Creştinarea ruşilor: un moment de răscruce în istoria omenirii
Statuia cnejilor Kozma şi Minin din faţa Bisericii Sfântul Vasile Blajinul din Moscova.
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (7)
Sau imaginaţi-vă bunăoară o Rusie care ar fi urmat exemplul triburilor
khazare de la sud şi ar fi trecut la iudaism precum acestea, pentru a
înţelege mai bine importanţa geopolitică, culturală, ideologică şi
istorică a momentului în care ruşii s-au creştinat.
Aşa cum au înţeles ei...
Tainica şi fascinanta mitologie rusă
Nu se poate vorbi de existenţa fenomenului religios rus, de mistica atât
de bogată şi profundă a acestui popor fără a redescoperi credinţele şi
mitologia străveche a celor pe care Emil Cioran nu se sfia să-i numească
profetic parcă „Ultimii oameni de rasă albă ai lumii”. Din
nefericire nu se cunosc texte mitologice propriuzise, deoarece
integritatea mitologico-religioasă a acestui popor a fost distrusă în
perioada de creştinare a slavilor.
La fel ca în cazul altor popoare europene, inclusiv al daco-geţilor, se
pot doar recosntrui principalale elemente ale mitologie slave, iar acest
lucru se mai poate face doar pe baza unor informaţii de ordin secundar
provenite din ce s-a păstrat în spiritualitatea populară (folclor,
tradiţii orale) sau în arheologie şi etnografie. Cele mai importante
surse cu privire la credinţele vechilor slavi sunt cronicile medievale
scrise de regulă în latină şi germană de către autori străini sau slavi.
Informaţii preţioane au parvenit şi în operele unor scriitori bizantini
(începând cu Procopios din Cezareea, sec. VI) precum şi în descrierile
geografice ale autorilor medievali europeni sau arabi. Între cele mai
vechi zeităţi slave se remarcă Perun şi Veles, alături de un personaj feminin pe nume Mokoş.
Cele trei
zeităţi semnifică însăşi cele mai importante funcţii sociale, militare
şi de natură economico-militară din societatea vechilor slavi. Zeităţile
sunt strâns întrepătrunse prin faptul că sunt personajele principale
care participă la mitul primordial al furtunii divine.
Zeul furtunii, Perun, care locuieşte în ceruri şi pe crestele
munţilor îl urmăreşte pe Veles fratele său cel cu chip de balaur care
locuieşte jos pe pământ. Cei doi se duşmănesc perpetuu deoarece Veles ar
fi răpit vitele oamenilor, iar în unele variante chiar pe soţia lui
Perun. În timpul luptei cu Veles, Perun despică în două copacul
primordial, aprinde piatra sub care se ascunde fratele rival sau trage
cu săgeţi după acesta. Victoria lui Perun se încheie cu o ploaie
binefăcătoare care aduce fertilitatea.
Zeitate a furtunii, trăznetului şi a cerurilor, comună deja cu zei
similari din străvechea tradiţie indo-europeană, Perun preluase şi
funcţia militară, fiind considerat la slavi protector direct al cnejilor
şi al drujinei militare. Perun era reprezentat ca un bărbat bătrân dar
deosebit de vânjos înarmat cu pietre, săgeţi şi securi. Copacul
consacrat lui era prin definiţie stejarul.
În afara acestor zei principali se remarcă Svarog-zeu al cerului şi
focului, Yarilo-zeul al soarelui şi primăverii, Stribog-zeul al
vântului. Singurul pesonaj feminin important din panteonul slav era Mokoş, o zeiţă care patrona peste activităţile feminine, cu precădere peste actul torsului.
Gravură cu zeul Perun. Sursa foto: Shutterstock
Însă bogăţia extraordinară a mitologiei slave apare la nivelul inferior
al manifestării sacrului în Natură. La slavi, la fel ca la români se
observă multe zeităţi aparent minore, legate de ciclurile
agrar-gospodăreşti precum şi de obiceiurile sezoniere. Apar aşasar Dolia
şi Nedolia (entităţi ale norocului şi nenorocului), Pravda şi Krivda
(personificări ale adevărului şi minciunii) Smert (Moartea), Sud
(soarta, ursita).Deosebit de interesantă este entitatea fericirii,
numită de slavi Bog (numele divinităţii zeificate supreme, mai târziu
Dumnezeu). La slavi bog însemna şi atribut al bogăţiei, bogatâi (de unde
l-au preluat şi românii prin termenii bogat, cel care îl are pe „bog”),
uboghii (sărac, nenorocit, cel ce nu are soartă) sau nebog (nefericit,
sărman). Termenul de bog intra şi în denumirea mai multor divinităţi
precum Dajbog, Cernobog, etc.
Lupta mitologică între zeii fraţi Perun şi Veles. Sursa foto: Shutterstock
Apar şi entităţile inferioare, ale forţelor malefice, duhuri puseîn
legătură cu spaţiul casei sau locurile pustii, îndepărtate, păduri,
mlaştini, râpe...
Vine la rând Domovoi (duhul masculin al casei), Leşii (duhul pădurii), Vodianoi (duhul masculin al apelor), Rusalka (duh feminin
al apelor), Mora (duh al epidemiilor0, Kikimora (duh feminin al casei),
Niciki (duhuri ale nopţii), Koliada( duh al iernii transformat ulterior
în entitate a Crăciunului), Rod (zeitate a ethosului naţional care avea
în subordinea sa pe Rojaniţî şi Undeniţî - ursitoarele care hotărau
soarta fiecărui om), Piaza Bună (Dolia), Piaza Rea (Nedolia), Zlâdni
(entităţi ale nenorocului care apar sub forma a doisprezece omuleţi
bătrâni şi hidoşi care fac dezordine şi mizerie în gospodărie), Liha,
Ledaşcik, Bida, Polaznik (tot entităţi ale ghinionului), Kostroma (zeiţa
primăverii), Kupala (zeiţa patroană a verii), Maslenniţa (entitate a
fertilităţii fecioarelor), Triglav (zeitate a treimii care săpânea
cerul, pământul şi infernul), şi multe alte divinităţi.
Păgânismul slav cunoaşte o renaştere fulminantă la ruşii din prezent. Sursa foto: Shutterstock
Per ansamblu, imaginea mitologiei şi credinţelor vechilor slavi este una
asemănătoare cu vechiul păgânism indo-european, de dinainte de apariţia
şi răspândirea creştinismului.
De la Sfântul Apostol Andrei la cneaghina Olga şi cneazul Vladimir
Pe teritoriul Rusiei de mai târziu, creştinismul şi-a făcut simţită
prezenţa încă de la începuturile sale. Cu toate că în mod forţat unii
istorici şi oameni ai bisericii ruse susţin că ruşii ar fi fost
creştinaţi direct de către Sfântul Apostol Andrei, acest lucru ar fi
fost imposibil din punct de vere istoric. Într-adevăr, întâiul chemat al
lui Hristos a predicat în nordul Mării Negre, dar apostolul a vestit
Evanghelia doar geţilor dobrogeni şi triburilro de sciţi din nordul
Pontului. În acele vremuri, slavii nu ajunseseră în acele ţinuturi
stăpânite de sciţi şi geţi.
Adevărul istoric este că Rusia Kieveană a fost destinaţia unor campanii misionare şi creştinare întreprinse de Bizanţ.
De fapt, creştinarea ruşilor a fost un proces îndelungat şi dificil pe
alocuri, care s-a desfăşurat de-a lungul a mai multe etapte distincte.
În anul 867 se pare că Patriarhul Fotie al Constantinopolului anunţa
deja celelate patriarhii ortodoxe că ruşii au fost creştinaţi de
episcopii trimişi de el şi s-au arătat bucuroşi de noua credinţă. Însă
se pare că încercările lui Fotie de a-i creştina pe toţi ruşii nu
avuseseră eficienţa scontată de Constantinopol, cu atât mai mult cu cât
conform scrierilor din primele cronici ruse, triburile slave din secolul
10 practicau cu devotament credinţele şi ritualurile păgâne moştenite
de la strămoşii lor.
Perun şi Veles se ţineau încă tare!
Idol păgân slav. Sursa foto: Shutterstock
Însă creştinarea oficială a Rusiei Kievene datează se pare din anul 980,
dată la care Vladimir, marele cneaz de Kiev s-a botezat creştin la
Cherson, în Peninsula Crimeea.
Episodul în sine, este unul definitoriu atât pentru celebrul suflet
rus, cât şi pentru evenimentele ulterioare care ţin de istoria şi
destinul Rusiei.
Însă creştinarea ruşilor era un lucru urmărit cu mare interes şi de la Roma.
Între anii 954-957 se pare că cneaghina Olga de Kiev a vizitat
Constantinopolul alături de un anume preot pe nume Grigorie. Cneaghina a
fost primităc u mari onoruri la curtea imperială, evenimentul fiind
descris în cronica De Ceremonis. Conform legendelor, împăratul bizantin
Constantin al VII-lea s-ar fi îndrăgostit la prima vedere de frumoasa
rusoaică de neam nobil. Cu toate insitenţele lui de a-i fi soţie, Olga
nu doar că nu i-a cedat, dar l-a convins în cele din urmă pe împărat
să-i fie naş de botez. După ce cneaghina Olga s-a botezat creştină,
aceasta i-a replicat împăratului că acum ar fi fost imoral ca un naş să
se însoare cu propria-i fină. Se mai cunoaşte faptul că odată întoarsă
la Kiev între ruşii săi cei păgâni, Olga ar fi cerut un episcop şi nişte
preoţi tocmai de Roma...
Tânără îmbrăcată tradiţional la sărbătoarea precreştină a primăverii, Kostroma. Sursa foto: Shutterstock
Fiul său, cneazul Sviatoslav (963-972) a rămas un crunt barbar păgân al
stepelor şi pădurilor, care l-a venerat pe Perun şi pe restul zeilor
slavi. A rămas un păgân încrâncenat pentru tot restul vieţii sale şi
conform scrierilor din Povestea Vremurilor de Demult –cea mai veche
cronică anonimă rusă, Sviatoslav credea că dacă s-ar fi creştinat, şi ar
fi pierdut respectul în ochii propriilor săi războinici, care ar fi râs
mult timp de o asemenea alegere.
Însă după moartea lui Sviatoslav, cneat al statului kievean a
devenit Vladimir, fiul lui. Vladimir a avut un pronuţat simţ politic şi o
curiozitate înăscută. Străduindu-se să-şi întărească relaţiile
comerciale şi militare cu Imperiul Bizantin, cea mai pare putere a
vremii de atunci, el s-a căsătorit cu prinţesa bizantină Ana şi s-a
creştinat. Definitoriu pentru momentul creştinării a fost vizita
anterioară a lui Vladimir la Constantinopol, când această căpetenie
războinică păgână, crescută în izbe din lemn cu blănuri pe pereţi şi
luminate doar de opaiţe, s-a văzut în mijlocul fastului şi prezenţei
curţii imperiale bizantine. Fascinat ca un copil de clădirile înalte de
piatră şi de hainele scumpe ale bizantinilor, Vladimir a decis să se
creştineze convins că luxul, fascul şi înaltul grad de civilizaţie al
bizantinilor îl va urma în Rusia cea neguroasă şi îngheţată.
Întors acasă, Vladimir a cerut imperativ tuturor supuşilor săi să se
boteze. Preoţii chemaţi din Bizanţ au botezat nobilimea slavilor şi pe
oamenii din popor care se aflau atunci în zonă. Statuile din lemn ale
vechilor zei păgâni au fost fie arse, fie aruncate în râuri. Mulţi slavi
nu doareau să abandoneze vechea credinţă, dar au fost obligaţi să se
supună sub ameninţări serioase care variau de la confiscarea avutului la
execuţie.
Nici pentru Vladimir, trecerea bruscă la religia şi cultura străină nu a
fost o alegere uşoară. Când s-a ridicat în fruntea marelui cnezat îi
venera pe zeii strămoşilor, figuri mult mai familiare decât cele ale
creştinismului. Vladimir personal poruncise ridicarea statuilor de lemn
ale zeităţilor importante. Însă odată ajuns matur, cneazul ştia că atât
Roma, cât şi puternicul şi fastuosul Bizanţ nu mai respectau propriile
zeităţi păgâne, alegând să se închine lui Hristos cel răstignit pe
cruce. Cuvintele şi sfaturile bunicii sale, cneaghina Olga îi reveneau
adesea în minte.
Tot atunci au venit la Vladimir soli din diferite ţări, şi fiecare-l
sfătuia să aleagă religia din care provenea acesta. Bizanţul a fost cel
mai norocos prin prezenţa unui preot grec care l-a convins pe cneaz că
Dumnezeu este unul singur, dar are trei chipuri, trei ipostaze egale şi
indivizibile. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh.
Preotul i-a mai spus sălbaticului rus că Dumnezeul creştinilor este cel
adevărat, veşnic şi nemărginit, iar zeii păgâni sunt neînsufleţiţi,
trecători deci le venise sfârşitul.
Greu, Vladimir s-a decis să accepte creştinismul, dar sufletul său
barbar şi nesupus îl îndemna să facă acest pas doar din postura de egal
al împăraţilor bizantini, nu de vasal al acestora. Prin urmare, cneazul a
atacat posesiunile bizantine din Cherson. Cneazul a promis că dacă
oraşul se va preda, el se va creştina. Însă războincii săi au cucerit
oraşul, iar de acolo, Vladimir deja le dictează condiţii împăratului
bizantin, căruia îi cere sora de soţie. „Dacă nu mi-o daţi pe Ana, voi cuceri şi Constantinopolul”, ameninţa cneazul. Abil, basileul îi răspunde barbarului din pădurile îngheţate:
„Este umilitor ca sora noastră creştină să se căsătorească cu un păgân. Creştinează-te şi o vei avea de soţie”.
Vladimir a acceptat, convins mai degrabă de un incident bizar, căci
cneazul a orbit pe neaşteptate. Preoţii creştini l-au convins că dacă se
va creştina, vederea îi va reveni. Legenda spune că înainte de botez,
lui Vladimir i-a revenit vederea.
Procesiune ortodoxă de Crăciun undeva în Rusia. Sursa foto: Shutterstock
Însă procesul de creştinare a poporului rus s-a desfăşurat mult mai
lent, şi fără minuni sau jocuri politice, întârziindu-se pe o perioadă
de peste o sută de ani, presărată cu răscoale, crime şi alte violenţe.
Un astfel de episod a vizat creştinarea forţată a oraşului Novgorod,
unde a fost trimis episcopul Ioachim de Cherson însoţit de Dobrânia,
unchiul lui Vladimir şi de drujina (oastea) din Kiev, condusă de
Vladimir Putiata. Cei din Novgorod s-au răsculat contra amisarilor unei
noi religii, dar au fost cuceriţi. Dobrânia a dat foc oraşului, iar
Putiata le-a dat de ales locuitorilor să se boteze sau să fie
decapitaţi. Pe bună dreptate, istoricii ruşi spuneau că „la Novgorod Putiata i-a creştinat cu sabia, iar Dobrânia cu focul”.
Oamenii de rând nu au fost mult afectaţi de autorităţile care promovau
înlocuirea religiei oficiale. În Povestea Vremurilor de Demult se spune:
„Şi oamenii, creştinându-se, s-au dus la casele lor”, parcă subliniind şi mai evident indiferenţa acestora faţă de marea transformare care avea loc atunci.
Secolele următoare aveau însă să ducă la cristalizarea şi dezvoltarea glorioasă a creştinismului ortodox pravoslavnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu