Tentative de asasinat care ar fi putut schimba lumea
Lunetist de elită
+ zoom
Galerie foto (11)
Incidentul Kyujo
Acesta a vizat asasinarea Împăratului Hirohito precum şi a altor
oficiali niponi de prim rang, fapt care în opinia conspiratorilor ar fi
întârziat sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Faptele urmau să
se petreacă în noaptea de 14 spre 15 august 1945, fiind puse la cale de
către unii membri importanţi din cadrul Ministerului de Război al
Japoniei, alături de unii agenţi care făceau parte din Garda Imperială.
Toţi conspiratorii aveau rang de înalţi ofiţeri, erau credincioşi
fanatici ai principiilor de onoare din Codul Bushido al vehilor samurai,
şi nu puteau concepe nici în glumă predarea Japoniei în faţa inamicilor
Aliaţi. În această direcţie, conspiratorii l-au ucis întâi pe
General-Locotentul Takeshi Mori, comandantul Gărzii Imperiale, într-o
încercare de a ocupa Palatul Imperial din Tokyo. Cu ajutorul soldaţilor
din a doua Brigadă de Infanterie din cadrul Gărzii Imperiale,
conspiratorii au reuşit să-l ţină pe Împăratul Hirohito sub arest la
domiciliu.
Intenţionau iniţial să-l ucidă, pentru ca Japonia să continue lupta până
la dispariţia sa de pe hartă, căci de victorie nu mai putea fi vorba.
Însă deoarece nu au reuşit (din fericire) să-i convingă pe comandanţii
Armatei Districtului de Est şi cei ai Armatei Imperiale Japoneze să le
susţină visul nebunesc, puşi în faţa situaţiei conspiratorii nu au avut
curajul să-l ucidă pe Împărat. Prin urmare s-au văzut nevoiţi să se
sinucidă prin seppuku.
Dacă l-ar fi ucis pe Hirohito şi Japonia continua lupta, Alaiţii
ar fi declanşat Operaţiunea Downfall, un plan apocaliptic care ar fi
dus la zeci de milioane de morţi în rândul populaţiei civile nipone. Un
înalt oficial american din acele timpuri a declarat că dacă Japonia nu
s-ar fi predat, alte şapte bombe atomice urmau să fie aruncate asupra
ţării în aşa numit-a Zi X, care fusese deja hotărâtă pentru data de 1
noiembrie 1945.
Exploxiile bombelor de la Hiroşima şi Nagasaki
Citroen-ul de pe Avenue de la Liberation
Charles de Gaulle, controversatul preşedinte francez şi personalitate a
celui de-al doilea Război Mondial, a avut o serie de întâlniri cu
moartea, programate sub forma mai multor tentative de asasinat din
timpul lungii sale cariere politice.
Nicuna dintre acestea nu a fost atât de aproape de succes precum cea din
luna august a anului 1962. Atunci, pe când omul care a fost nu doar
unul dintre cei mai importanţi actori ai ultimei Conflagraţii Mondiale,
dar şi un artizan al Uniunii Europene, se plimba cu automobilul pe
Avenue de la Liberation, moartea era cât pe ce să-l ia în împărăţia sa
de tenebre. Automobilul Citroen în care se afla probabil cel mai
important personaj din istoria recentă a Franţei a fost lovit de o
rafală de gloanţe trasă dintr-o armă automată, chiar dacă maşina gonea
cu peste 100 kilometri pe oră pe unul dintre cele mai importante
bulevarde ale Parisului.
Charles de Gaulle
Cu toate că atacul s-a soldat cu uciderea a doi poliţişti, spargerea
geamurilor maşinii şi perforarea tuturor celor patru roţi, şoferul a
reuşit ca printr-o minune să fugă de la locul atacului. Atât
preşedintele Franţei, cât şi soţia sa erau nevătămaţi. După cum a
dovedit ancheta ulterioară, atacul fusese pus la cale de un ofiţer din
cadrul Forţelor Aeriene Franceze, înfuriat peste măsură de decizia
Preşedintelui de Gaulle de a acorda independenţă Algeriei şi de a priva
astfel Franţa de cea mai mare colonie pe care o avea la acea dată.
Dacă asasinatul ar fi avut succes, atât Algeria cât şi Franţa ar
fi avut mult de suferit în urma tensiunilor care s-ar fi transformat în
războaie de gherilă. În plus, statul francez ar fi avut mult
de suferit în urma pierderii unui om de calibrul lui de Gaulle, care,
după cum avea să se dovedească, mai avea multe de spus în politică, atât
pe plan intern, cât mai ales pe plan extern.
Tentativă de asasinat
Războiul fără Roosevelt
Este dificil de imaginat cum ar fi arătat astăzi Statele Unite ale
Americii dacă în perioada Marii Crize şi a celui de-al Doilea Război
Mondial nu ar fi fost conduse de un preşedinte de calibrul lui Franklin
Delano Roosevelt. Iar acest lucru era cât pe ce să se întâmple.
În luna februarie a anului 1933, SUA se zbătea încă în ghearele Marii
Crize, iar noul preşedinte F.D. Roosevelt se pregătea de prima sa ieşire
în public.
Evenimentul urma să aibă loc în Miami, Florida, iar cuplul prezidenţial
trebuia să intre în oraş într-un automobil decapotabil. Atunci, un
imigrant italian, pe numele său Giuseppe Zangara a tras cinci focuri de
revolver înspre maşina prezidenţială. Roosevelt a scăpat nevătămat, dar o
parte din gloanţe l-au ucis pe Anton Cermak, nimeni altul decât
primarul din Chicago, care pe atunci era alături de Roosevelt în maşină.
Zangara a fost rapid imobilizat de mulţime şi dezarmat.
A fost apoi condamant la 80 de ani de închisoare, dar a murit
câteva zile mai târziu în urma unei peritonite. Dacă Roosevelt murea
atunci, lumea de astăzi ar fi arătat cu siguranţă altfel.
Franklon Delano Roosevelt şi Winston Churchill
Il Duce şi cele patru atentate
Anul 1926 nu fusese deloc un an bun pentru Benito Mussolini, celebrul
dictator al Italiei şi aliatul cel mai preţios al lui Adolf Hitler.
Colericul, grandomanul şi ambiţiosul personaj a scăpat cu greu cu viaţă
din cele patru tentative de asasinat care au avult loc într-un interval
de doar şapte luni. În primul dintre ele, Il Duce era cât pe ce să-şi
piardă nasul după ce a fost împuşcat de Violet Gibson, o irlandeză care
se pare că nu era în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale în
momentul în care a făcut acest gest.
Pe deplin conştienţi erau însă cei trei bărbaţi care au încercat apoi să
scutească lumea de apologetul fascismului. Nu au reuşit nici ei,
deoarece fie şi-au ratat ţinta, fie au fost prinşi pe când plănuiau
atacurile. Cert este că în loc să-l ucidă pe Mussolini, ei au
fost cei care şi-au pierdut pe rând vieţile, fiind lichidaţi de
apropiaţii dictatorului.
În schimb, dacă ar fi reuşit, războiul mondial care bătea la uşă ar fi
durat mai puţin. Cu siguranţă! Cât despre cine i-ar fi succedat în
funcţie lui Mussolini, sau ce formă de guvernământ ar fi avut Italia,
nimeni nu ar fi putut anticipa, ţinând cont de conjuncturile
politico-sociale, precum şi de cele internaţionale din acele timpuri.
Benito Mussoloni şi Adolf Hitler
Visul de a ucide Fuhrerul
După ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, şi mai ales după
declanşarea de către acesta a Celui de-al Doilea Război Mondial, în
foarte multe cercuri, fie ele din interiorul sau exteriorul Germaniei a
încolţit gândul lichidării sale cu orice preţ.
O parte din aceste atentate (27 la număr) au fost foarte aproape de a-şi atinge ţinta, mai ales cele din anii 1939 şi 1944.
Cel care avea să facă cea mai mare vâlvă a fost cel din data de 20 iulie
1944, care a avut loc în faimosul Bârlog al Lupului, locul preferat al
Fuhrerului din apropiere de Rastenburg. Scopul atentatului, urmărea
obţinerea puterii politice în Germania, încetarea instantanee a
războiului şi obţinerea păcii cu Aliaţii. Artizanii s-au dovedit a fi o
serie de generali de rang înalt din Wermacht, care doreau pe această
cale să arate lumii întregi că nu toţi germanii îl susţineau orbeşte pe
Hitler conform propagandei agresive a lui Goering.
Grupul de conspiratori era condus de Colonelul Claus von Stauffenberg
care a decis amplasarea unei încărcături explozive sub biroul din camera
unde Hitler şi acoliţii săi îşi ţineau şedinţele. Doar că Hitler a fost
departe de suflul explozie şi a scăpat cu doar câteva răni. Eşecul
tentativei s-a soldat cu peste 7.000 de persoane arestate de Gestapo,
dintre care un număr de 4.980 au fost executate rapid. Dacă Hitler ar fi
murit atunci, războiul s-ar fi sfârşit aproape instantaneu.
Agent secret înarmat
Gloanţele lui Hinckley jr.
Este deosebit de interesant să ne imaginăm cum ar fi arătat lumea dacă
Preşedintele american Ronald Reagan ar fi murit pe data de 30 martie
1961...
Incidentul a avut loc în timpul unui discurs al acestuia în Hotelul
Hilton din capitala Washington. Atunci, Ronald Reagan a fost împuşcat
alături de alte trei persoane din suita sa de către John Hinckley jr.
Reagan s-a ales cu un plămân perforat şi o puternică hemoragie internă,
plus o altă rană în braţul drept. Nimeni nu a fost ucis în atentat, dar
James Brady, secretarul de presă de pe lângă Casa Albă a rămas paralizat
permanent. Motivaţia lui Hinckley a fost cel puţin bizară: o obsesie
erotică legată de actriţa Jodie Foster şi o criză de identitate în urma
căreia Hinckley se credea personajul jucat de Robert De Niro în filmul
Taxi Driver.
Hinckley jr. este şi astăzi închis într-un spital pentru pacienţi cu afecţiuni mentale.
Dacă gestul său ar fi reuşit, George H.W. Bush ar fi devenit
preşedinte cu opt ani mai devreme, dar nu se ştie dacă ar fi reuşit să
salveze economia americană precum au făcut-o celebrele măsuri denumite
Reagonomics în amintirea lui Reagan.
Nici nu se ştie dacă ar fi reuşit să pună presiune pe Uniunea Sovietică
cum a făcut acesta. La fel cum nu se ştie dacă ar fi reuşit să-l
convingă pe Gorbaciov să dărâme Zidul Berlinului.
Fotografie de la locul tentativei de asasinat asupra lui Ronald Reagan
Invincibila Armada şi SUA
Oricât de greu ne-ar veni să credem, există o mare legătură între
insuccesul expediţiei militare Invincibila Armada şi însăşi existenţa
Statelor Unite ale Americii aşa cum ar fi fost ele astăzi.
Cu alte cuvinte, dacă armatele spaniole debarcau în Anglia,
deznodământul ar fi însemnat fără doar şi poate execuţia Reginei
Elizabeta I şi eradicarea din rădăcini a Bisericii Anglicane şi a
cultului protestant.
Regele Spaniei, Filip al II-lea era un om deosebit de ambiţios,
inflexibil, chiar fanatic, care tăria şi respira romano-catolicism. În
anul 1588, Anglia era dor un grup de insule izolate cu mulţi inamici
puternici. Spania era pe atunci stăpâna incontestabilă a Lumii Noi. Doar
că teribilul Filip, rege al Spaniei, nu se mulţumea cu atât. Cum îi ura
d emoarte pe protestanţi, vroia tronul Angliei pentru fiul său alături
de transformarea Perfidului Albion într-un devotat supus catolic.
Pentru acest deziderat, regele spaniol nu a precupeţit nimic în
construirea cele mai mari şi mai puternice flote de război din acele
vremuri, intitulată Invincibila Armada. Din nefericire pentru el,
strategiile greşite şi vremea furtunoasă au dus la dezastrul flotei
sale. Dar dacă lui Filip i-ar fi ieşti planurile, astăzi vorbeam despre Estados Unidos...
Dacă ar fi debarcat, armatele sale uriaşe şi resursele colosale ale
Spaniei i-ar fi permis să înfrângă fără apel forţele engleze. Filip ar
fi eradicat protestantismul iar asta ar fi însemnat că nu s-ar fi fondat
nicio colonie engleză protestantă în America, nu s-ar mai fi dezvoltat
niciun Imperiu Britanic, şi evident, nu ar fi avut loc nicio Revoluţie
Americană care să dea naştere la S.U.A.
Imagine de epocă cu flota Invincibila Armada
O lume fără Lenin şi fără Comunism
Interesantă, nu?
Iar omenirea nu a fost deloc departe de această realitate dacă Fanni
Kaplan ar fi ştiut să tragă mai bine cu pistolul. Fanni Kaplan, pe
numele său complet Feiga Khaimovna Roytblat-Kaplan era de fapt un agent
secret al Mişcării Internaţionale Sioniste.
Ea se dovedise a fi iniţial o figură politică importantă în timpul
Revoluţiei Bolşevice. Cu toate acestea, nu aderase total principiilor
bolşevice, ci rămăsese o revoluţionară socialistă evreică, iar mişcarea
din care făcea parte fusese interzisă de Lenin imediat ce acesta
ajunsese la putere.
Prin urmare, plină de avânt revoluţionar Fanni Kaplan a decis că Lenin
nu prea mai respecta perceptele comunismului şi trebuie lichidat cu
orice preţ.
Momentul a fost ales pe data de 30 august 1918, când Vladimir Ilici
Lenin ţinea o cuvântate în fabrica Secera şi Ciocanul din Moscova. După
ce Lenin a părăsit clădirea şi se pregătea să urce în maşină, Fanni l-a
strigat. Când acesta s-a întors, femeia a descărcat trei gloanţe în el.
Unul i-a trecut prin haină, altul i-a străpuns gâtul şi plămânul stâng,
iar celălalt glonte i s-a oprit în humerus.
Cu toate acestea, Lenin a surpavieţuit atentatului, şi chiar s-a folosit
de el pentru a-şi creşte popularitatea şi a avea motiv pentru a
institui un regim de teroare asupra oponenţilor săi. Incidentul Kaplan a
avut loc în aceiaşi zi cu asasinarea lui Moisei Uritsky, Comisarul
Poporului pentru Afaceri Interne în Regiunea de Nord şi şef al filialei
temutei CEKA din Petrograd.
Cele două incidente au dus la declanşarea unei anchete de proporţii de
către CEKA, anchetă care ar fi dus la descoperirea mai multor comploturi
puse la cale de către o parte a liderilor comunişti de orientare
sionistă care erau dezamăgiţi de politica lui Lenin.
Fanni Kaplan a fost executată de CEKA pe data de 3 septembrie 1918.
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă gloanţele sale erau mai bine ţintite?
Ar fi pierdut bolşevicii teren în favoarea menşevicilor, sau ar
fi fost înfrânţi de Armata Albă, aprigă susţinătoare a familiei ţariste?
S-ar mai fi ridicat la putere Stalin, sau Rusia avea să fie cucerită uşor de nazişti?
Am fost doar la 3 gloanţe distanţă de o lume total diferită de cea în care trăim astăzi.
Agentă secretă înarmată
Ce s-ar fi întâmplat dacă era ucis Mahomed Cuceritorul ?
Evident, chiar la o primă estimare, multe s-ar fi întâmplat. Bizanţul
probabil şi-ar fi revenit, Balcanii ar fi arătat altfel, iar noi românii
am fi avansat pe toate planurile, energia creatoare a acestui popor
nemaifiind întreptată aproape exclusiv spre lupta de supravieţuire
naţională, culturală şi religioasă care ne-a marcat în perioada
medievală.
Exasperat de refuzul de a plăti tributul impus, şi mai ales de atacurile
curajose ale lui Vlad Ţepeş, Mahomed Cuceritorul, cel mai mare lider
militar al acelor vremuri, a decis să conducă personal o campanie care
să se soldeze la final cu prinderea lui Vlad şi cucerirea totală a
Valahiei. Campania era sortită din start eşecului, armata otomană
resimţind tin plin tactica de pârjolire a pâmânturilor şi hărţuirile
constante ale oamenilor lui Vlad.
După insuccesul capturării Bucureştilor şi a insulei fortificate de pe
lacul Snagov, turcii ajung pe data de 17 iunie 1462 la poalele cetăţii
Târgovişte. Acolo stabilesc locul pentru tabăra de noapte. Toate
cronicile vorbesc în termeni laudativi despre atacul de noapte pus la
cale în detaliu de geniul militar al lui Vlad Ţepeş. Lupta a durat
aproape toată noaptea şi aşa zis-ul atac a constat de fapt în mai multe
raiduri ale valahilor.
Vlad a avut pierderi minime, dar turcii au pierdut nu doar mulţi soldaţi
(circa 15.000) ci şi cai şi cămile. Vlad era să-l ucidă personal pe
Mahomed, dar i-a greşti cortul, atacând corturile a doi mari viziri,
Işak Paşa şi Mahmud Paşa. Pentru
insuccesul operaţiunii militare care viza uciderea lui Mahomed
Cuceritorul, unele cronici dau vina pe boierul valah Galeş care nu a
avut curajul să conducă un atac separat asupra taberei otomane, atac
care probabil i-ar fi permis lui Vlad să aibă timp să atace toate corturile.
Atacul de noapte de la Târgovişte - pictură de Th. Aman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu