Iran, pe drumul mătăsii - Ep. 12: Teheran – punct terminus

Am ajuns în Teheran dis-de-dimineaţă, era încă noapte. Deşi nu sunt extrem de multe trernuri, gară din Teheran este destul de mare, dar nu a fost o problemă să găsim rândul cuminţi de taxiuri. Am negociat preţul şi am plecat spre hotel. De data asta, hotărâsem să ne mutăm la un hotel mai ieftin, oricum, mai aveam doar 2 nopţi. De data asta n-am mai stat în centru, ci în sud, în mijlocul cartierului unde se vând doar piese de schimb pentru maşini. Zonele comerciale sunt foarte bine delimitate în metropola iraniană.

După ce ne-am instalat, ne-am dus să luăm metroul pentru a vizita Nordul, zona cool a capitalei - la propriu, pentru că este mult mai racoroasă că restul oraşului fiind la picioarele unui munte de 4000 metri, dar şi la figurat.

Principalul loc de vizitat în Nord este Palatul Golestan, fostul palat al Şahului din ultima dinastie, Pahlavi. Dacă dinastia precedentă, Qajarii au preferat proximitatea bazarului şi deci zonă sudică a oraşului, Pahlavi au vrut la munte, la aer, la răcoare. Şi chiar a meritat să te muţi, timp de decenii, Pahlavi s-au răsfăţat într-un complex de palate care se desfăşoară pe nu mai puţin de 104 hectare. Fostă reşedinţă privată a familiei imperiale, astăzi complexul este deschis publicului, iar parcul pare să fie un loc favorit pentru preumblare a iranienilor "bine".

Parcul şahului este asaltat de lume, dar de data asta, nu avem parte de oameni ieşiţi la picnic, ci de oameni veniţi să se plimbe şi să ia o gură de aer. Dacă la poartă, poţi să-ţi cumperi tot soiul de suveniruri şi snack-uri, în interiorul parcului cea mai mare distracţie este să te plimbi cu una din maşinile vintage (accesul în interiorul complexului este interzis, exceptând varu, socru sau pila vreunuia de la intrare). Cum complexul este construit pe panta muntelui, mulţi vizitatori preferă să ia o maşină până în vârf, aproape de Green Palace... iar cea mai tare alegere este să te plimbi cu un Rolls Royce iranian... maşina a fost adusă bucăţele şi asamblată special pentru şah, aşa că pe bot, în locul binecunoscutei zeiţe, se află Ahura Mazda!

Familia Pahlavi nu s-a mulţumit cu un palat, ci a trântit mai multe. Palatul din vârf, Green Palace a fost în general casa de oaspeţi aleşi. Probabil aici au stat şi Ceauşeştii când i-au vizitat pe Pahlavi. Ceauşescu a avut relaţii foarte bune cu şahul. Una dintre produsele favorite ale Şahului era salamul de Sibiu, aşa că zilnic un avion cargo făcea cursa Bucureşti - Teheran pentru a aproviziona magazinele cu salam de Sibiu. Evident, şahul nu mânca un avion pe zi, dar toată protipendadă copia gusturile Şahului, aşa că cererea era mare. În schimb, evident, primeam petrol ieftin. De altfel, România a suferit un şoc petrolier major după căderea Şahului. Dacă ţin bine minte, atunci a crescut preţul la pompă de la 2 la 9 lei!

Astăzi Green Palace se poate vizita, însă nu e ceva ieşit din comun. În schimb are o cafenea simpatică cu prăjituri delicioase de unde poţi observă panorama şi asculta un pârâu care se prăvale din muntele de 4000 de metri de deasupra noastră. În plus, lumea se poate poza în haine de epocă, un lucru destul de gustat de vizitatori

Reşedinţa particulară a şahului este însă White Palace. Dacă în Green Palace, fotografiatul este interzis, în White Palace poţi face orice, chiar şi să filmezi. Să fie pentru ca toată lumea să vadă opulenţa şahului? Poate. Personal, după ce am văzut zeci de palate pe toate meridianele, nu mi s-a părut nici opulent, nici extravagant. Da, e un palat cu ştaif, dar are un pronunţat aer din anii 60 - 70 (arată cam ca hotelurile de lux din filmele cu Piedone). Palatul are 54 camere, o întreagă colecţie de tablouri, iar cel mai exotic exponat este o piele de tigru în biroul cabinetului nr. 1 - protecţia speciilor în pericol nu era una din preocupările şahului.

Dacă Berlinul mai menţine o porţiune din Zid pentru în semn de aducere aminte a regimului care a împărţit Germania în două, dacă în Belgrad poţi vedea fostul Minister al Apărării bombardat în 1999, ei bine şi în Teheran există un simbol al răsturnării regimului Pahlavi - din statuia şahului Reză, fondatorul dinastiei, dar şi tatăl ultimului şah au mai rămas doar cizmele, restul a fost tăiat şi probabil dus la retopire. Şi evident, este un "photo-stop" pentru toţi vizitatorii.

Reza Shah a fost un om excepţional. Fiu al unui maior, nu a avut parte de o educaţie formală, dar în schimb era un om inteligent şi cu un spirit de conducere ieşit din comun. În tinereţe a intrat în armată şi pentru calităţile sale, a fost selecţionat pentru corpul de elită al cazacilor perşi. Numele e puţin ciudat, toţi am auzit de cazacii ruşi şi ucraineeni, dar nu cei perşi. În 1879, şahul din dinastia Qajara, Nasir al-Din Shah, impresionat de profesionalismul cazacilor caucazieni din armata ţaristă a hotărât să creeze un corp asemenator de elită. În secolul al XIX-lea, puterea militară persană ajunsese la un minim absolut - armata nu avea parte de nici o pregătire, iar în toate războaiele în care fusese implicată (cu ruşii, cu britanicii, până şi cu nomazii turkomani) fusese bătută straşnic. Aşa ca Nasir al-Din i-a solicitat ţarului nişte ofiţeri ruşi care să creeze şi să antreneze corpul de cazaci perşi.

Cel mai bun dintre cazacii perşi şi de altfel singurul care a ajuns să fie Comandantul corpului (până atunci, toţi comandanţii fuseseră ruşi) a fost Reza. În 1921 acesta a preluat puterea, salvând Iranul în faţă iminentei cuceriri de către Republica Sovietică Socialistă Persană şi centralizând pentru prima oară ţara de la dinastia Safavidă încoace. Deşi un mare fan al Republicii, datorită presiunii clerului şi nobilimii feudale conservatoare care dorea prezervarea monarhiei, Reza s-a încoronat în 1925 ca Şah al Persiei.

Reza Shah este practic creatorul Iranului modern, echivalentul lui Ataturk în Iran pe care de altfel l-a copiat, deşi Ataturk s-a gândit să-i restaureze pe Qajari pentru a include Iranul în sfera de influenţa a noii Republici Turce. Reza a reorganizat armata, administraţia, telecomunicaţiile, educaţia (mii de tineri iranieni au fost trimişi la studii în Europa), sistemul sanitar, sistemul monetar şi industria după model european. Reformele lui au fost însă probabil mult prea rapide pentru o societate relativ conservatoare. Cel mai celebru este decretul imperial prin care interzicea femeilor să poarte ceva pe cap. Milioane de femei au ales să rămână închise în casă decât să fie umilite şi să iasă pe stradă în capul gol. Probabil dacă astăzi cineva ar da un decret că toate femeile sunt obligate să meargă topless pe stradă, şocul nu ar fi aşa de mare. De altfel, câţiva ani mai târziu, s-a revenit asupra legii şi femeile au putut ieşi pe stradă purtând însă pălării...

În anii 30, Şahul a decis să încerce să iasă de sub influenţa britanică - în 1932 a permis companiei germane Lufthansa dreptul de survol asupra Iranului, dar nu şi lui Imperial Airways (actuala British Airways).

În 1941, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie au ocupat Iranul printr-o operaţie masivă terestră, aeriană şi navală şi l-au obligat pe Reza Shah să abdice în favoarea fiului său Mohamed Reza Shah. Reza Shah a fost exilat mai întâi în Mauritius şi apoi în Africa de Sud, unde a încetat din viaţă în 1944.

După vizita pe la complexul imperial, am fost luaţi cu maşină de o prietenă iraniană cu care ne-am învârtit prin oraş. Am fost la un mall din Nordul cel bogat şi sofisticat (da, da, chiar şi în Republică Islamică există un astfel de templu al shoppingului), am fost pe la o moschee cu interiorul placat în sticlă cum văzusem şi în Shiraz şi într-un final am ajuns şi la o librărie cu cărţi în limba engleză. De când am sosit în Iran, am dorit să găsesc cărţi despre Revoluţia Islamică, Şah şi alte subiecte istorice. Din păcate, deşi am găsit tone de cărţi în farsi despre aceste subiecte (judecând după pozele de pe copertă), în engleză n-am găsit nici una! În schimb, am găsit o carte, probabil ultima care mă aşteptăm să o găsesc în Republica Islamică - Kamasutra ! Da, Kamasutra în Iran! Parcă şi văd un nou bestseller "Reading Kamasutra în Teheran". Evident, nu am ratat ocazia de a achiziţiona cartea rebelă.

A doua zi, ultima zi, ultimele ture prin Teheran.... Am fost la Muzeul Naţional, din păcate nimic ieşit din comun, sunt câteva lucruri interesante, dar nici pe departe nu este reprezentativ pentru un muzeu al unei culturi atât de impresionante. Am fost într-un parc de unde era o panoramă frumoasă asupra Teheranului. Am fi vrut să mergem şi la muntele Tochal unde o telecabină te duce până la 3975 metri, schimbând de 7 ori telecabină! Din păcate n-am mai ajuns. În schimb, am ajuns în Marele Bazar de unde am mai luat două carpete la vreo 5 euro fiecare...

Noaptea am plecat spre Imam Khomeini Internaţional Airport de unde am plecat spre Europa. Din momentul în care avionul a decolat, că la un semn toate femeile şi-au dat jos ce aveau pe cap - străine şi iranience deopotrivă... Ieşeam dintr-o ţara contrastantă care trăieşte în două universuri paralele - pe de o parte este Iranul oficial, cel condus de ayatolahi, cu femei supuse şi în chador, în timp ce acasă îşi aruncă tot hejabul de pe ele şi începe party-ul... Este o ţară ghidată după Koran, dar care se închină la poetul Hafez, are alegeri semi-libere în condiţii de cenzură şi filtru religios, are o infrastructură pe care şi-ar dori-o chiar şi o Polonie, dar pe care circulă extrem de multe rable, are unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume, dar importă benzină. Aceeaşi oameni care se biciuie pentru a-l plânge pe Imamul Hussein sunt cei care care citesc cele mai multe cărţi de pe mapamond - e drept, nu sunt foarte multe oportunităţi de distracţie în Republica Islamică.

În ultimul episod, voi da mai multe amănunte despre cum se poate călători în Iran.

Cezar a.k.a Imperator este un pasionat de calatorii, istorie si de descoperirea altor civilizatii. Povestile sale din cele 78 de tari vizitate, dar si sfaturi de calatorie le puteti gasi pe www.imperatortravel.ro