriat brusc şi au strâns atât de tare încât au fracturat oasele
carpiene, radiusul şi ulna...
Cu toate că ghiarele lor nu au putut străpunge mănuşile specile făcute
din straturi multiple de piele groasă, simpla forţă a strânsorii a fost
îndeajuns de mare pentru a provoca asemenea răni.
Cu asemenea arme, dublate de un văz excepţional de ager, acvila de munte este una dintre cele mai puternice prădătoare cu aripi.
Un cercetător o consideră, fără să greşească drept cea mai importantă
prădătoare a păsărilor şi mamiferelor mici şi medii din întreaga
Emisferă Nordică. Ca toţi prădătorii, acvilele sunt mari oportuniste. Au
totuşi preferinţe concretizate în iepuri, marmote, popândăi, hârciogi,
vulpi, jderi, şi chiar câini şi pisici hoinare. În zonele aride şi
deşertice baza hranei o reprezintă reptile precum şopârle şi broaşte
ţestoase. Femelele puternice vânează uneori chiar căprioare şi capre
negre. Între păsări, acvilele vânează îndeosebi, cocoşi de munte,
ierunci, fazani, unele păsări mari de apă precum gâştele şi raţele.
Ornitologii au identificat un număr de şapte tactici de vânătoare
folosite de acvile. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintează în vârstă
acvilele se specializează în 3-4 tactici. Fie că planează lung la
înălţime pentru ca prada să nu o vadă, sau zboară în viteză la rasul
solului, sau chiar se strecoară abil printre stânci, acvila dă dovadă de
inteligenţă şi perseverenţă în timpul vânătorii. Evident, nu are succes de fiecare dată, dar eficienţa sa în vânătoare creşte odată cu experienţa dobândită.
Perechi pe viaţă
Sezonul de împerechere şi depunere a ouălelor nu este unul fix, ci este
modificabil în funcţie de zonă şi habitat. Astfel, acvile din Europa
inclusiv cele din România depun ouăle în lunile martie-aprilie,
depinzând de temperatura şi climă. La fel precum în cazul majorităţii
păsărilor de pradă, acvilele de munte trăiesc în perechi în care fiecare
indivif este fidel celuilalt. O acvilă nu-şi caută alt partener de
viaţă decât atunci când cel (cea) cu care era a murit din diverse cauze.
Păsările sunt mature sexual de la vârsta de 4-5 ani. Zborurile
nupţiale sunt deosebit de spectaculoase cu păsările care planează una
lângă alta în cercuri şi spirale largi, agăţându-se din când în când cu
ghearele ca într-un dans sălbatic şi tulburător. Îşi face
cuibul în zone cât mai inaccesibile, cel mai adesea în crăpături de
stânci şi praguri ale unor pereţi abrupţi, dar cuibăreşte şi în copaci
înalţi precum molizi, fagi, brazi, pini şi stejari.
Materialul pentru cuib este alcătuit din crengi de diferite mărimi,
resturi vegetale uscate, căptuşit cu frunze uscate şi ace de conifere.
Dacă este instalat pe un copac acesta devine de-a lungul timpului mult
mai voluminos deoarece acvilele tot adaugă material în fiecare an la
începutul sezonului de împerechere. Cuibul acvilei de munte este cel mai
impresionant între toate speciile de păsări din Europa. Un cuib uriaş
de acvile de la Graubunden (Alpii elveţieni) a fost investigat de
naturalistul Ulrich Girtanner în anul 1871. Atunci, cuibul avea lungimea
de 3 metri, înălţimea de un metru şi lăţimea de 2 metri, iar volumul
total era de 6 metri cubi.
Pereche de acvile de munte
Acvilele europene depun de obicei două ouă, rar unul sau trei. Ouăle
sunt mici pentru o pasăre atât de impozantă. Dimensiunile ouălelor după
E. Rey sunt în medie de 74,1 x 57,7 milimetri. Culoarea de bază este
întotdeauna albă, cu pete variabile brune sau brun-roşiatice. Rareori le
clocesc ambele exemplare, cel mai adesea femela cloceşte neîntrerupt.
Perioada de clocire durează între 42-45 zile. Intervalul de depunere
între ouă este de 3-4 zile, iar clocitul începe imediat după depunerea
primului ou. După eclozare, puii au un puf alb şi des, şi sunt acoperiţi
şi încălziţi non-stop de femelă. De la vârsta de 30 de zile, mama nu-i
mai acoperă, puii fiind deja mari.
Puii de acvilă de acvilă de munte prezintă un gen aparte de
competitivitate intraspecifică manifestată imediat ce au ieşit din ouă.
Fenomenul se cheamă cainism şi constă în faptul că puiul cel mai mare
obişnuieşte să-i ucidă pe cel mai mic. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit
încă să afle dacă cainismul la acvile este provocat de lipsa prăzilor în
anumiţi ani, ceea ce obiligă puii să concureze agresiv pentru hrană,
sau este un mijloc natural de selecţie a acvilelor, ţinând cont că
acerste păsări puternice nu prea au duşmani naturali.
Acvilele de munte, la fel ca cele de câmp (Aquila heliaca), acvilele de stepă (Aquila nipalensis), acvilele australiene (Aquila audax )
şi acvilele ţipătoare mari (Aquila clanga) dau dovadă de aşa numitul
cainism facultativ, adică puii nu se ucid între ei în fiecare an,
existând dese cazuri în care doi sau chiar trei pui supravieţuiesc cu
bine până în momentul în care au părăsit cuibul. Pe de altă parte, la
acvilele negre africane (Aquila verreauxi) şi acvilele ţipătoare mici (Aquila pomarina) fenomenul de cainism obligatoriu, în care întotdeauna puiul cel mare îl ucide pe cel mic.
Penele le apar până la vârsta de 50 de zile când le-au crescut deja
toate penele. Până ce puii au 40 de zile, masculul este singurul care
vânează şi aprovizionează puii, femela şi pe sine. După această
perioadă, femela începe şi ea să vâneze. După vârsta de 50 de zile, pui
încep să zboare în compania adulţilor care le aruncă prăzi pentru a-i
deprinde cu vânătoarea. Devin complet independenţi deabia la vârsta de
65-80 zile de la eclozare.
Pui de acvuilă de munte de câteva zile
Din acel moment puii părăsesc cuibul şi încep să-şi caute un teritoriu.
Acvilele mari, printre care şi cea de munte, au teritorii uriaşe de
vânătoare cu suprafeţe cuprinse între 40-191 kilometri pătraţi. Acvilele
sunt relativ sedentare, coborând de obicei iarna în ţinuturi mai joase.
Migrează foarte rar, de fapt doar juvenilii se depărtează de terioriu,
uneori zburând la peste 2.000 kilometri de locul unde au eclozat.
Pajură, aceră, hultan, şchiopoană
Povestea acvilelor pe teritoriul românesc este una deosebit de veche.
Această pasăre ne-a marcat destinul ca neam încă de pe vremea dacilor.
Surprinzător sau nu, Oroles, un nume bărbătesc era foarte răspândit în
rândul geto-dacilor, iar Oroles semnifică vultur, acvilă.
Şi mai surprizător, nu am moştenit de la daci denumirea de oroles pentru
acvile, în schimb aceasta a rămas la populaţiile slave care au intrat
în contact cu triburile decilor liberi din exteriorul lanţului carpatic.
Cum se explică altfel omniprezenţa numelui de „orel”, „orol” „orla”
„orlov”, care înseamnă acvilă, în limbi precum slovena, poloneza,
slovaca, sârbo-croata?
Sub influenţa lingvistică romană, (să nu uităm că simbolul şi
stindardul legiunilor romane care au venit în Dacia era tot acvila)
poporul român a adoptat pentru acvila de munte unele denumiri explicite,
precum acvilă-derivat din latinescul aquila, şi pajură, pajoră,
pagiră-legendara pasăre din basmele noastre, dar care are un
corespondent clar în pajero, pajera-adică pasăre.
Cap de acvilă de munte adultă
Românii mai aveau denumiri arhaice pentru acvila de munte, cum ar fi cele de vultur de piatră, aciră, hultan, vultur iepurar.
Interesantă este şi accepţiunea latină a numelui său, care pare a fi un
eufemism. Căci în mai toate culturile străvechi, inclusiv în cea
etrusco-romană acvila era asociată focului şi apei, căci aducea atât
focul sacru ceresc, cât şi apa binecuvântată. Avem deci termenii de
aqua-aquila...
Acvilă de munte în Munţii Apuseni
Şi mai interesantă mi s-a părut denumirea străveche de
„şchipoană” pentru acvila de munte. Cândva, în anii copilăriei, în timp
ce exploram Munţii Coziei am întâlnit un baci bătrân la o stână. Din
vorbă în vorbă, l-am întrebat dacă a văzut recent vulturi în acei munţi.
„Şchipoane din ălea mari zici? Care iau câteodată mieii?” m-a întrebat bătrânul, lăsându-mă perplex.
Mai târziu am descoperit că termenul albanez pentru acvilă este
de acela de sqiponje, foarte asemănător cu cel spus de bătrânul baci
român. Cum albanezii sunt singurii urmaşi direcţi ai traco-ilirilor, iar
în Antichitate, neamul tuturor tracilor se întindea din Grecia până în
nordul Carpaţilor, este evidentă legătura noastră lingvistică cu
albanezii.
Cuvântul şchipoană nu ar fi singurul cu rezonanţe în limba
albaneză, reputatul Bogdan Petriceicu Haşdeu descoperind multe altele
cuvinte comune precum zână, balaur, drag, bucurie, etc.
Acvila a fost din totdeauna un simbol solar, uranian, consacrat
divinităţii supreme a cerului şi blazon al autorităţii regale. O găsim
sub această imagine în culturile mesopotamiene, hinduse, hitite, etc. La
grecii vechi, acvila era pasărea lui Zeus, iar la romani a lui Jupiter.
La turcii selgiucizi apare simbolului acvilei bicefale (rege peste
regi), fiind preluat imediat de Imperiul Bizantin, iar de aici va fi
împrumutat de împăraţii Austriei şi Rusiei. Chiar şi simbolul Albaniei
este un vulturi bicefal negru peste un fosnd roşu aprins.
Acvila este şi un simbol al luminii, iluminării şi întineririi. În
legendele noastre vulturul sau acvila nu îmbătrâneşte niciodată, fiincă
atunci „când ajunge la 30 de ani , se duce şi se scaldă în Iordan reîntinerind”
(Ovidiu Bârlea - Mică enciclopedie a poveştilor populare româneşti).
Tot în folclorul şi mitologia românească, acvila este văzută ca „împărat al păsărilor”.
Pentru că se bucura de viaţă veşnică, acvila era şi un simbol al
eternităţii sufletului, iar în această ioostază o întâlnim frecvent pe
monumentele funerare din Dacia, şi chiar în primele reprezentări ale
artei traco-getice, cum au descoperit-o câţiva cercetători precum Mihai
Coman, M. Bărbulescu, D. Berciu, R. Florescu, H. Daicoviciu şi L. Roşu.
Fotografie de excepţie cu un vânturel roşu lângă o acvilă de munte din Apuseni
La noi, a fost prezent în heraldica valahă încă din cele mai vechi
timpuri, chiar dacă prima versiunea a stemei Ţării Româneşti, care
reprezintă o acvilă cu o cruce în cioc, cu soarele în dreapta şi luna
crai nou în stânga este atestată pentru prima oară pe un document din
data de 20 ianuarie 1368 emis de voievodul Vladislav I.
Stema actuală a României, a fost adoptată de cele două Camere ale
Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992. Ea constă
dintr-o acvilă pe un scut, având aripile deschise. Pasărea ţine în cioc o
cruce , iar în gheare o spadă şi un sceptru. Între aripile deshise se
aflăun scut împărţit în cinci părţi care cuprind stemele celor cinci
mari regiuni istorice: Ţara Românească, Oltenia, Transilvania, Moldova
şi Dobrogea.
Mândria Carpaţilor = Stema împăiată ?
Acum circa o sută de ani, acvila de munte nu era deloc o apariţie rară
în Carpaţii româneşti după cum o amintea ornitologul Carl Ritter von
Dombrowski. Atunci, spre deosebire de acum, era întâlnită de-a lungul
întregului lanţ carpatic. Orintologul era mirat că nu o găsise aproape
niciodată cuibărind în ţinuturile joase, nici măcar în Dobrogea unde ar
fi avut condiţii propice şi hrană abundentă în Munţii Măcin.
De fapt, în România s-au întâlnit acvile de munte le şes doar în cazuri
izolate şi îndeosebi iarna când vagabondează în căutarea prăzii. Un
astfel de exemplar a fost de altfel împuşcat în pădurea Băneasa lângă
Bucureşti în anul 1982, astăzi fiind păstrat împăiată (era o femelă) în
colecţiile Muzeului Grigore Antipa.
Cel mai mare ornitolog român, Dimitrie Linţia s-a ocupat şi el de
studierea acvilei d emunte, iar concluziile trase de el erau sumbre încă
din perioada sa de studii şi cercetări (anii 1912-1955).
„Poate că sunt prea optimist, dacă socotesc la circa 50 numărul
perechilor de acvile de munte care mai clocesc azi în R.P.R.; ceea ce
înseamnă că peste alţi 50 de ani abia vom mai întâlni acvile în munţi ,
cum s-a întâmplat şi cu zăganul, care astăzi a dispărut cu desăvârşire
de prin locurile noastre”, scria Dionisie Linţia în anul 1955.
Din fericire, sumbra sa profeţie nu s-a îndeplinit, dar acvilele nu o duc deloc bine în România actuală.
Tot Dionisie Linţia scria mai departe că:
„În peste 43 ani de activitate ornitologică, numai 9 acvile de munte
din regiunea Banatului mi-au ajuns în mână, dintre care 2 exemplare
adulte şi 7 tinere. 3 au fost împuşcate, 3 au fost prinse vii, 2 prinse
cu otravă şi unul prins la capcană. Totalul exemplarelor libere
observate de mine în aceşti ani , se urcă la maximum 18-20”.
Pe baza măsurătorilor efectuate de acelaşi cercetător, reiese că
acvilele din România erau mari şi viguroase, cea mai mare femelă având o
lungime corporală de 110 centimetri şi o anvergură de 220 centimetri.
Primul timbru cu o acvilă de munte emis de Poşta Română
Pentru acvilele de munte la fel ca pentru poporul român, dezastrul s-a
numit venirea la putere a comuniştilor. Aceştia au ordonat o adevărată
campanie naţională de ucidere cu orice mijloace a tuturor păsărilor
răpitoare şi a lupilor pe motiv că distrug vânatul jinduit de liderii
comunişti şi ar ataca păsările şi unele animale domestice. Între toate
speciile de păsări de pradă din România, acvila de munte a avut probabil
cel mai mult de suferit.
Talia sa impozantă, făptura care emana forţă, eleganţă şi maiestuozitate
au făcut ca pasărea să fie căutată şi împuşcată pentru a fi împăiată şi
atârnată de pereţii vânătorilor şi pădurarilor, unde urma să se umple
de praf ca o dovadă tristă şi acuzatoare a cruzimii şi ignoranţei
omeneşti. Pasărea a fost în cele din urmă trecută în rândul monumentelor
naturii, iar din anul 1972 inclusiv în prezent este interzisă uciderea
sau capturarea ei. Bineînţeles, legea este doar pe hârtie, fiind
aplicată şi respectată cum sunt toate legile care vizează protejarea
animalelor sălbatice şi a Naturii în România de azi.
De la D. Linţia încoace foarte puţini ornitologi români au mai încercat
să o studieze. Între aceştia se remarcă Dimitrie Radu care în lucrările
sale face unele referiri pasagere la acvila de munte din România. Un
moment deosebit s-a petrecut totuşi la începutul anului 1982, când doi
ornitologi pasionaţi, saşii ardeleni Arnold Andrei Keszeg şi regretatul
Peter Weber l-au convins pe realizatorul de film Grigore Corpăcescu din
Televiziunea Română de atunci să realizeze o serie de filmări la un
cuib de acvile din Cheile Râmeţului. Filmările au fost montate în primul
şi singurul documentar românesc despre acvilele din munţii noştri.
Presupun că documentarul, de o mare valoare, se află în prezent undeva
în arhivele TVR.
Tot cei doi ornitologi, Arnold Andrei Keszeg, respectiv Peter
Weber sunt primii cercetători care au reuşit să ineleze cu însemnele
Centralei Ornitologice Române pui de acvile de munte din România.
Recent, dl Keszeg mi-a declarat că una dintre perechile filmate de
dânsul la începutul anilor '89 a dispărut din zonă. Cauzele constau în
permiterea alpinismului în rezervaţie (traseu alpinist stabilit după '89
la doar 3 kilometri de cuibul acvilelor) precum şi a construirii în
zona odinioară liniştită şi nepătrunsă de om, a zeci de cabane,
căbănuţe, case de vacanţă şi vile...
Primul fotograf român care a reuşit să obţină primele care ale unei perechi de acvile de munte după anul 1989, este Silviu Matei,
care în primăvara anului 2006 a descoperit o familie de acvile în
Munţii Apuseni. După zile întregi de pândă, Silviu a reuşit o serie de
fotografii de excepţie ale păsării care simbolizează stema ţării.
Acvilă de munte în Carpaţi
Studierea acvilei de munte a continuat prin intermediul Asociaţiei Milvus,
care a derulat un proiect de identificare a situaţiei speciei în
Carpaţii româneşti. Conform studiilor de teren obţinute de ornitologi
din cadrul asociaţiilor Milvus şi Peregrinus
a reieşit că cele mai multe populaţii de acvile se întâlnesc încă în
Munţii Apuseni, Munţii Retezat şi Munţii Banatului. S-au descoperit
recent câteva perechi şi în nordul şi centrul ţării, îndeosebi în
judeţele Suceava, Harghita, Bistriţa, Neamţ şi Covasna, dar informaţiile
sunt puţine şi incomplete.
Lipsesc totuşi date importante despre situaţia speciei în restul
lanţului carpatic. Cu toate acestea, estimările celor din Milvus,
conform cărora în prezent ar exista în ţară circa 80-100 perechi de
acvile de munte, sunt cu totul exagerate. Specia nu beneficiază
de un program eficient de protecţie, nu are atâtea prăzi şi condiţii
propice cuibăritului, iar numărul mare al posesorilor de arme de
vânătoare se constituie într-un pericol în plus.
O estimare de maximum 40-50 perechi ar fi cu mult mai realistă.
Cât de rău o duce acvila de munte în ţară, a aflat relativ recent ornitologul Dorin Cărăbeţ
care studiind resturile prăzilor aduse la cuiburi, a descoperit cu
stupoare că acvilele noastre au început să vâneze de foame pisici şi
câini în loc de iepuri, cocoşi de munte, marmote, fazani, ierunci, iezi
de capre negre şi marmote, adică prăzile lor normale în natură...
Stema naţională a României
Ocrotirea ei se mai poate face doar prin interzicerea activităţilor de
planorism, parapantă şi alpinism în zonele unde aceasta cuibăreşte (şi
astfel de activităţi chipurile sportive au înflorit după Revoluţie chiar
şi în rezervaţiile naturale unde deranjul animalelor ar trebui să fie
interzis), şi limitarea vânării speciilor care constituie prăzile
acvilelor, acolo unde ele cuibăresc, de asemenea păsările pot fi ajutate
şi prin plasare ad ecadavre poaspete de animale în teritoriile lor,
îndeosebi pe timp de iarnă sau sezon de cuibărit, metodă foarte
eficientă, utilizată în Franţa, Spania, Germania, Polonia şi Slovacia.
Altfel, pasărea care a fost îndrăgită de daci, romani şi
voievozii români, va rămâne doar o efigie pe stema şi heraldica ţării.
Şi ar fi mare păcat...
http://www.descopera.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu