Cel mai mare proiect planetar: DESERTEC – viitorul energetic al lumii?

5 / 7 imagini

Articole similare

M-am întâlnit deja cu el, în luna noiembrie a anului 2007, la Forumul Mondial de Ştiinţă pe care îl organizează tradiţional Budapesta, la fiecare doi ani. Despre ce e vorba şi de ce e considerat DESERTEC poate cel mai mare proiect planetar al momentului?

Profeția prințului
Mă aflam acolo în calitate de secretar general a Comnisiei Naţionale UNESCO a României, participasem la trei zile de dezbateri interesante, ne apropiam de final când iată că urcă la tribună, pentru ultima luare de cuvât, un domn corpolent, care ne este prezentat de către preşedintele Academiei Ungariei drept prinţ, inginer şi fizician! Se numeşte Hassan bin Talal, aflăm, este fratele regelui Iordaniei, un arab luminat, care urmează să încheie Forumul cu o propunere de mare viitor.
Prinţul îşi începe povestea, este spectaculos, atractiv, convingător, un mare intelectual, cababil de empatie instinctivă şi comunicator de prima mână, ceea ce în lumea ştiinţei şi tehnologilor se întâlneşte rar, credeţi-mă. Iar prinţul-fizician-inginer ne trăzneşte pur şi simplu în moalele capului, anunţându-ne că energeticieni de prestigiu şi reprezentaţi de seamă ai intelectualităţii tehnice din lumile arabă şi mediteraneană pun la cale detronarea hidrocarburilor, hotărâţi să smulgă energia necesară metabolismului planetar din deşerturile Terrei! Căutaţi, ne spune, pe www.desertec.org şi veţi vedea ce ne bate la uşă. Şi încheie cu o frază memorabilă: „În doar şase ore, deşerturile terestre primesc de la Soare echivalentul energiei pe care întreaga societate umană o consumă într-un an”.
Plec de la Budapesta cu splendida poveste a prinţului Hassan bin Talal şi, în mintea mea bolnavă de viitor, încep să se înlănţuiască silogismele inevitabile unui jurnalist de ştiinţă şi, pe deasupra, scriitor de SF. Încep să-mi fac socotelile. Dacă, să zicem, ne vom dori vreodată un organism planetar puternic (nu ONU, mortăciunea politică de acum, ci un guvern al Statelor Unite ale Terrei) şi, odată instituit, acest Guvern ar decide că Sahara, Mojave, Taklamakan, Deşertul Libiei etc., etc. – căci de pustiuri de nisip, din păcate, nu ducem lipsă – ar fi să devină staţii-pilot pentru energeticienii „solari”, dacă bancherii, pentru a-şi recăpăta cât de cât stima concetăţenilor lor planetari s-ar arăta dispuşi să investească în aventura energetică solară, dacă inventatorii Pământului ar fi stimulaţi să se aplece spre cerul luminat de soare şi să ia în stăpânire astrul nostru, atunci, probabil, utopia ar fi realizabilă.
Oricum, prinţul mi-a dat o idee straşnică pentru o povestire SF, gândeam atunci, am s-o scriu când mi-o cădea bine. Şi îmi voi închipui în poveste că extraordinarii cercetători de la Institutul Weizmann din Israel vor fi întins mâna petroliştilor algerieni şi libieni şi se vor fi decis să înceapă proiectul recuperării pustiurilor fierbinţi, pentru binele întregii omeniri. Şi îmi situez întâmplarea cam prin anul de graţie 2100.

Atunci când se amestecă nemții…
La un an după întâmplarea de la Budapesta, sunt invitat la o şedinţă a ARCoR, „satelitul” de la Bucureşti al celebrului Club de la Roma, acea „Cassandră” a anilor ‘70 care ne avertiza încă de atunci că demografia galopantă şi dezvoltarea industrială fără limite vor pune în pericol societatea umană (au avut dreptate!). Neobositul Călin Georgescu, adevărată inimă a ARCoR-ului, ne prezintă, celor câteva zeci de bucureşteni aflaţi la întâlnire, pe invitaţii străini sosiţi pentru a dezbate împreună cu noi teme privind dezvoltarea durabilă. Între ei, dr. Uwe Moeler, secretar general al Clubului de la Roma şi Dr. Michael Straub, despre care aflu că se ocupă cu un proiect privind recuperarea energiei din deşerturi! Or, dacă ingineri nemţi se amestecă într-o povestire ştiinţifico-fantastică, sunt foarte mari şansele ca povestirea să părăsească realitatea virtuală. Şi îl ascult pe invitat cu sufletul la gură.
Povestea – tehnică – este superbă: Sahara are, ne spune inginerul german, o suprafaţă de 8,6 milioane kilometri pătraţi, acum complet nefolosiţi, unde Soarele ridică temperatura dunelor de nisip la peste 45°C. Noi, cercetătorii, proiectanţii şi inginerii de la DESERTEC Office, în acelaşi timp societate comercială inteligentă şi asociaţie de oameni de treabă, cerem societăţii planetare să ne lase la dispoziţie 90600 kilometri pătraţi, echivalentul suprafeţei Patagoniei, pentru a instala acolo o gigantică fermă energetică.
Cu cei 1.000 waţi pe metrul pătrat dăruiţi de Soare, cu experienţa care deja există (centrale solare în deşertul american Mojave, la Odeillo, în Franţa şi Albengoa,în Spania), noi ne simţim capabili să demarăm cel mai mare proiect planetar al vremii noastre. Calculele ne spun, continuă membrul Clubului de la Roma, că pentru a oferi Europei întreaga cantitate de energie electrică de care locuitorii Bătrânului Continent au nevoie, ne trebuie doar 15.500 de kilometri pătraţi, un careu nisipos pe care îl vom popula cu centrale solare şi plăcuţe fotovoltaice. Iar din punct de vedere financiar, ne va spune energeticianul Gerry Wolfe, echipa internaţională de la consorţiul DESERTEC ar avea nevoie de 59 miliarde dolari pentru a pune în funcţiune gigantica uzină solară! Daţi-ni-i, şi în 2020 noi vă vom oferi energia electrică furnizată direct de fotonii trimişi de Soare.
Bine, îmi zic năucit, dar ce facem noaptea? Şi, din Sahara până în Europa, de la coclaurile cu dune de nisip până la oraşe şi ţinuturi locuite, cum transportăm energia? Sunt acestea întrebări fără răspuns? Nu, aveam să aflu de la întâlnirea din vara lui 2008 de la Lindau, Germania, unde 26 de premianţi Nobel s-au întâlnit cu 550 strudenţi cercetători din lumea largă. Transferul de energie se poate foarte bine face prin tehnologia numită HVDC (High Voltage Direct Current, pe româneşte transport în curent continuu de înaltă tensiune), iar pentru stocarea energiei, ni se spune, există deja tehnologii verificate, cu randament rezonabil. Voi reveni la soluţiile prezentate de Nobel-işti mai târziu, acum lăsaţi-mă să vă descriu cele două procedee prin care ferma energetică solară sahariană ne poate fi de folos nouă, europenilor, şi nu numai nouă.

Cele două tehnologii
Prima tehnologie este cea a celulelor fotovoltaice, pe care straturi de siliciu, dibaci aşezate, transformă fotonii razelor de lumină în curent continuu. Este deja o tehnologie cu ceva vechime, există deja pe piaţa fel de fel de gadget-uri „solare” şi sunt deja instalate familiare plăcuţe negre pe acoperişurile caselor şi pe diverse panouri în ţările cu soare mult, ba chiar şi în mai înorata Germanie, din motive pur educaţionale. Dar ştim că prin acest procedeu kilowatt-ora obţinută este de câteva ori mai scumpă decât kilowatt-ora furnizată de mizerabilele şi murdarele termocentrale funcţionând pe bază de cărbune. Cel mai bun randament l-au obţinut până acum energeticienii de la Sanyo (aproape 37%!), dar nici ei nu au reuşit să scadă prea mult preţul watt-secundei. Dar poate că, îmi spun acum, „politica verde” a preşedintelui Barak Obama va face ca şi americanii să se alăture cercetătorilor asiatici şi să grăbească rentabilizarea celulelor fotovoltaice.
Esenţială este, însă, a doua tehnologie din ferma energetică a deşertului, uzina solară. Verificată şi răsverificată, cu rezultate clar bune (Odeillo, Franţa, cea din deşertul american Mojave, de 550 megawaţi), uzina energetică solară ce se va înstăpâni peste peisajul civilizaţiei noastre arată ca o combinaţie de oglinzi, cazane şi turbine generatoare de curent electric. Procedeul este relativ simplu: oglinzi solare dispuse în cercuri concentrice focalizează razele Soarelui pe un cazan cilindric umplut cu apă; fierbând, apa eliberează vapori sub presiune, care vapori, la ieşirea din cazan învârt o turbină-rotor; învârtindu-se în statorul energizat, turbina produce curent electric, conform legilor fizicii; recuperat şi transformat în curent continuu, va fi trimis la consumatori, în jurul uzinei (şi aici multe proiecte de dezvoltare se vor ivi, veţi vedea) sau departe, departe… Nu există deci întrebări fără răspuns.
Revin însă la premianţii Nobel prezenţi la Lindau şi vreau să vă spun că patru dintre ei au ţinut să vorbească publicului despre proiectul DESERTEC, iar soluţiile au părut simple – aşa cum numai din minţile geniale apar soluţii simple. În ceea ce priveşte aprovizionarea Europei cu energie pe timpul nopţii, în eventualitatea că ferma solară va fi construită în Deşertul Libiei sau în Sahara, ar fi suficient ca în subsol, adică sub nisipuri, la o adâncime rezonabilă să se construiască depozite mari de …apă sărată. Încălzită în timpul zilei cu o parte din energia furnizată de „fermă”, saramura păstrează fierbinţeala suficient de multe ore pentru a o putea reda, cu randament bun, cazanului ce va produce abur sub presiune în timpul nopţii. Simplu. Genial de simplu.
Iar cât despre transportul spre zonele locuite, o tehnologie resuscitată, HVDC, poată fi stăpânită fără probleme, ştim demult să lucrăm cu curentul continuu, chiar la scară industrială, ne asigură un fizician Nobel-ist, de la care aflăm că pierderea de curent este mai mică de 14% pe liniile de transport în curent continuu, mult mai avantajos decât la liniile actuale de transport în curent alternativ. De altfel, ni se spune, ABB Power Technologies a construit o asemenea line de transport de energie în Suedia şi, la fel, există deja o reţea de transfer de curent continuu în SUA. Doar că, descopăr eu frunzărind Wikipedia, enciclopedia democratică a Internet-ului, preţul total al grilei african-europene s-ar ridica, după unele calcule, la suma de 465 miliarde dolari. Sumă astronomică? Doar aparent, dacă socotim că stupida intervenţie militară în Irak costă bugetul american cica 1 miliard de dolari la fiecare trei zile. Iar proiectul DESERTEC, spun energeticienii visători, nu este chiar pentru ziua de mâine, ci se va desfăşura, ca mare proiect planetar ce se află, în, probabil, următoarele patru decenii.
Un ecologist ricanează: Dacă nu vreţi energie electrică de la Soare, putem rămâne încremeniţi pe centralele cu cărbune, căci este clar că a produce 1 kwh din cărbune ne costă mult mai puţin decât decât 1 kwh obţinut de la Soare – doar că nu vrem, nu-i aşa, să fim puşi la stâlpul infamiei de către copiii noştri şi copiii copiilor noştri, pentru vina de a le fi otrăvit iremediabil atmosfera…
Ideea DESERTEC-iştilor prinde repede în public, aflu de pe Internet, căci a apărut deja un organism pe nume TREC (Trans-Mediterranean Renewable Energy Cooperation – Cooperarea transmediteraneană în energii renuvelabile). Iar zona de aplicare a giganticului proiect se va numi EU-MENA, stabileşte societatea civilă responsabilă, adică un triunghi care cuprinde Europa (cea flămândă de energie), Orientul Apropiat (Middle East, ME) şi Africa de Nord (North Africa, NA), ultimele două, entităţi geografice pe post de furnizoare de energie.
Conceptul DESERTEC sare însă la un alt nivel de implicare, în „ideologia” inginerilor care îl gândesc: se va ocupa nu numai cu producerea de energie, exploatând radiaţiile sololare (gratuite şi inepuizabile) ci şi cu desalinizarea apei şi, fireşte, cu securitatea climaterică – căci de pe cei 15500 de kilometri pătraţi de fermă solară nici un gram de dioxid de carbon nu se va înălţa spre cer.
Încă un element, şi nu dintre cele neglijabile: socialul. Fie în ferma solară unică de 15500 kilometri pătraţi, fie în puzderia de centrale solare de mai mică întindere şi putere, vor lucra zeci de mii, poate chiar sute de mii de oameni, în zone în care există, altminteri, foarte puţine locuri de muncă. În plus, ştim că munca la marile proiecte impune, de la sine, pacea. Exemplu: Canalul de Suez, construit într-o zonă „fierbinte” – chiar cea despre care vorbim acum – a ţinut la respect mult timp beligeranţii de toate naţiile, etniile şi religiile. Aşa că DESERTEC se poate înscrie şi ca o excepţională mişcare geopolitică, mai ales dacă luăm în seamă convulsiile lumii arabe.
Pentru ca o idee SF să prindă la public este în general nevoie de câteva decenii. Cele ale lui Jules Verne, de pildă, au trecut în aplicare după aproape o jumătate de veac de la publicare, dar s-au înfipt atât de solid în cultura lui Sapiens sapiens încât putem spune că, prin zecile de cărţi scrise, tipărite în sute de milioane de exemplare şi traduse în zeci de limbi, Jules Verne este de fapt proiectantul principal al celui de-al douăzecilea veac. Raţionând astfel, ar trebui să spun că ideea energiei smulsă deşerturilor va trece în proiecte inginereşti şi apoi pe şantiere cam după anii 2040-2050, mai ales că pe acolo este situat şi termenul de viaţă pentru hidrocarburi: potrivit prognozelor UNESCO, ultima picătură de petrol va fi stoarsă dintr-unul din puţurile Arabiei Saudite, Rusiei, Nigeriei sau Venezuelei cam prin anii 2045.
Aşa că, fondată în 2003, societatea Trans-Mediterranean Renewable Energy Cooperation (TREC) a plecat iniţial de la trei structuri disparate (Clubul de la Roma, Fundaţia pentru protecţia climei din Hamburg şi Centrul naţional pentru cercetări energetice din Iordania), două ale societăţii civile şi una de stat, pentru ca în scurt timp să atragă un nucleu de energeticieni, politicieni şi experţi în dezvoltare durabilă, care s-au declarat iniţiatorii unui supliment la resursele de energii renuvelabile – în sensul că: nu dărâmăm ceea ce există pentru un edificiu absolut nou, ci ne adaptăm, plastic, la structurile energetice existente în Uniunea Europeană. Dar gândiţi-vă la partea MENA (Middle East + North Africa) din EU-MENA, au spus politicienii şi jurnaliştii implicaţi în proiect: pentru locuitorii Orientului Apropiat (Middle East) şi ai Africii de Nord (North Africa), cei ocoliţi de dezvoltarea industrială a ultimelor două veacuri: ei vor beneficia de „energie curată”, de zeci de mii de locuri de muncă, de infrastructura ce, inevitabil, va fi construită pentru proiect, poate de unele industrii adiacente fermelor solare, staţii de pompare pentru a scoate apă din lacul de apă dulce de sub Sahara, dar mai ales de uzine moderne de desalinizare a apei – acţiune teribil de importantă, căci, spun experţii UNESCO şi ai FAO, pe la mijlocul veacului în care ne aflăm peste 2 miliarde de pământeni vor suferi de sete (ce tragic, să mori de sete pe o planetă a apelor…). Iar apă înseamnă şi agricultură de bună calitate – vezi succesul extraordinarei lucrări a libienilor care, scoţând la suprafaţă apele din marea dulce de sub deşerturi, cresc lanuri de grâu în pustiu şi adapă şi setea unor mari oraşe.
Între 2004 şi 2007, ca să continui istoria modernă a energeticii nascente, TREC a lansat trei studii de mare amploare (MED-CSP, TRANS-CSP şi AQUA-CSP, CSP fiind acronimul de la Concentrating Solar thermal Panel, adică uzină solară în care razele Soarelui sunt concentrate pe o coloană cu apă-abur-turbină) studii care au evidenţiat deja potenţialul energetic (în energii renuvelabile) al MENA, posibilele cereri de apă şi energie ale populaţiei din Africa de Nord şi Orientul Apropiat în perioada 2010-2050 şi şansele de construire a reţelei energetice legând UE de MENA. Cele trei studii au fost comandate şi plătite, aflaţi, de Ministerul Mediului din Germania, în colaborare cu Centrul Aerospaţial german, iar sateliţii i-au dus pe inginerii nemţi la concluzia că folosind doar 0,3% din suprafaţa MENA pentru construirea de centrale solare s-ar putea obţine suficientă nergie electrică şi toată apa (desalinizată) de care are nevoie regiunea! Pentru nevoile sutelor de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene a anilor 2050 (întreaga Europă, de la Portugalia şi Norvegia până la Turcia, Armenia şi Gruzia), ai Maghreb-ului, Libiei, Egiptului şi a întregii zone turbulente a Orientului Apropiat!
Şi îmi dau seama că tot la acest capitol de scurtă istorie a energeticii deşerturilor ar trebui să menţionăm o iniţiativă politică foarte interesantă, cea a fostului preşedinte francez Nicolas Sarcozy, acea Uniune Mediteraneană care ar trebui să lege în interese toate popoarele din jurul acestui Mare Nostrum, leagănul civilizaţiei de astăzi. Şi cu ce altceva îi poţi lega între ei pe cetăţenii secolului al XXI-lea decât punându-le în faţă soluţii la marile probleme ale lumii în care trăim: energie, apă, hrană, locuri de muncă? Şi chiar dacă reacţia politicienilor germani la ideea Uniunii Mediteraneene a fost una de respingere, cea a oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor germani a fost una de implicare profundă – asta mă şi face să am încredere în acest proiect pur şi simplu fabulos. Proiect cu care ne aflăm în ceea ce strategii ar numi un joc cu sumă câştigătoare pentru absolut toţi factorii implicaţi în proces, indiferent de naţionalitate, limbă, profesie, grad de bogăţie. Un proiect care, odată intrat pe mâinile savanţilor şi inginerilor, scapă din ghearele politicienilor, breasla, s-o recunoaştem, cea mai înapoiată a lumii în care trăim. Un perdant se profilează totuşi la orizont, mamutul Petrol + Gaze, dar chiar şi pierdearea lor este doar aparentă, căci preţioasele rezerve de hidrocarburi, în loc să fie arse, aşa cum se întâmplă acum, pot fi net rentabilizate dacă resursele sunt îndreptate spre industria chimică şi a materialelor plastice şi spre deservirea, totuşi, a unor centrale termice din locuri izolate sau la unele mijloace de transport.
Cât despre uzinele nucleare, pot să-i asigur pe energeticienii de la Cernavodă că atât timp cât vor exista resurse minerale suficiente (cam până spre capătul veacului, spun specialiştii), cele câteva sute de centrale nucleare ale Terrei vor funcţiona fără probleme – desigur, sub stricta supraveghere a organismelor planetare de control al energiei atomice – deoarece nevoile de energie vor fi din ce în ce mai mari, pe măsură ce în noua ciivilizaţie industrială „verde” păşesc tot mai mulţi locuitori ai planetei.
Şi, pentru a încheia acest mic capitol de istorie, să spun că energetica solară începută prin câteva experiemente acum 2-3 decenii pare să intre într-o fază de consolidare, SUA, Grecia (care, după părerea mea, ar trebui deja să nu folosească decât Soarele şi vântul pentru nevoile energetice ale litoralului său şi ale puzderiei de insule din Mediterana), Spania, Algeria şi Maroc s-au înscris în cursă, iar în Egipt un consorţiu hispano-japonez proiectează o fermă solară într-un loc aşezat, geografic, sub nivelul mării, pentru a se aduce acolo apa sărată din Mediterana, ca „materie primă” pentru o mare uzină de desalinizare a apei – vă rog să vă gânţi ce extraordinare consecinţe ar avea construirea unui asemenea complex în zona egipteană apropiată de fâşia Gaza: energie şi apă pentru 2-3 milioane de egipteni şi toţi atâţia palestinieni, ale căror vieţi pot fi astfel cu totul schimbate. Cu o investiţie de doar 5 milioane de Euro, acest proiect al Uniunii Europene poate însemna o dramatică întoarcere de pagină pentru întreg Orientul Apropiat.

Concluzii?
De fapt, nu se pot trage concluzii la un proiect care pare ieşit din paginile unei povestiri SF şi care a stârnit imaginaţia energeticienilor „verzi”, a ecologiştilor sadea, ba chiar şi a unor politicieni – vezi încleştările în care s-au lansat francezul Nicolas Hulot, americanul Al Gore sau britanicul Nicholas Stern. Deşi lobby-ul politic şi administrativ este abia nascent, veţi vedea însă că în jurul proiectului se vor stânge din ce în ce mai mulţi pământeni, milioane şi milioane. Oricum, este limpede că ne apropiem, şi cu acest proiect, de finalul cu prea multe focuri al epocii industriale. Deşi, spre 2050, spun prognozele, vom avea nevoie de şi mai multă energie decât acum, cu 50% mai mult, pentru nevoile celor 9,3 miliarde de cetăţeni ai Terrei – asta, în scenariul mediu (căci, Doamne fereşte, se poate şi mai rău!). Dar tot pentru mijlocul veacului, oamenii de ştiinţă de la Agenţia Internaţională a Energiei (AIE) ne spun că va trebui să păstrăm concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă sub 450 ppm (părţi per milion) – iar pentru asta va trebui să punem la bătaie, anual, cel puţin 1% din Produsul Mondial Brut, dacă vrem (şi vrem!) ca în 2050 trei sferturi din energia produsă şi consumată de pământeni să fie obţinută din surse neconvenţionale (altfel, efectul de seră ne paşte!). Adică mai ales prin utilizarea energiei solare (de la Soare avem oricum de 8000 de ori mai multă energie, zilnic, decât consumul mondial!), eoliene, prin tehnologii pe bază de hidrogen (celule de combustie) şi, fireşte, prin reorientarea energetic economicoasă a maşinilor, aparatelor şi vehiculelor (1,1 miliarde, de autoturisme şi camioane, încă din 2030 – pentru parcul său auto, China va trebui să-şi asfalteze întreaga suprafaţă agrară!, ne avertizează Lester Brown) pe care le vom folosi.La fel, prin tehnologii industriale economicoase, prin reproiectarea caselor şi localităţilor în care trăim.
Or, schimbarea de paradigmă socială trebuie să se facă prin câteva mişcări revoluţionare, pentru a se dizloca situaţia de încremenire în care se află lumea de acum. Centralele termice pe bază de cărbune trebuie pur şi simplu închise, în următorii 10-20 ani, cele pe hidrocarburi lăsate să se stingă cu încetul, energetica nucleară trebuie încurajată, dar nu până la a duce la apariţia unor pericole geopolitice (vezi Iran, Pakistan, dar şi tsunami-ul japonez), va trebui să regândim biocombustribilii pentru a nu duce la scumpirea alimentelor, energiile renuvelabile prin Eol poate că vor trebui proiectate doar pentru planul local, cel mult pentru plan regional. Aşa că, pentru a evita colapsul lui H. sapiens spre anii 2050, nu ne mai rămâne decât să ne ridicăm ochii şi minţile spre Soarele nostru. Decarbonarea lumii poate începe cu Uniunea Europeană, spun iniţiatorii programului TREC, şi asta trebuie să se întâmple în următorul sfert de veac.
„Being here tomorow” – „Să fim aici şi mâine!”, este lozinca sub care se vor desfăşura lucrările Forumului Mondial al Ştiinţei de la Budapesta din noiembrie 2009. „Politicienii nu pot construi piramide, nici descoperi planete, dar ei pot investi în diseminarea cunoaşterii”, a spus Katalin Szili, speaker în Parlamentul Ungariei, prezentă la Forumul din 2007 a savanţilor lumii. „Trebuie să construim o nouă arcă a lui Noe!”, ne-a îndemnat atunci splendoarea asta de om, prinţul-inginer Hassan bin Talal, când ne-a azvârlit în faţă fabulosul proiect TREC. Iar Dennis Meadows, membru al Clubului de la Roma, coator al bulversantei lucrări a anilor ’70, „Limitele creşterii”, după ce ne-a ţintuit cu: „V-am spus, în urmă cu 32 de ani, că vom ajunge la ananghie!”, a desenat natural şi metaforic prezentul şi viitorul ciivilizaţiei noastre prin:
Viitor I – creştere exponenţială;
Viitor II – paralel cu abscisa;
Viitor III – curba coboară dramatic (criza de acum… – n.a.);
Viitor IV – este nevoie de schimbări urgente, trebuie combinat socialul cu noile tehnologii, altfel sistemul global scapă de sub control – NU MAI AVEM TIMP!
Producţia de energie prin mijloace clasice, adică murdare, ne-a făcut deja atât de mult rău, încât încălzirea atmosferei planetei va mai continua încă 30 de ani, chiar dacă schimbăm acum toate tehnologiile, ne avertizează economistul briranic Nicholas Stern, care şi calculează cât ne va costa ca să ne reparăm planeta: 5500 miliarde Euro. Ceea ce pare enorm – înseamnă cam 10% din Produsul Mondial Brut anual – dar poate fi „sifonat” spre diverse antreprize planetare, la care să fie atrase nu numai guverne ci şi mari companii. Iată două exemple: în Germania, prin legi logice, cetăţenii au fost convinşi să plătească câte 5 Euro de persoană anual pentru producerea energiilor neconvenţionale – iar rezultatul a fost că, în doar 8 ani, s-a pus în mişcare o producţie de energie neconvenţională (solară, eoliană, bio) de 18000 megawaţi, dar – amănunt important – au apărut şi 72000 de locuri de muncă! Cât despre implicarea transnaţionalelor, iată bugetele pentru cercetare ale câtorva coloşi industriali: Exxon Mobil – 35 miliarde dolari, Shell – 25 miliarde dolari, British Petroleum – 22 miliarde dolari (poate se simt cu musca pe căciulă, dar probabil că au şi interesul de „a fi aici şi mâine”, cum spune lozinca de la Forumul budapestan al ştiinţei). Să remarcăm însă că nici o mare bancă, fond de investiţii, societate de asigurări, agenţie de speculanţi financiari nu se află printre investitorii în energetica neconvenţională, deci în viitor – asta spune multe despre lăcomia şi prostia acestei categorii profesionale.
Or, ca să nu dublăm „producţia” de CO2 de acum – ceea ce se va întâmpla până în 2025, dacă nu schimbăm lumea în care trăim – este nevoie, spuneam, de paşi spre o adevărată revoluţie. O revoluţie paşnică, aşa cum ne-o prezintă această minune de proiect care este TREC – Trans-Mediterranean Renewable Energy Cooperation, cu al ei concept al energiei electrice obţinută din deşerturi. Specialişti din Uniunea Europeană şi din unele ţări arabe au făcut primii paşi. Pe următorii îi aşteptăm de la carismaticul Barak Obama, preşedintele ţării „drogate” cu hidrocarburi şi principalul furnizor de gaze toxice în atmosfera planetei. Administraţia Obama a întors la 180 de grade politica predecesorului său la conducerea SUA şi a anunţat pur simplu o transformare a industriilor americane, deci şi a energeticii în SUA. Ba chiar a dat ultimatum urmaşilor automobilistului John Ford (cel care a inventat producţia explozivă de autoturisme), obligându-i să gândească şi să proiecteze vehicule cu puţină cheltuială de combustibil sau, şi mai bine, fără benzină sau motorină în rezervor, vehicule electrice sau mânate de celule de combustie, capitol la care cercetarea tehnologică a SUA a rămas mult în urma Japoniei, Coreei de Sud, Italiei, Franţei, Germaniei. De aceea, eu mă aştept ca energeticienii americani să fie atraşi de proiectul TREC, nu numai pentru a-şi dezvolta producţia de energie electrică de tip solar în propriile lor deşerturi (ceea ce se va întâmpla repede, veţi vedea…), ci şi pentru că de pe poziţia pe care se află (volens nolens, jandarm planetar), proiectul EU-MENA trebuie să li se pară atrăgător, fiind, de fapt, singura soluţie pentru a face pace în Orientul Apropiat. Şi una dintre soluţiile importante în a aduce Africa în ciivilizaţia tehnologică de astăzi.
O fermă solară în Gaza, sau lângă Gaza, altele, eventual, în săracul Yemen şi în înapoiata şi turbulenta Somalie pot să dea pur şi simplu semnalul schimbării lumii, în acea parte a ei, mai ales dacă reţeaua de centrale solare se dezvoltă apoi spre Iordania, Siria, Turcia, Irak, Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Mauritania.
Ne aflăm în faţa unei uriaşe uşi care se poate deschide, spre binele tuturor, dacă cetăţeanul planetar Barak Obama îşi asumă rapid rolul mesianic pe care părea că şi l-a propus cu doi-trei ani în urmă, acela de a face lumea mai bună. În colaborarea cu Uniunea Europeană – minunată invenţie a Istoriei – SUA au acum o uriaşa şansă de a juca o carte a păcii prin dezvoltare. Dezvoltare durabilă, bazate reverenţa pe care o datorăm Soarelui nostru.
Domnia ta, cititorule, ai observat cu siguranţă că acest articol este paginat între „Dosarul Apei” şi Incidentul nuclear de la Fukushima. Nu întâmplător. Ci pentru că noi credem că doar tehnologia de desalinizare a apei de mare poate rezolva drama setei cronice – peste două miliarde de însetaţi, în curând! Or, asta înseamnă energie ieftină – pe care, fireşte, numai Soarele ne-o poate oferi. Deci, DESERTEC. Cât despre spaimele născute de tsunami-ul japonez, a apărut deja o soluţie, Programul Hyperion care înseamnă proiectarea şi implementarea unor microcentrale nucleare, fiecare de mărimea unui frigider dar capabilă să furnizeze energie pentru 20.000 de locuinţe. Asta însă doar până ne vom hotărâ să ne respectăm cum se cuvine steaua Sistemului nostru Solar.
de Alexandru Mironov