Galerie foto (8)
Oracolul
din Delfi, cel mai important templu al Greciei antice, îi întâmpina pe
toţi cei ce căutau înţelepciune cu un mesaj scurt scris pe frontispiciu:
„gnōthi seauton”, care se traduce prin sfatul „cunoaşte-te pe tine
însuţi!”. Astăzi, la aproape 3.000 de ani după scrierea acestui mesaj,
continuăm să cercetăm funcţionarea unuia dintre cele mai misterioase
obiecte de studiu întâlnite: mintea umană. Datorită studiilor efectuate
în ultimele decenii, ce elucidează multe dintre mecanismele cogniţiei,
astăzi suntem mult mai aproape de a atinge acest obiectiv.
Cele două sisteme care ne ghidează
Psihologul Daniel Kahneman, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în
cogniţie şi pionier al economiei comportamentale, a studiat timp de
peste patru decenii mecanismele decizionale ale creierului uman şi a
identificat numeroase erori cognitive ce ne influenţează deciziile fără
să ne dăm seama. În 2002, Kahneman a fost răsplătit cu Premiul Nobel
pentru Economie pentru lucrările sale ce au demonstrat că omul nu este
un „actor raţional”, aşa cum susţineau mulţi specialişti în economie, ci
unul supus numeroaselor capcane ale intuiţiei. Nobelul decernat lui
Kahneman a reprezentat o premieră, fiind pentru pentru prima dată când
cel mai important premiu pentru economie a fost acordat unui specialist
din alt domeniu (în acest caz, psihologia).
Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme:
sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă) este
inconştient, intuitiv şi nu necesită efort voluntar sau control, pe când
sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient,
foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort.
Pentru a observa că persoana din imagine este furioasă nu este nevoie de
un efort conştient, acest lucru realizându-se instant şi involuntar,
într-un exemplu de gândire rapidă, tipică sistemului 1. În schimb,
pentru a rezolva o problemă precum operaţiunea de înmulţire a lui 17 cu
25 este nevoie de direcţionarea conştientă a atenţiei spre un efort
voluntar, fără de care răspunsul nu poate fi obţinut. Acesta din urmă
este un exemplu de aplicare a celui de-al doilea sistem.
Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul
adaptării la mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o
componentă specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific
propriei persoane este sistemul 2 - sinele conştient şi raţional, cel
care gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.
Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea
deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte
de primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe
decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem
pentru majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru
analiză şi deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea
sistem este folosit arareori.
De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al
doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le
adoptă fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1
nu oferă un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau
atunci când detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci
când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie
dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia
generată de sistemul 1). Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au
descoperit că atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce
necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind
mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor.
Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce
duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă
carte a sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune
câteva dintre aceste greşeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor
să-i ajute pe ceilalţi să le identifice şi să-şi înţeleagă mai bine
propriile decizii.
Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul
2, ce necesită un efort conştient), suntem mai predispuşi la erori
cognitive. O exemplificare a autonomiei sistemului 1 o reprezintă iluzia
optică Müller-Lyer, în care două linii paralele par a avea lungimi
diferite. Chiar dacă măsurăm cele două linii şi ne convingem (cu
ajutorul sistemului 2) că lungimea lor este aceeaşi, sistemul 1 va
continua să le perceapă ca fiind inegale.
La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de
depăşit, însă primul pas spre ieşirea de sub dominaţia acestor greşeli
de gândire este conştientizarea lor. Atunci când oamenii se află
într-un moment de criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de
sistemul 1. De aceea, este esenţial să cunoaştem slăbiciunile acestuia.
Greşelile cognitive care ne influenţează deciziile
Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie
afectate de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un
test simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de
baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar
mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai
inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de
jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată
greşit: 10 cenţi. Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi.
Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the overconfidence bias”
- tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii.
Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA să
funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea, un
sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să
estimeze şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele
propriei companii la 81%. Kahneman afirmă că optimismul este motorul
capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi
celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind
să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes
în încercarea lor.
O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning fallacy”
- eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această
problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din
Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca
subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti,
printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după
un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau
că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului
peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman
l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în
medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar
40% dintre ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest
expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă,
proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei
nu mai era interesat.
Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat
în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceştia se aşteptau să
cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei.
Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din
Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a
fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările
de cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când
construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de
lire sterline.
O altă greşeală a gândirii este ceea ce Kahneman numeşte „the availability bias”
- tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai uşor în minte. Un
sondaj în rândul americanilor a relevat că aceştia cred că
probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea
a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman
consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează
felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative
asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din
11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să
şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia,
aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei
călătorii cu maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist.
O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect” -
efectul de ancorare. Unul din exemplele care ilustrează această
„scurtătură” a gândirii este un studiu efectuat pe un grup de judecători
germani cu peste 15 ani de experienţă. În cadrul experimentului,
acestora li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese
prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide
pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea
fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să
decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deşi zarurile nu ar fi trebuit
să influenţeze decizia unor specialişti cu experienţă, cercetătorii au
descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în
medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri
însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare.
Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ,
pentru a modela aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o
companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât
cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu
variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din
acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor se stabileşte de obicei un preţ de
pornire.
Un alt aspect important al sistemului 1 este faptul că, atunci când este
confruntat cu o întrebare dificilă, el tinde să ofere răspunsul la o
altă întrebare, mai simplă, fără ca noi să ne dăm seama. Profesorul
Kahneman oferă ca exemplu un studiu efectuat pe un grup de studenţi
germani. O parte dintre aceştia au primit următoarele două întrebări:
„Cât de fericit eşti?” şi „Câte întâlniri romantice ai avut luna
trecută?”. Ceilalţi au primit întrebările în ordine inversă. Dacă în
primul caz nu exista nicio corelaţie între răspunsuri, în cel de-al
doilea caz se putea observa o corelaţie între numărul de întâlniri şi
nivelul fericirii indicat de studenţi. Profesorul Kahneman explică:
„Pentru a răspunde corect la întrebarea «Cât de fericit eşti?», e nevoie
să ne gândim mai mult. Studenţii care fuseseră întrebaţi mai întâi
despre întâlnirile romantice nu au mai simţit nevoia să se gândească,
pentru că au substituit răspunsul la această întrebare cu răspunsul la o
alta - «cât de fericit sunt în viaţa mea sentimentală?». Studenţii sunt
conştienţi că viaţa lor sentimentală nu este singurul aspect important
pentru ei, dar sistemul 1 le-a oferit un răspuns facil, iar ei l-au
folosit”.
În ceea ce priveşte fericirea, explică dr. Kahneman, amintirile joacă un
rol important. Oamenii nu au un singur sine, ci două: sinele
experimental (the experiencing self) şi sinele memoriei (the remembering self).
Majoritatea oamenilor sunt ghidaţi de cel de-al doilea. Pentru a
exemplifica, dr. Kahneman pune o întrebare cititorilor: aţi fi dispuşi
să plătiţi pentru o vacanţă grozavă, dar la finalul căreia ar trebui să
beţi o poţiune care ar şterge orice amintire a călătoriei şi aţi rămâne
totodată fără fotografii şi înregistrări video? Probabil că nu.
Pentru a ilustra diferenţa dintre amintiri şi experienţe, Kahneman
relatează dialogul pe care l-a purtat cu un membru al publicului după o
prelegere. Interlocutorul a povestit despre momentul în care asculta
captivat o simfonie excepţională, la finalul căreia s-a auzit un zgomot
infernal, din cauză că discul era zgâriat. „Finalul mi-a stricat
audiţia”, a afirmat acesta. Kahneman i-a explicat că, de fapt,
experienţa nu a fost distrusă, căci el se bucurase de muzică timp de 20
de minute. Fusese afectată, într-adevăr, amintirea despre această
experienţă.
Confuzia celor două aspecte reprezintă o eroare cognitivă ce poate avea
consecinţe neplăcute. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment
în care voluntarii au fost supuşi la 2 experienţe dureroase. Rugaţi apoi
să aleagă una dintre acestea pentru a fi repetată, aceştia au ales-o pe
cea mai dureroasă dintre ele, per total, care durase mai mult dar se
încheiase cu o durere mai puţin intensă, deoarece aceasta lăsase în urmă
o amintire mai bună. „Sinele experimental tinde să nu aibă o voce
suficient de puternică atunci când ne planificăm activităţile. Atunci
când oamenii iau decizii nu se întreabă «ce voi simţi şi pentru cât
timp?» şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor
rămâne”, afirmă Kahneman. „Din trecut învăţăm, de obicei, să maximizăm
calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe.
Numesc asta «tirania sinelui memoriei»”, scrie Kahneman.
Cum putem evita greşelile în gândire?
Doar dacă ne înţelegem punctele slabe vom fi mai pregătiţi să
identificăm greşelile de gândire, chiar dacă nu vom le vom putea evita
întotdeauna. „Pentru a contracara erorile sistemului 1 există, în
principiu, o soluţie simplă: recunoaşterea semnelor ce sugerează că ne
găsim într-o situaţie delicată, încetinirea procesului de decizie şi
apelul la sistemul 2”, sugerează psihologul. „Nu putem face asta tot
timpul, dar atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să
reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a
gândirii”, adaugă Kahneman.
Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în seamă este faptul că folosirea
sistemului 2 implică un consum de resurse, iar în absenţa acestora
sistemul 1 preia controlul. Un exemplu este oferit de un studiu efectuat
în Israel asupra unui grup de 8 judecători ce au rolul de a decide
eliberarea condiţionată a persoanelor condamnate. Decizia predominantă
este respingerea solicitărilor de eliberare condiţionată, doar 35%
dintre acestea fiind aprobate. Cercetătorii au descoperit că deciziile
favorabile condamnaţilor sunt adoptate în mare parte imediat după pauza
de masă a judecătorilor, rata aprobărilor scăzând apoi treptat, până la
un nivel minim înregistrat chiar înainte de următoarea pauză de masă.
Concluzia cercetătorilor a fost că judecătorii obosiţi şi înfometaţi
tind să aleagă decizia cea mai comună, ce nu implică folosirea
sistemului 2: respingerea cererii de eliberare condiţionată.
Chiar dacă ştim care sunt greşelile de gândire, nu suntem feriţi de ele.
„Gândirea mea este predispusă la a comite aceste greşeli la fel ca
înainte să le studiez”, a explicat Daniel Kahneman. Ce putem face, în
acest caz? Sfatul lui Kahneman este să folosim în vocabularul curent
expresiile ce descriu aceste greşeli, iar apoi să apelăm la prieteni.
Pentru că oamenilor le e mai uşor să recunoască greşelile altora decât
pe cele proprii, discuţiile cu apropiaţii, folosind un vocabular ce
cuprinde indicii ale greşelilor cognitive, ne vor ajuta să le evităm.
„Scopul cărţii mele este acela de a ridica nivelul conversaţiei curente,
de a face oamenii să gândească mai complex atunci când judecă deciziile
altor persoane. Dacă am avea o societate în care oamenii folosesc un
limbaj mai bogat atunci când discută despre aceste lucruri, cred că ea
ar avea un efect indirect asupra deciziilor noastre, pentru că ţinem
seama mereu de opiniile altora despre noi”, concluzionează Kahneman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu