Răscoala boxerilor: prima revoltă cu pumni şi picioare din istorie
Salut tradiţional al luptătorilor de Wushu Kung-Fu
+ zoom
Galerie foto (9)
Kung Fu - început fără sfârşit
Probabil nicio altă cultură din această lume
nu este atît de profund impregnată de artele marţiale precum cea
chineză. De fapt, toţi istoricii şi cercetătorii acestui univers complex
al artelor maţiale, susţin că aici, în China au apărut primele forme de
tehnici de lupte codificate, cu un mesaj spiritual, diferite ca scop şi
metodologie de formele de luptă similare din alte părţi ale lumii,
care, spre deosebire de ce se întâmpla în China rămăseseră în fond doar
nişte seturi de mişcări destinate strict uciderii adversarului.
Odată cu trecerea timpului, artele marţiale chinezeşti s-au îmbogăţit în
egală măsură cu noi tehnici de luptă şi de cultivare şi menţinere a
sănătăţii.
Cercetătării estimează că rădăcinile Kung-Fu-ului se pierd în negura
vremurilor, atunci când primele comunităşi umane de pe imensul teritoriu
al Chinei de astăzi îşi disputau întâietatea cu fiarele sălbatice. Cu
timpul, aceşti primi luptători ai triburilor chineze au deprins
experienţă, astfel încât cronicile de la începutul Dinastiei Shang
titrau că vânătoarea animalelor periculoase era deja considerată o probă
importantă a măiestriei deprinsă de luptători.
Doi luptători de Kung Fu stilizaţi
În timpul Dinastiilor Shang şi Zhou au apărut primele seturi de mişcări
coreografice, denumite Taolu, proprii fiecărui stil de Wushu, denumire
corectă a artelor marţiale chinezeşti, unde semnifică Artă de Război, pe
când termenul mult mai uzitat de Kung Fu se traduce prin măiestrie,
abilitate şi poate fi extins asupra tuturor activităţilor umane, nu doar
în cazul artei de a lupta. Ulterior, în timpul dinastiilor Qin şi Han,
concursurile de lupte şi scrimă erau foarte populare, iar câştigătorii
acestor întreceri erau selecţionaţi pentru a face parte din gărzile
imperiale, obicei păstrat de-a lungul întregii istorii multimilenare a
Chinei.
O şcoală de Kung Fu în zilele noastre
În perioada Dinastiei Tang, campionii locali primeau deja titluri şi
premii consistente. În acele vremuri au apărut multe şcoli de luptă,
patronate de obicei de familii bogate sau temple.Artele marţiale au
continuat să se dezvolte fulminant îndeosebi în dinastiile Qing şi Ming,
când calitatea şi eficienţa şcolilor şi stilurilor de luptă s-a
menţinut neîntreruptă prin intermediul numeroaselor războaiel locale şi
concurenţa neîncentată dintre şcoli, aceşti factori ducând la apariţia
unor metode de antrenament ideale.
Însă lumea din jurul Chinei alesese să evolueze pe alţi parametri
militari. Apăruseră şi se dezvoltaseră armele de foc, care aveau să-şi
arate curând superioritatea chiar şi în faţa practicanţilor chinezi de
arte marţiale, după cum urma să o demonstreze fenomenul denumit Revolta
Boxerilor.
Jaf, ură şi frustrare
Spre sfârşitul secolului 19 Puterile Europene aliate cu Japonia au
forţat Dinastia Qing să accepte controlul lor asupra economiei ţării.
Ţările vinovate de acest jaf economic ăn urma căruia China nu-şi mai
putea controla economia şi nici paritatea monedei sale au fost Marea
Britanie, Statele Unite, Germania, Franţa, Rusia, Imperiul Austro-Ungar,
Belgia şi Olanda.
Înainte de acest moment, China fusese răvăşită tot de războaie impuse
din exterior, precum Războiul Opiumului (1839-1842) şi Războiul
Chino-Japonez dintre anii 1894-1895. Deşi China a luptat din răsputeri
să reziste agresiunilor străine, a pierdut confruntările, lipsa
echipamentului militar modern, ducând în cele din urmă la milioane de morţi.
Sabie tradiţională chinezească
Situaţia nu a fost acceptată de o mare parte a societăţii chineze care
vedeau în amestecul tot mai evident al puterilor străine nimic altceva
decât acte evidente de agresiune şi atac nu doar asupra economiei ţării,
ci mai ales împotriva religiei, culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor
sedimentate de mii de ani în egregorul colectiv chinez. Deosebit de
ultragiate de atitudinea colonialist-agresivă a occidentalilor şi a
Japoniei (inamic tradiţional al Imperiului Chinez) s-au dovedit a fi o
mare parte a şcolilor de arte marţiale. Maeştrii care le
conduceau simţeau că este imperios necesar să se revolte dur împotriva
atacurilor care se desfăşurau pe mai multe fronturi, cele mai importante
fiind cel economic prin controlul comerţului, şi cel religios prin
propaganda agresivă a creştinismului în rândul populaţiei chineze.
În această direcţie, în anul 1890 o parte din aceşti maeştri s-au
constituit într-un grup secret intitulat Yi he quan, sau Societatea
Pumnilor Armonioşi sau Luptători Uniţi sub Dreptate. Grupul avea ca
membri fondatori o serie de taoişti din secta Li, practicanţi renumiţi
ai stilului Baguazhang. Aceşti luptători nu erau deloc străini de
atacuri susţinute îndreptate îndeosebi asupra străinilor precum şi a
chinezilor care renunşaseră la religia şi cultura nativă pentru a se
converti la creştinism. Astfel de societăţi secrete de orientare
naţionalistă, şi ideologie religios-marţială activau încă din anul 1700.
Este de notorietate că influenţa lor era atât de mare încât ăn preajma
anului 1747, un grup de călugări misionari iezuiţi a fost expulzat din
China în urma presiunilor exercitate de luptători.
Denumirea
de „boxeri”, destul de improprie dar sub care au rămas în istorie, se
pare că le-a fost dată acestor luptători de către un grup de misionari
creştini occidentali care văzându-i în timp ce se antrenau i-au denumit pur şi simplu boxeri, neştiind cu ce altceva să-i asocieze.
Numărul societăţilor secrete a proliferat direct proporţional cu
creşterea influenţei vestice în China. Cu toate că practicanţii de Kung
Fu proveneau din toate straturile sociale, cei mai mulţi erau ţărani din
provincia Shantung, care fusese pe atunci lovită de dezastre naturale,
inundaţii şi lipsă a recoltelor.
Boxeri din Yi He Tuan
Peste acest climat social tensionat, s-au suprapus sancţiunile aspre
impuse de occidentali şi japonezi după încheierea Războiului
Chino-Japonez. Fapt care a sporit temerile şi ura chinezilor. La nivel
popular, chinezii se temeau că în scurt timp
vor ajunge sclavi în propria ţară. Pe acest substrat volatil,
practicanţii de Kung-Fu au început să predice retorica lor puternic
anti-occidentală. În scurt timp, toţi occidentalii au început să fie
văzuţi drept „diavoli principali” iar chinezii convertiţi la creştinism
erau nimic altceva decât „diavoli de rangul doi”, pe când chinezii care
lucrau pentru occidentali erau „diavoli de rangul trei”.
Boxerii au mers până într-atât încât au început să tipărească manifeste
în care-i acuzau pe misionarii catolici că abuzau sexual de copii şi
femei. De fapt, existaseră câteva incidente de acest fel, folosite acum
în propaganda boxerilor.
Kung Fu contra puşti şi tunuri
Boxerii rebeli erau renumiţi pentru antrenamentele lor neîncetate care
duseseră în cazul multora dintre ei la dobândirea unor calităţi cu
adevărat remarcabile, precum abilitate neobişnuită în luptă, lovituri
extrem de puternice care puteau ucide sau schilodi orice om, precum şi o
rezistenţă uluitoare la lovituri de pumni şi picioare, rezistenţă
dobândită în urma practicării asidue a tehnicilor de Qigong. Pentru ei
artele marţiale nu mai erau doar tehnici de luptă, ci erau trăite ca
nişte religii în care nu lipsea deloc componenta fanatică.
În plus, boxerii erau foarte superstiţioşi şi ajunseseră să
credeadă în practici magice carei-ar fi făcut invulnerabili chiar şi în
faţa gloanţelor. De altfel, credinţa aceasta avea să-i ducă pe mulţi
dintre ei la moarte...
Un sâmbure de adevăr exista aici, anume stările de transă pe care şi le
provocau în cadrul antrenamentelor le dădeau un plus de energie şi
vitalitate cu ajutorul cărora puteau să mai continuie lupta pentru
câteva minute înainte de a cădea într-un final răpuşi, chiar dacă
fuseseră loviţi de mai multe gloanţe. În plus, înainte de luptă mulţi
dintre ei performau ritualuri budiste şi taoiste în timpul cărora chemau
spiritele marilor războinici strămoşi să le posede trupurile pentru a
lupta mai bine contra „diavolilor albi”.
Soldaţi japonezi în timpul Răscoalei Boxerilor
Multe astfel de confrerii războinice s-au aliat de-a lungul timpului cu
autorităţile locale chineze pentru a ajuta la lupta cu grupările de
bandiţi, deci prezenţa acestor haiduci populari se bucura de susţinerea
tuturor chinezilor. Dacă în acel momant, boxerii duceau o politică
antiguvernamentală, nemulţumiţi de faptul că împăratul fusese forţat să
dea mari concesii comerciale occidentalilor alături de cedări
teritoriale, atitudinea lor s-a schimbat în urma înfrângerii trupelor
imperiale din anul 1898.
Momentul de început al răscoalei a avut loc la începutul anului 1900,
când boxerii nu au mai suportat şi au atacat orice misionar creştin
întâlnit, alături de chinezii creştini. Mulţi au fot măcelăriţi în lupte
de stradă în care nu aveau nicio şansă în faţa experienţei de luptători
a boxerilor. În plus, Curtea Imperială din Beijing era pe atunci
controlată de susţinători ai boxerilor, printre aceştia numărându-se şi
Împărăteasa Ci Xi. Aşadar Curtea Imperială a ajuns să emită edicte
care-I absolveau pe boxeri de urmărire şi condamnare, fapt care a
înfuriat peste măsură ambasadele şi legaţiile occidentale din Beijing.
Răspunsul boxerilor a venit în luna iunie a anului 1900, când, alături
de unele unităţi ale Armatei Imperiale, aceştia au luat cu asalt
amabasadele occidentale din Beijing şi Tinajin.
În Biejing, ambasadele străine erau cantonate în aşa numit-ul Cartier al
Legaţiilor situat lângă Oraşul Interzis. Anticipându-le mişcarea, o
forţă multinaţională compusă din 435 soldaţi occidentali din opt ţări au
fost trimişi pentru a întări paza ambasadelor. Cumbozerii se apropiau,
soldaţii occidentali au ridicat o baricadă, care a fost imediat atacată
pe data de 20 iunie.
Soldaţi ruşi în timpul răscoalei alături de aliaţi chinezi
Baricada a căzut rapid şi a urmat hăituirea fiecărui occidental
indiferent de vârstă sau sex, ambasadorul plenipotanţiar german Klemens
von Kettlera fost ucis pe când încerca să scape. Boxerii îl aveau în
vedere pentru modul crud şi inuman cu care acesta-I tratase pe civilii
chinezi. Klemens a fost ucis în bătaie după care a fost decapitat. În
următoarea zi, împărăteasa Ci Xi a declarat unilateral război tuturor
puterilor occidentale, din fericire guvernatorii regionali au refuzat să
se opună ordinelor sale, evitând astfel un război de proporţii
devastatoare.
În oraş, personalul ambasadelor a organizat o nouă apărare condusă de
ambasadorul britanic Claude M. McDonald. Cu ajutorul câtorva puşti şi
pistoale, soldaţii occidentali au reuşit cu greu să-şi menţină poziţiile
fragile. De un ajutor nepreţuit s-a dovedit a fi aşa numit-ul
„Tun Internaţional”, o piesă de artilerie construită la repezeală
dintr-o ţeavă britanică şi un afet italian, tun care trăgea cu obuze
ruseşti şi era acţionat de soldaţi americani...
Final cu repercursiuni profunde
Pentru a neutraliza Răscoala Boxerilor, puterile vestice au pus la cale o
alianţă concertizată într-o forţă internaţională cumpusă din 2.000 de
soldaţi care au fost debarcaţi la Takou şi puşi sub ordinele
vice-amiralului britanic Edward Seymour. Soldaţii au fost nevoiţi să
parcurgă pe jos distanţa dintre Takou şi Beijing deoarece boxerii
sabotaseră calea ferată. Armata lui Seymour a avansat până la 2o
kilometri de Beijing, când a fost forţată să se retragă în urma atacului
agresiv al boxerilor. S-au întors la Tianjin după ce 350 de soldaţi au fost ucişi de pumnii, picioarele, suliţele şi săbiile boxerilor.
Cum situaţia atinsese astfel un nou grad de dramatism, membrii Alianţei
celor Opt Naţiuni au decis suplimentarea forţelor armate. O armată
internaţională care număra 54.000 de soldaţi puternic înarmaţi cu puşti
şi tunuri a fost pusă sub comanda generalului britanic Alfred Gaselee.
Armata occidentală a cucerit aşasdar Tianjin-ul pe data de 14 iulie,
Gaselee dorind ocuparea rapidă a capitalei. Boxerii şi soldaţii
imperiali au opus o rezistenţă dârză la Yangcun, dar bravura lor nu a
fost suficientă pentru a opri obuzele anglo-americane. Peste o lună,
armata occidentalilor a intrat în Beijing, punând astfel capăt asediului
de 55 de zile asupra ambasadelor.
Execuţie publică a unor boxeri capturaţi. Aceştia erau închişi în nişte cuşti înguste de lemn şi lăsaţi să moară de sete.
Personalul supravieţuitor al ambasadelor, alături de preoţi protestanţi,
catolici şi ortodocşi suferea de foamete, sete şi numeroase boli. Cei
care nu reuşiseră să se refugieze în ambasade fuseseră ucişi fără
cruţare. Câteva sute de occidentali au fost astfel ucişi pe străzi de
boxerii furioşi.
În timpul anului următor o altă forţă expediţionară occidentală, condusă
de germani, a efectuat o serie de raiduri punitive de-a lungul Chinei.
În urma căderii Beijingului, Răscoala s-a încheiat odată cu semnarea
Protocolului Boxerilor pe data de 7 septembrie 1091. Termenii acestuia
erau umilitori pentru China care se angaja în distrugerea forturilor
care protejau Beijingul şi pedepsirea oficialilor chinezi participanţi
la răscoală şi a boxerilor.
Icoană ortodoxă rusă pictată în memoria mucenicilor chinezi ucişi de boxeri
Ambasadele străine şi-au însuşit dreptul de a dispune de forţe
militare proprii, Chinei i-a fost interzis să importe arme de foc pentru
următorii doi ani. Iar pentru moartea a 270 preoţi misionari şi 18. 722
chinezi creştini, China a fost obligată să plătească echivalentul a 370
milioane $ actuali. Victoria aliaţilor a dus la ocuparea de către
germani a oraşului Tsingdao, iar ruşii au ocupat Manciuria.
Dinastia Qing, stabilită în anul 1644, a fost într-atât de slăbită în
urma răscoalei, încât a căzut în anul 1911, iar în China s-a instalat
republică un an mai târziu, formă de guvernământ care a rezistat până în
momentul în care comunişii lui Mao au luat puterea. De atunci, Răscoala
Boxerilor a fost un moment de mândrie şi de revigorare a
naţionalismului chinez, precum şi unul dintre motivele care au alimentat
ambiţia Chinei pe drumul său spre puterea mondială care a devenit în
prezent.
http://www.descopera.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu