Apele din miturile şi poveştile românilor
Asfinţit lîn Delta Dunării
+ zoom
Galerie foto (7)
Apele începuturilor
Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi
credinţele străvechi ale populaţiilor româneşti din înteriorul şi
exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă în privinţa
apei asociată haosului primordial.
„La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu,
n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare,
nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea
în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi uitat era numai apă.
Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o
tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.
Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi
marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses
Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion
Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulpescu. Toate aceste mituri
cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din
care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau
întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra
a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).
Lacul Sfânta Ana
„Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar
Necuratul cu trei rânduri de aripi stă sub apă şi a strâns nişte spumă
cât casa” , Datinile şi credinţele poporul român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi 1903 – Elena Niculiţă Voronca.
Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de
perioada istorică, apa a fost un simbol la materiei prime, al curăţeniei
şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, şi chiar al
izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol
ambivalent. O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere
toate cele văzute. Şi în care acestea revin prin regresiune şi
dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea basmelor şi poveştilor
noastre care ne vorbesc despre Apa Vie şi Apa Moartă.
La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al
inconstanţei şi perisabilităţii formelor, şi al trecerii timpului.
Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care se opune
focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor :
„Apa trece, pietrele rămân”.
Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea
geto-dacă şi s-a transmis în mare parte şi în creştinism. Anumite
fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate şi lângă ele se organizau
ceremonii religioase şi rituri de trecere. Apa curată a acestor surse,
era colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui
şi era considerată aşa zis-a „apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de izgonire a duhurilor rele.
Imagine din Delta Dunării
Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri
solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării),
fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa
râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau
Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia
i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu.
Regretatul etnolog şi antropolog Romulus Vulpescu relatează şi despre o
tradiţie ascunsă a românilor legată de apă, aşa numit-a hidromancie sau
divinaţie în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar
celor selectaţi după nişte criterii necunoscute în prezent. Unii
vrăjitori şi vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau
viitorul prin invovarea unor duhuri, entităţi şi divinităţi acvatice.
Vrăjitorii foloseau în acest scop vase din metal sau lut în care puneau
apă neîncepută pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a
citi în suprafaţa apelor liniştite din fântâni, sau în locurile unde se
strângea apa de la ploi şi zăpezi.
Peste aceste rituri şi credinţe străvechi s-a grefat şi folosirea apei
sfinţite la biserică. În credinţele românilor apa sfinţită la biserică
devine pură şi miraculoasă. Are puterea de a izgoni spiritele rele, de
aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită şi în prevenirea
sau tratarea anumitor afecţiuni medicale. Proprietăţi magice aveau şi
apele luate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare:
Bobotează, Paşti, Sânziene, Sângiorz.
Apa vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei!
Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă
în basme şi legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât
unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este
vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este răpus
mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum
s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate
totală cu aceasta din urmă.
Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”,
şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se
odihnesc doar la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte
scurt, când se poate lua apă. Adusă de un ajutor al eroului, ea îl învie
numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în
prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte.
Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aşa numit-a apă de mort sau apa morţilor.
Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morţilor, obicei prezent şi astăzi.
Apa de mort este folosită în ritualuri puternice de magie
neagră, prin urmare este temută în lumea satului şi nu numai. Toate
tradiţiile româneşti recomandă aruncarea în pământ a apei cu care a fost
scăldat mortul, pentru a se pierde rapid orice urmă a ei.
În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul
văzut şi nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă
obiectele pierdute şi se scuge în Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care
izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă
curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.
Lacul Petrimanu din Carpaţi
Astăzi, cunoaştem expresia „a se duce pe Apa Sâmbetei”, cu
sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele
ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale, deoarece sâmbăta este
ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul
popular, cât şi în cel bisericesc.
„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, după cum a notat Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii populare.
Românii mai credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este
patronată de Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăşte de sub rădăcinile
Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară Pământul de 3, 7,
sau 9 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că înainte de a
ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă nişte ostroave (insule)
populate se sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, consideraţi în popor
drept sufletele unor oameni cuvioşi, deosebit de blânzi şi drepţi, dar
care erau mici şi nu puteau isprăvi nicio muncă. Dumnezeu a fost
înduioşat de bunătatea şi dăruirea lor, şi i-a luat pentru a-i duce pe
tărâmurile celelalte, pe sub pământ, pe acolo unde curge Apa Sâmbetei.
Această proprietate face ca orice curs de apă care curgea
printr-un sat de pe vremuri să reprezinte simbolic principala cale de
comunicare între cei vii şi cei morţi. De Paştele Blajinilor, românii de
odinioară trimiteau acestor Rohmani coji de ouă roşii sfinţite la
biserică pe calea apelor curgătoare.
Tot pe ape curgătoare românii dădeau drumul ofrandelor rituale în
diferite sâmbete calendaristice dedicate pomenirii morţilor. Pe aceleaşi
ape se aruncau obiectele care au aparţinut mortului după înmormântare,
sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie,
considerându-se că au avut şi ele parte de moartea lor simbolică şi prin
urmare aparţin deja strămoşilor la care trebuie să ajungă.
Lacul Bucura din Munţii Retezat
În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare
Apa Sâmbetei, şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi
relelor.
Entităţile apelor şi chemătorii ploilor
Panteonul mitologic popular românesc al apelor cuprinde o serie de
entităţi ale apelor cu rol de patronare a acestui important element
existenţial. Multe dintre ele au un caracter malefic, negativ, ca o
reminiscenţă ancestrală a fricii omului de apă, precum şi de respect
faţă de puterea şi importanţa apei în viaţa oamenilor.
Apele periculoase precum râurile vijelioase, lacurile şi tăurile adânci,
care prezentau pericol de înec, de asemenea marea pe timp de furtună,
sunt populate de ştimele apei, de faraonoaice şi alte spirite feminine
ale apelor care cântă, dansează lasciv şi caută să atragă în special
bărbaţii pentru a-i îneca şi a le ţine sufletele robite în lumea lor din
adâncuri.
În Marea Neagră există şi singura entitate mitologică marină a
românilor, anume Dulful. Este peştele ce iese din apa mării pentru a se
transforma în om şi încearcă mereu să fure nişte mere de aur dintr-un
pom crescut pe o insulă. Numele său este probabil o contopire dintre
termenii de delfin şi duh.
Un alt personaj relativ puţin cunoscut este si Muma Apelor sau Muma
Ploii, o entitate feminină principală din ritul magic de oprire a
ploilor torenţiale, fiind patroana ploilor prea abundente. Cu toate că
face parte din complexul mitic al Caloianului şi Paparudelor, ţăranii
români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat
iar apa ameninţa să inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi
fetele se duceau la fântână şi modelau din lut două chipuri omeneşti.
Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia Muma Ploii, care este îngropată
cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi
ploile. Pe timp de secetă însă, se proceda invers...
În lacuri şi în mare mai sălăşluiesc Sorbul Mărilor şi Sorbul Iezerelor,
nişte peşti uriaşi cu aspect de balauri care sorb în gurile lor apele
din albii cu tot ce se găseşte în ele şi le aruncă în ceruri,
descărcându-le în nori de ploaie. Alte entităţi de anvergură mai mică
sunt Oamenii de Apă, Împăratul Peştilor, Împăratul Racilor şi Crăiasa
Broaştelor. În multe locuri din Munţii Carpaţi, se află Cumpenele Apelor, locuri tainice unde ar coborî însuşi Curcubeul să se adape.
Tot apa poate fi adăpost şi sălas pentru Diavol. În special în apele
stagnante, lacuri, bălţi izolate cu apă stătută şi urât mirositoare se
putea cuibări cu uşurinţă necuratul. De fapt, Cel din Baltă este unul
dintre sinonimele dracului la români.
Imagine de epocă cu ritualul Paparudelor
Deosebit de interesante sunt şi ritualurile pluviomatrice autohtone, în
speţă Paparudele şi Caloianul. Paparuda, după cum a demonstrat
folcloristul şi etnologul Ion Ghinoiu este o zeitate a ploii invocată de
o ceată feminină să dezlege ploile în ziua ci poartă numele. Rolul
entităţii ploii este de obicei jucat de o persoană pură, o fetiţă sau o
fată nemăritată.
Aceasta intră în rolul paparudei îmbrăcându-se cu frunze de boz,
brusture şi mai rar frunze şi tulpine de la alte plante, la o fântână
sau pe malul unui râu, lac, iaz. Uneori poartă pe cap coroniţe de flori
şi ţine în mână o cruce de lemn. Ceata Paparudelor colindă satele de la
un capăt la altul, intră în curţi şi vizitează fântâni.
Paparuda este aşteptată pe uliţe cu vase pline cu apă din care este
stropită din belşug. Ceremonialul de invocare a divinităţii
pluviometrice cuprinde trei secvenţe: naştererea sau alcătuirea cetei
Paparudei, celebrarea zeităţii şi ritul funerar. La apariţia secetelor mari din sud-estul României, obiceiul Paparudei este practicat şi în zilele noastre.
Deosebit de Paparudă, Caloianul este o păpuşă din lut, cârpe, paie şi
crenguţe, îmbrăcată cu hăinuţe de pânză. Este o păpuşă cu chip pronunţat
bărbătesc, având uneori ataşate organe genitale proeminente. Cu toate
acestea, unii cercetători îl consideră o efigie a Marii Zeiţe neolitice
ale cărei atribuţii de fertilitate şi reînoire a naturii au fost
preluate de divinităţile spelializate în aducerea ploii precum Moaşa
Ploii, Mama Caloiana, Zâna Scaloiana, Caloianul, Scaloianul.
Aducerea sau oprirea ploilor se face conform modelului universal prin
diverse rituri funerare preistorice precum abandonarea cadavrului
simbolic al Caloianului într-un loc ascuns, sfărâmarea şi aruncarea
bucăţilor în holdele semănate, aruncarea lui într-o apă curgătoare,
îngroparea sau incinerarea. Urma inevitabil o petrecere de pomenire a
Caloianului.
Ritualul Caloianului începe de obicei într-o zi de marţi, iar acest
obicei a fost atestat în diferite stadii de evoluţie, pe tot întinsul
României.
Izvoarele tămăduirii
Apariţia creştinismului pe meleagurile noastre a adus sărbătoarea
Izvorului Tămăduirii, precum alături de consacrarea unor cursuri de apă
cu puteri vindecătoare. Probabil primul astfel de izvor este cel de la
Mănăstirea Dervent de astăzi, pe locul unde Sfântul Andrei a făcut o
minune. Un alt izvor tămăduitor este cel care curge la Mănăstirea
Ghighiu din judeţul Prahova.
Mănăstirea Horăicioara din judeţul Neamţ adăposteşte de asemenea un
izvor despre care credincioşii ortodocşi susţin că are puterea de a
vindeca anumite afecţiuni.
Cascada Duruitoarea din Ceahlău
Conform cercetărilor Bisericii Ortodoxe Române şi mărturiilor
credincioşilor ortodocşi pe teritoriul de azi al României se află un
număr de 33 de izvoare tămăduitoare. Ca protectori şi patroni divini ai
tuturor apelor şi activităţilor legate de acest element la români apar
Maica Domnului şi Sfântul Nicolae.
Astăzi, credinţele şi respectul avut odinioară de români la adresa
apelor este aproape inexistent. Este nevoie doar de o iesire în natură
şi o contemplare a oricărui lac, izvor sau râu luat la întâmplare...
Apele de azi ale României au devenit locuri de aruncat dejecţiile,
substanţele poluante, reziduurile de orice fel, gunoaiele, recipientele
de plastic, cadavrele de animale şi aproape orice lucru imaginabil.
Poate doar mitologica Apă a Sâmbetei va avea puterea să spele dispreţul
şi nepăsarea oamenilor faţă de elementul fără de care orice formă de
viaţă nu poate supravieţui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu