Lupta pentru guano – „petrolul” secolului al XIX-lea / Marius Comper

Galerie foto (13)

Una din cele mai importante revoluţii tehnologice din istoria omenirii a început pe câteva insule situate în apropiere de Peru. Excrementele depuse aici de câteva milioane de păsări s-au transformat în elementul care a stat la baza unei revoluţii în agricultură ce a permis omenirii să depăşească pentru prima dată capcana foametei. Ceea ce incaşii au denumit „guano” (adică balegă) avea să devină una dintre cele mai importante resurse ale secolului al XIX-lea, fiind căutată de marile naţiuni ale planetei cu aceeaşi ardoare cu care este vânat astăzi petrolul.

Guano, îngrăşământul minune

Îngrăşămintele furnizează plantelor azotul necesar pentru pentru a produce clorofilă. Deşi mai bine de 78% din atmosfera planetei noastre este formată din azot în formă gazoasă, acesta este compus din doi atomi a căror legătură chimică puternică împiedică plantele să-i separe pentru a-i folosi. Astfel, ele sunt nevoite să-şi obţină azotul din sol, unde se găseşte în forme mai uşor de descompus.

În afară de plante, mai consumă azot din sol şi bacteriile, care îl digeră şi îl transformă în gaz. De aceea, folosirea intensivă a solului poate duce la epuizarea sa.

Populaţiile andine au fost primele care au observat, în urmă cu câteva secole, că solurile epuizate pot deveni din nou utilizabile prin utilizarea guano ca îngrăşământ.

Incaşii transportau guanoul colectat de pe insulele situate pe coasta peruviană de azi, distribuind fiecărui sat o cantitate precisă. Cei care luau mai mult decât li se cuvenea erau aspru pedepsiţi, iar persoanele care deranjau păsările producătoare de guano riscau chiar pedeapsa cu moartea.

După ce au cucerit Imperiul Inca, spaniolii nu au luat în seamă această comoară, ce avea să fie descoperită de europeni abia la începutul secolului al XIX-lea. Prima persoană de pe Vechiul Continent care a studiat acest îngrăşământ natural extraordinar a fost celebrul explorator şi naturalist Alexander von Humboldt.

În 1802, aflat în Callao, Humboldt a observat că localnicii transportau guano de pe insulelele Chincha, aflate în apropiere. "Fertilitatea coastei Perului, altminteri sterile, se datorează acestei substanţe. Cinzeci de vase transportă încontinuu guano spre ţărm, iar mirosul se simte de la un kilometru distanţă. Marinarii sunt obişnuiţi cu mirosul de amoniac şi nu îi deranjează, însă noi, restul, nu ne puteam opri din strănutat când am trecut pe lângă navă", relata Humboldt în scrierile sale.

Exploratorul a prelevat mostre pe care le-a trimis în Franţa spre analiză. Chimiştii au descoperit că excrementele păsărilor peruviene conţineau o cantitate semnificativă de azot, ceea ce însemna că reprezentau un îngrăşământ excelent.

Insulele Chincha, locul ideal pentru guano

Chincha şi celelalte insule situate în preajma coastei peruviene reprezintă cea mai bună sursă de guano din lume. Avantajul lor este dat de curentul peruvian, botezat "curentul Humboldt" după marele explorator.

Se estimează că aproximativ 20% din captura de peşte din lume se datorează curentului Humboldt, considerat cel mai productiv ecosistem marin din lume. Curentul aduce la suprafaţă cantităţi imense de apă rece, ceea ce pune la dispoziţia fitoplanctonului nutrimentele aduse de la adâncimi mari. Abundenţa fitoplanctonului atrage zooplanctonul, care constituie principala hrană a peştelui anchoveta (din familia peştilor anşoa), care se găseşte în bancuri imense în această zonă.

Cu anchoveta se hrănesc alte specii de peşti mai mari, dar şi păsările care trăiesc în zonă şi îşi au cuibul pe insulele din apropiere. De-a lungul mileniilor, insulele Chincha au fost acoperite de guano, stratul ajungând să măsoare aproximativ 50 de metri în înălţime. Acumularea acestor cantităţi uriaşe de guano a fost posibilă ca urmare a faptului că în această regiune plouă foarte rar.

De la oase umane, la guano

Descoperirea lui Humboldt a fost ignorată la început. Nu interesa pe nimeni să transporte cantităţi mari de excremente din Peru în Europa.

Situaţia avea să se schimbe în câteva decenii, când creşterea populaţiei a atras necesitatea sporirii productivităţii şi astfel epuizarea tot mai multor suprafeţe agricole.

Pentru a contracara efectul de epuizare a solului, fermierii din acea vreme foloseau ca îngrăşământ făina de oase de origine animală sau umană. Situaţia era atât de disperată, încât oasele soldaţilor căzuţi în bătăliile de la Austerlitz sau Waterloo erau colectate şi măcinate pentru a fi utilizate ca îngrăşământ.

Un ziar londonez scria la 1823 că "fără dubiu, astăzi soldaţii decedaţi reprezintă un articol de comerţ. Fermierii din Yorkshire îşi obţin pâinea de zi cu zi mulţumită oaselor copiilor lor".

În aceste condiţii, transportul de guano începea să devină o idee interesantă, astfel că în jurul anului 1830 câţiva saci de guano de origine peruviană au ajuns în porturile europene.

Excrementele de pasăre au devenit importante în Europa abia în 1840, când unul dintre cei mai importanţi chimişti ai epocii, Justus von Liebig, a publicat un tratat ce avea să transforme agricultura: "Chimia organică şi aplicările sale în agricultură". El a fost supranumit "părintele industriei îngrăşămintelor".

În tratatul său, Liebig a explicat modul în care plantele depind de nutrimente şi a evidenţiat mai ales rolul esenţial pe care îl joacă azotul. Chimistul german a criticat folosirea făinii de oase în agricultură, argumentând că aceasta conţinea foarte puţin azot. În schimb, a oferit ca exemplu modul în care era folosit guanoul în Peru: "este suficientă adăugarea unei cantităţi mici de guano pentru a obţine o recoltă îmbelşugată de porumb".

Cartea sa a fost tradusă în numeroase limbi pe continent, inclusiv în engleză, fapt ce a adus-o în atenţia latifundiarilor înstăriţi din Anglia. Acesta a fost punctul de start al comerţului cu guano, ce avea să cunoască o creştere explozivă.

Epoca guanoului

Începând cu 1840, cantitatea de guano transportată din Peru în Europa a crescut exponenţial, lansând perioada ce avea să fie denumită de istorici "Epoca guanoului".

Marea Britanie, cel mai mare cumpărător de guano, a importat aproximativ 1.800 de tone de guano peruvian în 1841, dar a ajuns la 219.764 de tone în 1845!

Condiţiile de lucru pe insulele Chincha erau cumplite: praful de amoniac intra în plămânii celor care cărau preţiosul îngrăşământ spre navele de transport. Roabele pline cu guano erau transportate până la marginea insulelor, de unde erau aruncate printr-un tub de pânză în nave. Insula era lipsită de orice fel de vegetaţie, astfel că apa trebuia să fie transportată de pe continent.

Insulele Chincha fuseseră naţionalizate de către peruvieni, însă liderii ţării sud-americane au descoperit că era extrem de greu să găsească persoane dispuse să lucreze în aceste condiţii. De aceea, minele de guano au fost concesionate în 1849 lui Domingo Elias, un politician peruvian şi totodată unul dintre cei mai bogaţi latifundiari din Peru. Deşi acesta promisese să-şi folosească sclavii pentru exploatarea resurselor de guano, Elias i-a păstrat pe propriile plantaţii de bumbac, convingând guvernul să subvenţioneze aducerea de muncitori străini.

Soluţia lui Elias? Muncitorii chinezi. Aceştia au semnat contracte conform cărora urmau să lucreze în minele aurifere din California şi să-şi plătească transportul prin 8 ani de muncă. Chinezii au fost aduşi cu forţa pe insulele Chincha, unde erau trataţi ca sclavi şi puşi să muncească condiţii inumane.

Se estimează că aproximativ 250.000 de chinezi au fost transportaţi la jumătatea secolului al XIX-lea în SUA, Brazilia, Caraibe şi Peru pentru a munci, iar din aceştia aproximativ 100.000 au ajuns în minele de guano din Peru.

Istoricii estimează că cel puţin o treime din chinezii care au pornit din Macau şi Xiamen spre Peru au murit pe drum. Cei care au ajuns pe insulele Chincha au avut parte de o soartă poate chiar mai cruntă: au fost forţaţi să muncească 120 de ore pe săptămână sub soarele dogoritor, inhalând praful de guano. Mulţi au ales să se sinucidă sărind de pe falezele înalte ale insulelor. Foarte puţini din cei peste 30.000 de muncitori chinezi aduşi pe insulele Chincha au supravieţuit până la finalul contractului. Astăzi, aproximativ 4% din populaţia Republicii Peru este formată de peruvieni de origine chineză, mulţi dintre ei fiind urmaşii muncitorilor din minele de guano.

Lupta pentru guano

Autorităţile peruviene acordaseră unei companii din Liverpool monopolul pentru exportul de guano. Cererea imensă pentru acest îngrăşământ însemna că atât compania engleză, cât şi autorităţile peruviene, obţineau un profit imens de pe urma exploatării excrementelor de pasăre.

Pentru că englezii aveau prima opţiune asupra preţiosului îngrăşământ, Congresul american a adoptat în 1856 o lege supranumită Guano Islands Act, ce dădea dreptul oricărui cetăţean american să cucerească în numele SUA orice insulă pe care se găsea guano, cât timp acesta urma să fie vândut clienţilor americani. Comercianţii americani au cucerit astfel peste 100 de insule şi atoli, dintre care 9 sunt şi astăzi sub controlul SUA.

Agricultura era principala activitate economică a tuturor statelor de pe Terra, iar guanoul era la fel de important precum petrolul astăzi, fiind o resursă esenţială pentru succesul economic al unei naţiuni.

Americanii nu au fost singurii care au făcut o prioritate din obţinerea de guano. Câţiva ani mai târziu, o expediţie spaniolă aflată în insulele Chincha sub pretextul cercetărilor ştiinţifice a încercat să preia controlul, însă marina peruviană a respins tentativa ibericilor.

"Epoca guanoului" s-a încheiat după Războiul Pacificului, purtat între 1879 şi 1884 de Chile, Peru şi Bolivia. Miza acestuia era regiunea Atacama, bogată în salpetru (nitrat de potasiu), o altă substanţă folosită ca îngrăşământ. Chile a câştigat războiul, punând astfel punct anilor de glorie ai exportului de guano.

Se estimează că Peru a exportat aproximativ 14 milioane de tone de guano în cei 40 de ani care au reprezentat "epoca guanoului", obţinând echivalentul sumei de 13 miliarde de dolari din zilele noastre.

Istoricii consideră că "epoca guanoului" a reprezentat o veritabilă revoluţie, transportul îngrăşământului de pe un alt continent permiţând Europei să se dezvolte. Înainte de folosirea la scară largă a îngrăşămintelor, cea mai mare parte a populaţiei Europei trăia la limita subzistenţei. Se estimează că ţăranul de rând din Europa mânca într-o zi, în medie, mai puţin decât un vânător-culegător din Africa.

Care este situaţia astăzi?

Guano nu mai este cel mai utilizat îngrăşământ, dar continuă să fie folosit în agricultura organică. Tona de guano se vinde astăzi cu 250 de dolari în Peru, iar în SUA, Franţa şi Israel aceasta ajunge să valoreze dublu.

Peru continuă să fie producătorul numărul unu în lume, cu 30.000 de tone de guano vândute anual. Cu toate acestea, se estimează că mai trăiesc doar 4 milioane de păsări pe insulele din apropierea coastei Republicii Peru, faţă de cele 60 de milioane din secolul al XIX-lea.

După guano, nitraţii extraşi din deşertul Atacama au dominat lumea agriculturii, aceştia fiind apoi înlocuiţi de îngrăşămintele de sinteză, fabricate în urma descoperirii procesului Haber-Bosch (ce permite sintetizarea amoniacului din azot atmosferic şi hidrogen).

Accelerarea ciclului azotului a permis ca populaţia să ajungă la 7 miliarde de oameni, cu 6 miliarde mai mult decât la 1700. După cel de-al doilea război mondial a avut loc "revoluţia verde" a lui Norman Borlaug, care a dus la industrializarea producţiei agricole. Pentru eforturile sale ce au dus la sporirea cantităţii de hrană produse la nivel mondial, Borlaug a primit în 1970 Premiul Nobel pentru pace.

Importanţa îngrăşămintelor de sinteză a fost subliniată de un studiu realizat în 2001 de Vaclav Smil, un expert în mediu şi agricultură de la Universitatea Manitoba. Una din concluziile studiului a fost că 45% din populaţia planetei, adică aproximativ 3 miliarde de persoane, nu ar avea ce mânca dacă nu ar exista îngrăşămintele de sinteză.

Organizaţia Naţiunilor Unite anunţa în 2011 că populaţia planetei va atinge 9 miliarde de persoane în 2050, urmând să ajungă la 10,1 miliarde la finalul acestui secol.

Unul dintre cei mai importanţi indicatori ai agriculturii, numărul hectarelor arabile pe cap de locuitor, prezintă o traiectorie descendentă în ultimii ani.

Pentru a hrăni o populaţie tot mai mare, productivitatea terenurilor agricole trebuie să crească în următoarele decenii. Agricultorii vor trebui să reuşească acest lucru pe fondul schimbărilor climatice, care provoacă evenimente extreme ce afectează recoltele an de an, şi în condiţiile în care rezervele de apă se împuţinează (în Orientul Mijlociu există deja conflicte regionale pe această temă).

Mulţi experţi consideră că omenirea va avea nevoie în acest secol de o a treia revoluţie în agricultură, după cea a guanoului şi cea verde a lui Borlaug, pentru ca toată populaţia planetei să aibă şansa de a se hrăni. Altfel, consecinţele ar putea fi devastatoare.