Un oraş dinamic, colorat, antrenat de ritmul salsei şi de apetitul pentru viaţă al cubanezilor, împânzit de construcţii coloniale minunate şi strălucitor în lumina cabareturilor. Cam aşa răsună mai toate descrierile generale ale Havanei, din broşurile turistice trecute prin mâna unui călător obişnuit, pornit să viziteze capitala romantică a comunismului lui Castro.
Impresii
Odată ajuns în Aeroportul José Martí şi urcat în taxiul hodorogit, pe bancheta din spatele unui şofer obosit şi abia înţelegând engleza, o mică şi trecătoare strângere de inimă îţi opreşte pentru un moment entuziasmul. Ce poţi afla de la primul cubanez din clasa muncitoare pe care îl întâlneşti? Că salariul său este puţin peste 10 dolari pe lună şi că preţul benzinei depăşeşte un dolar litrul. În drum spre hotel, traversezi străzi aproape pustii, mai întâi printre clădiri mici şi dărăpănate, apoi printre blocuri gri şi edificii cu aspect colonial, cu faţade coşcovite. Maşinile, însă, îţi răpesc privirile cu greoaiele lor caroserii intens colorate şi potrivit de ruginite, tocmai cum se cuvine unor "doamne" de modă veche ce sunt.
După ce aştepţi cam o oră să se îndeplinească formalităţile de cazare la hotelul de 4 stele(cam două la noi), bineînţeles stând la coadă fiindcă la recepţie ritmul încetinit dă savoare atmosferei, ai intrat în comunism, fără zâmbetul pe buze, cum sunt cei doi olandezi din apropiere, bucuroşi că îi aşteaptă zile grozave la pescuit. Mai rar spus, Cuba este o destinaţie de vis pentru pasionaţii acestui sport, apele din jurul insulei fiind numai bune pentru partide de pescuit memorabile.
Catapultat în amintirile unor ani trăiţi în aceeaşi atmosferă, ţi-e greu să priveşti detaşat ceea ce se întâmplă in jurul tău în Havana. Vă spun ceva străzile foarte puţin aglomerate, magazinele aproape goale, cu câteva pungi de macaroane, ceva conserve şi trei săpunuri, ori angajaţii morocănoşi, trebăluind fără grabă? Ori feţele absente ale trecătorilor, dărâmăturile din zona centrală şi totala nepăsare faţă de lipsa curăţeniei?
Pentru turiştii germani, englezi, australieni ori japonezi, Havana are un exotism aparte, numai bun de agăţat de epoca lui Castro. Pentru mine, poate şi pentru alţii, este doar trist. Mi-au lipsit cumplit grupurile de dansatori de salsa de la colţurile străzilor, promise de broşuri; şi pofta de viaţă a cubanezilor, afişată oriunde. Nu ştiu cum se vede Havana din cluburile de lux ori în lumina cabareturilor, dar din stradă, pare că încă se luptă pentru un ceva încă nescris în istoria sa.
Prin oraş
Trebuie să cunoşti două lucruri în Cuba (printre multe altele): primul că există o monedă numai pentru străini, adică preţuri foarte mari pentru aceştia, al doilea- că ar fi numai bine să rezişti ofertelor şoptite pe stradă, de către indivizi cu siguranţă dubioşi.
Pesos convertibles, cei pentru străini, au o valoare aproape egală cu cea a dolarului,în timp cebanii cubanezilor, pesos cubanos, sunt rezervaţi localnicilor, pentru traiul raţionalizat de un sistem grijuliu. Turiştii pot plăti în magazine sau restaurante doar în pesos convertibili.
Vrei pesos cubanos, din fişicuri strânse de palmele bişniţarilor? Mai bine nu. Sau trabucuri ieftine? Nici atât. Dacă vrei să fumezi frunze de banane împăturite într-una de tutun, poţi să o faci, dar să te gândeşti apoi ce medicamente preferi pentru a-ţi alina neplăcuta suferinţă...
Cartierele în care se aglomerează cele mai importante atracţii turistice din capitală sunt Habana Vieja (Havana Veche), Centro Habana şi Vedado, ele având ieşirea laOceanul Atlantic, de care le desparte Malecón, celebrul bulevard de 7 km, pe al cărui trotuar plimbările alunecă sub briza plăcută a după-amiezii. Poţi să acoperi distanţele dintre obiective pe jos sau cu un coco-taxi, pentru al cărui preţ merită să negociezi măcar două minute.
În centru oraşului există trei locuri de "pelerinaj" turistic: fabrica de trabucuri Partagás, muzeul romului şi localul Bodequita del Medio, iar trecerea de la unul la celălalt dă prilejul consumării în linişte a priveliştilor de sorginte colonială. Clădirile cu aer aristocratic decadent amintesc de vremurile când spaniolii au creat aici o nouă colonie, după debarcarea lui Columb în 1492, începând exploatarea insulei şi a locuitorilor săi. Fondat în 1519, oraşul San Cristóbal de la Habana traversează perioade istorice extravagante: etapa colonialismului, epoca pirateriei, epoca sclaviei, războaiele de independenţă, Revoluţia şi epoca modernă, în care se încearcă din răsputeri să se reafirme frumuseţea şi bogăţia Havanei de altădată. În 1982, Centrul vechi colonial a fost inclus în patrimoniul universal UNESCO, iar astăzi eforturile pentru renovarea treptată a clădirilor încep a fi observate.
Fabrica de trabucuri Partagás
Solul fertil al Cubei dă cel mai bun tutun din lume, iar meşterii fabricii Partagas se străduiesc să producă cele mai bune trabucuri, la preţuri pe măsura gustului fin şi aromat. Într-o clădire cu faţadă neoclasică, afacerea din 1845 a lui Jaime Partagás Ravelo încă prosperă.
Turul condus de ghid surprinde muncitorii în toiul activităţii lor monotone, de sortare a frunzelor, de împăturire şi împachetare finală în cutiile din lemn de pin sau cedru cu etichete elegante, purtând nume cu rezonanţă literară sau istorică: Romeo şi Julieta, Montecristo, Cohiba, Vegas Robaina, Cuaba etc. Mirosul de tutun pluteşte delicat în toate camerele înalte. În fapt, cel mai interesant moment te găseşte în sala în care acei iscusiţi torcedores (torcer înseamnă a răsuci) aleg mai întâi frunzele de tutun pentru miezul trabucului, apoi le rulează şi le acoperă cu o frunză specială, mai fină şi cu suprafaţă regulată, pentru a da acel aspect exterior maroniu catifelat. Ulterior, diametrul trabucului se verifică cu ajutorul unei tăbliţe cu orificii circulare de mărimi standard, ce stabilesc fiecare tip de cigars, în funcţie de care se hotărăşte şi lungimea finală corespunzătoare.
Pentru dezamăgirea domnilor pasionaţi de fumatul elegant al unui trabuc cubanez, aflaţi că cel mai bun torcedor din fabrică era un tânăr de 30 de ani, cu vechime deja în muncă şi cu o figură serioasă, ce părea a garanta reuşita demonstraţiei dexterităţii sale în meşteşug. Rularea cu repeziciune a trabucului se face pe o masă din lemn, chiar şi de către numeroasele femei din aceeaşi cameră, de fapt, majoritare.
Ghidul spune că salariile angajaţilor sunt destul de bune, comparativ cu media naţională. Mai povesteşte că, pentru a alunga monotonia muncii, un lector citeşte cu voce tare ştirile zilei, apoi urmează fragmente literale din poveştile ce dau numele trabucurilor. Muzică în surdină şi alte programe alternează la radioul din săli, în fiecare zi, de zeci de ani, în fabrica Partagás.
Bodequita del Medio
Căutând urmele paşilor celebrului scriitor Ernest Hemingway prin Cuba, trebuie să porneşti din Finca La Vigía, casa în care a locuitlângă oraşul San Francisco de Paula, apoi să te opreşti în satul pescăresc Cojímar, iar în Havana, la hotelul Ambos Mundos şi în cele două localuri frecventate de el, Floridita şi Bodequita del Medio. Acesta din urmă stă ascuns pe o străduţă îngustă, imediat în apropierea Catedralei San Cristóbal, emblema religioasă a Capitalei.
În Bodequita del Medio, Hemingway venea regulat pentru mojitos, băutura sa preferată, compusă din rom alb, sirop de zahăr din trestie, suc de lime, apă minerală şi mentă. Îngrămădeala din localul "istoric" (aş vrea, totuşi, să-i spun birt) se leagă de vizitele din trecut ale lui Nat King Cole, Pablo Neruda, Gabriel García Marquez şi ale altor nenumărate celebrităţi, fiecare lăsând pe pereţii înalţi ai încăperilor o fotografie sau o semnătură, încurajând şi turiştii să mâzgălească orice colţişor rămas liber cu vreun graffiti original.
Din meniul cam năclăit, preţurile înţeapă puţin privirile, pentru fiecare din băuturile sau mâncărurile de specific local, modeste la gust şi înfăţişare în farfurie. Bogată pare doar amintirea atmosferei boeme din anii '50, când se strângeau aici artiştii, intelectualii şi politicienii Havanei.
Habana Club
Trestie de zahăr (caňa), sclavi şi trenuri- aşa începe legenda romului cubanez, rostită în Muzeul Distileriei Havana Club, cea mai de succes marcă de pe piaţa internaţională. Adusă de spanioli pe insulă, după ce fusese introdusă de mauri în Spania, din regiunile tropicale asiatice, trestia de zahăr a reprezentat "aurul alb" al puterii coloniale şi s-a cultivat la scară mare, pe plantaţiile din vechime fiind aduşi mulţi sclavi din Africa. Ulterior, după industrializare, fermele aveau trenuri care transportau de pe câmp recolta de trestie spre atelierele de prelucrare, unde se obţinea valoroasa melasă (un sirop vâscos).
Sălile muzeului ilustrează etapele de producţie a romului: fermentarea melasei diluată cu apă, distilarea mustului obţinut şi plasarea lichidului incolor în butoaie speciale, unde va sta 18 luni, apoi filtrarea, îmbătrânirea în butoaie de stejar, amestecarea şi îmbutelierea. Penultimul pas revine experţilor, care combină diferite tipuri de rom cu vârste diverse, pentru a crea sortimente cu caracteristici deosebite.
Înainte de părăsirea muzeului, un bar elegant te îmbie să testezi romul simplu sau în cocktail-uri cubaneze, într-o varietate de culori şi arome de neuitat.
Havana arată tristă, chiar şi sub soarele tropical. Dar undeva acolo, în clădirile coloniale, în parcurile cu palmieri, în fabricile vechi şi pieţele cu suveniruri, oamenii trăiesc pe un alt ritm decât cel de salsa, unul bătut de aşteptări şi frământări, departe de spectrul comunismului atotstăpânitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu