TOP 10 mari provocări științifice ale momentului
Articole similare
L-am provocat în urmă cu ceva timp pe cunoscutul
scriitor de știință Alexandru Mironov să facă un top al celor mai
importante 10 provocări (descoperiri, invenții, întâmplări) științifice
ale momentului. Iată ce ne-a răspuns:
1.) Inima artificială, proiect al celebrului chirurg-şurubar Alain Carpentier, aflat în fază de definitivare, spre uşurarea celor 100.000 de pacienţi pământeni, victime ale insuficienţei cardiace severe (deci în permanent pericol de moarte) şi dintre care, aflăm, doar 6.000 pot beneficia de un transplant de la donatori umani. Or, chirurgul francez, inventator cu ani în urmă a primelor valve cardiace arificiale, a colaborat cu folos cu ingineri electronişti şi specialişi în mecanică fină pentru a pune la punct o… maşinărie de numai 900 de grame, care, implantată în peptul pacientului este capabilă să „bată” de 200 de milioane de ori, pusă în mişcare de o pompă hidraulică acţionată de un motoraş electric, acesta fiind alimentat de o celulă de combustie. Aşadar, pneumatică, electronică, energetică de ultimă oră, un combustibil „curat” (hidrogenul) plus, bineînţeles, înaltă măiestrie şi ingeniozitate, iată ce înseamnă oferta companiei ultra high tech Cormat, cu care lucrează profesorul Carpentier.
2.) Observarea momentului naşterii unei planete – se
pare că astronomii sunt roşi de curiozitate să vadă cum, în cadrul
evoluţiei materiei, „maternităţi” celeste zămislesc surori ale Terrei.
Aparatura de înaltă performanţă pe care o au acum la dispoziţie
cercetătorii genunilor cosmice are, ca cireaşă pe tort, fabulosul instrument ALMA, un interferometru cu 66 de antene uriaşe, instalat în deşertul chilian Atacama
(ce afacere straşnică fac sud-americanii închiriind astronomilor
lumii, pe bani buni, un pustiu sinistru…). Care ALMA, deşi complet
funcţional abia din 2014, este deja pus la treabă de astronomi şi
„ocheşte” constelaţiile Orion, la 1300 de ani-lumină de Terra şi a
Taurului, la 450 a.l. Unde, susţin doi cercetători canadieni, Rita Mann
şi Doug Johnstone, 41 de discuri „protoplanetare” – adică
născătoare de planete – descoperite de celebrul telescop Hubble par
suficient de „gravide” pentru a da naştere unor exoplanete nou-nouţe pe
scena festivă a lumii. Fi vor ele gazoase, ca Jupiter şi cea
mai mare parte a sateliţilor stelelor descoperiţi până acum, sau
telurice, ca Pământul sau Marte? – aceasta e întrebarea. Vom trăi şi vom
vedea. Dar o avantpremieră există deja, căci la telescopul Keck, din
Hawaii, o echipă de astronomi americani a observat cum djn norul stelar
din Constelaţia Taurului steaua-mamă LkCa15 a dat naştere unui monstru
avâdnd de şase ori volumul lui Jupiter.
3.) Vaccin contra paludismului, adică a frigurilor tropicale, boală gravă, provocată de parazitul Plasmodium falciparium
(Pf) pe care îl poartă ţânţarii şi care s-a făcut vinovat de uciderea,
în anul 2009, a peste 800.000 de persoane. Dincolo de dotarea cu perdele
izolatoare a paturilor, ferestrelor şi uşilor din locuinţe şi dincolo
de tehnologiile gen sterilizarea prin iradiere a ţânţarilor masculi,
două posibile vaccinuri par să se impună. Primul este rezultatul
cercetărilor din laboratoarele de la GlaxoSmithKline, companie britanică
sprijinită de faimosul Bill Gates. Mii de persoane au fost deja vaccinata cu Mosquirix în cadrul programului PATH Malaria Vaccine Initiative,
dezvoltat pe baza unor descoperiri ale parazitologului Joe Cohen asupra
foarte redutabilului său microinamic (Pf este alcătuit din 3500 de
molecule şi evoluează în maniera cameleonică a ucigaşului HIV). Dar în
bătălia contra inamicului Pf a apărut o idee nouă, o cercetare iniţiată
de Pierre Druilhe, care a avut ideea să urmărească persoanele cu
imunitate naturală împotriva parazitului în chestiune. Şi a descoperit
proteina MSP3, adevărata armă letală a lui Pf şi… a încercat să o
întoarcă împotriva posesorului ei. S-a obţinut astfel un nou vaccin iar testele făcute pe mii de copii au arătat o eficienţă de 64% – 77%. Adică ceva mai mult decât Mosquirix şi suficient de mult pentru ca parazitologii să recomande folosirea ambelor vaccinuri.
4.) O altă formă de viaţă – este ceea ce ar putea descoperi cercetătorii ruşi de la baza Vostok, studiind apa lacului aflat sub calota glaciară antarctică. Adică ceva diferit de Viul în evoluţie Darwin-iană pe care-l cunoaştem dinlăutrul său,
şi diferit şi de lumea microbiană. Lacul Vostok are suprafaţa de 16.000
de kilometri pătraţi, 1.200 de metri adâncime, este acoperit de 4
kilometri de gheaţă, neatins de lumina zilei, rece (-3˚C, deci un
frigider sui generis pentru orice eventuală formă de viaţă) şi nu a fost
în contact cu atmosfera de cel cel puţin 35 de milioane de ani! Prin
urmare, un laborator ideal pentru studiul istoriei geologice şi
biologice a planetei, ceea ce echipa profesorului Valerii Lukin şi face.
Cu rezultate care, se speră, vor da de lucru şi exobiologilor,
cercetătorii care studiază viaţa în Univers, posibilă –cine ştie – chiar
şi în frigul Cosmic.
5.) Carne sintetică. Nu vă lăsaţi scârbiţi de idee, pentru că , aflaţi, nu
vom avea încotro şi vom reduce creşterea animalelor – mari consumatoare
de resurse (un singur exemplu: 90% din producţia agricolă a Marii
Britanii este destinată hranei animalelor) şi de spaţiu,
stimulatoare a efectului de seră prin metanul pe care îl elimină. Or, în
locul miliardelor de animale din fermele-fabrici de carne ale planetei,
geneticienii propun carnea artificială, care se obţine preluând doar un
mic eşantion din carnea animalului viu, din care celule stem se
selecţionează, se hrănesc cu substanţele potrivite şi se stimulează
electric,iar apoi, astfel „instruite”, vor replica masa musculară în
care vor fi adăpostite; vor genera astfel „petece”
de muşchi de 3cmx1cm, de doar 1mm grosime, care, colectate şi
amestecate cu grăsime pot deveni materialul ideal (!?) pentru salamuri
şi cârnaţi cu carne care nu provine de la un animal ucis!
Nici o crimă nu va fi fost astfel comisă, spun Mark Post şi Hanna
Tuomisto de la Universitatea din Maastricht, care propun acest început
de tehnologie industrială, demonstrând că mediul nutritiv în care va fi
„crescută” carnea se poate constitui din produse derivate din alge
multicelulare. Repet: suntem acum pe Terra mai bine de 7 miliarde de
locuitori, carnivori în mare parte (preţ de cam 90 kg carne pe an
fiecare), iar soluţia propusă de Post şi Tuomisto în laboratoarele de la
Exmoor Pharma Concepts poate însemna 45% economie energie, 95% economie
de apă şi cu 95% mai puţin gaz de seră emis decât pentru obţinerea
cantităţii echivalente de carne „vie”. Aşadar, cumpăraţi produse
olandeze – nici nu ştiţi peste ce daţi…
6.) Cristalohidraţii de metan. Institutul Geologic American estimează că resursele mondiale de petrol, gaze, cărbune reprezintă doar jumătate din potenţialul energetic al hidraţilor de metan,
aceste molecule de metan încastrate în structuri cristaline de apă,
adică gheaţă – în subsolul antarctic, sub fundul oceanelor reci – care,
exploatate, ar putea rezolva problemele energetice ale societăţii umane
pentru încă unu-două secole (prelungind astfel Era industrială modernă,
cea cu focurile arzându-ne perpetuu viitorul). La Prudhoe Bay (Alaska)
au început deja forajele, guvernele SUA, al Japoniei şi corporaţia
ConocoPhilips sunt susţinătoarele a ceea ce s-ar putea numi „gheaţa care
arde”, Rusia, Canada, Norvegia, China, India, Coreea de Sud urmăresc cu
atenţie experimentul. Dar, deşi un metru cub de asemenea cristalohidraţi eliberează 167 de metri cubi de gaz natural,
procedeul consumă enorm de multă energie şi, în plus, transformă solul
solid în noroi, fie el pe uscat, fie sub fundul oceanic. Şi sper – cel
puţin eu sper asta – că ecologii care se vor întâlni la cel de-al
III-lea Summit al Terei în iunie curent la Rio de Janeiro vor fi
capabili să zguduie administraţia Pământului, mult prea mult supusă (şi
cedând, coruptibilă) tirurilor lobbiştilor ce reprezintă corporaţiile
petroliere. Îmi susţin poziţia în ciuda afirmaţiilor unor fizicieni de
talia lui Arne Graue (de la Universitatea Bergen, Norvegia) care susţine
că moleculele de bioxid de carbon le vor înlocui pe cele de metan în
clasterele cristalohidraţilor şi astfel solul va rămâne stabil. Nu cred.
7.) Recuperarea apei din iceberguri. Culmea, ar
trebui să cer drepturi de autor, căci eu, ca scriitor de SF am descris
metoda în cartea „Proiecte planetare” (Editura „Albatros”, în colaborare
cu Al. Boiu), încă din 1987! Dar, pentru că nu am depus cerere de
brevet – aşa a păţit-o şi Arthur. C. Clarke, săracul, când a „inventat”,
doar literar, satelitul de telecomunicaţii… – nu-mi mai rămâne decât să
mă bucur că am fost, cândva, sincron cu viitorul (de fapt, am fost
adesea, scuzaţi-mi lipsa de modestie)… Proiectul este propus de
octogenarul Georges Mougin şi ar consta, în mare, în
tractarea unui gheţar antarctic sau artic de câteva zeci de milioane de
tone până spre coastele unei ţări chinuite de sete iar, după topirea şi
dirijarea apei prin conducte, beneficiarul ar putea fi un oraş de
550.000 de locuitori! Un singur remorcher, ajutat şi de
curenţii marini poate rezolva tractarea iar o folie albă de plastic cu
care ar fi acoperit icebergul ar reflecta suficient razele Soarelui
pentru ca blocul de gheaţa să nu se topească cu totul. Modelarea pe
computer a dat un rezultat încurajator: un bloc de 7 milioane de tone ar
reuşi traseul Nordul Canadei – Insulele Canare în 141 de zile, pierzând
doar 40% din masa sa iniţială. Destul de rentabilă aventura, mai ales
dacă ţinem seama că, în lume, aproape un miliard de persoane suferă de
sete.
8.) Antimateria, la vorbitor! Dirac le-a prezis
teoretic, Anderson a observat pentru prima dată o particulă de
antimaterie iar detectorii spectrometrului magnetic Alpha (AMS) vor şti
să discearnă, de pe orbită circumterestră, chiar de lângă Staţia
Spaţială Internaţională de care este ancorat, particulele de antilume
care stau ascunse prin genunile celeste. Sau, cel puţin, aşa se speră.
Cu, în plus, demonstraţia existenţei materiei întunecate,
cea prezisă de ecuaţii dar încă „nepipăită” de aparatele inginerilor
cosmici, în ciuda faptului că, teoretic, ea reprezintă circa 85% din
Universul în care locuim. Şi, în fine, AMS mai are ca sarcină şi
depistarea unei eventuale „materii stranii”, presupusă a fi chiar mai
stabilă decât protonii şi neutronii, având ca bază quarcii de
stranietate. Ce mai, bestiarul de particule va fi serios îmbogăţit în
anul 2012!
9.) Rolul planctonului. Ei bine, aflaţi că nu mi-aş
fi bătut capul cu un astfel de subiect, eram convins că lucrurile sunt
limpezi: la capătul de jos al lanţului trofic se află un amestec de
crustacee milimetrice, trăitoare într-un soi de supă de alge, condamnate
să fie hrană pentru organisme marine mici care, la rândul lor, sunt
înfulecate de altele mai mari ş.a.m.d. Ei bine, nu-i aşa. Nava
ştiinţifică Tarra a hoinărit trei ani pe mările globului, a făcut 48 de
escale, a prelevat 50.000 de eşantioane pentru a studia mediul marin şi a
descoperit că aici, pe planeta
noastră funcţionează un ecosistem gigantic şi puţin cunoscut care
reprezintă 80% din Viul de pe Terra, efectuează jumătate din fotosinteza
terestră şi este, în fapt, o pompă bioligică de carbon capabilă să
elimine o mare parte a bioxidului de carbon generat de specia umană şi
mediul ei! Cu elemente ale Viului având proprietăţi
uluitoare, care pot fi reproduse, biomimetic, în laboratoare, fabrici de
medicamente din viitoarul apropiat (vezi hialuronidaza, studiată la
Institutul Naţional pentru Cercetări Marine „Grigore Antipa”) şi cu –
încă necunoscute – reguli de viaţa care guvernează repartiţia şi
organizarea acestor fabuloase comunităţi subacvatice. Este timpul, spun
biologii să ştim despre Oceanul Planetar cel puţin atât de mult cât ştim
despre Cosmos…
10.) Tectonica plăcilor. Ce l-au mai pus la zid
scepticii vremii pe Alfred Wegener!… Ce hohote de râs le-a stârnit
savanţilor clasici teoria străvechiului continent Pangeea, acum 250 de
milioane de ani „pământ al tuturor pământurilor”, după părerea tânărului
geolog suedez de la începutul secolului al XX-lea… Publicată în 1915,
teoria lui nu-şi găsise încă confirmarea în 1930, când Wegener s-a
prăpădit într-un accident în Groenlanda şi abia prin 1960 analiza
orientărilor magnetice ale rocilor marine stratiificate îi va da
dreptate: geologii moderni au stabilit atunci că, datorită căldurii
interioare, mantaua terestră are dinamica ei, remodelând permanent
continentele. Toate cutremurele respectă tectonica plăcilor,
s-a observat, urmând desenul reţelei pe care geologii o cunosc acum la
perfecţie. O cunosc dar, din păcate, nu stăpânesc cutremurele, planeta
este mai puternică decât noi, decât creierul global al celor şapte
miliarde care locuim pe scoarţa terestră. Ceea ce nu înseamnă că nu
încercăm, dacă nu s-o stăpânim, măcar să ştim să o observăm cu atenţie.
Mii de seismometre o urmăresc, plasate în apropierea faliilor, în zonele
cunoscute a fi de risc, în oceane, în spaţiul cosmic de deasupra
capetelor noastre. Vom şti mai mult, tot mai mult şi vom inventa
tehnologii sociale cu care să ne apărăm de catastrofele inevitabile:
educaţie pentru situaţii de risc (aşa cum se face în şcolile japoneze),
mai puţini zgârie-nori şi mai multe clădiri apropiate de sol, oraşe în
care să se evite aglomeraţia sufocantă şi primejdioasă, materiale de
construcţie mai uşoare şi fundaţii mobile pentru clădiri, preluând
şocurile – Homo faber gândeşte inginereşte, exploatând descoperirile
cutezătoare – vezi Wegener – cu care vin gânditorii de geniu, cei care
destabilizează mereu specia Sapiens în această lume a noastră pe care
ne-o dorim dinamic durabilă, de-a pururi.
de Alexandru Mironovhttp://stiintasitehnica.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu