De ce ne plac măgarii?
Măgari zâmbind
+ zoom
Galerie foto (8)
Iha! Iha! Măgarul la prima vedere
Aflat mereu în umbra calului, ruda sa apropiată, măgarul a păşit umil
dar sigur prin istorie. Ca o dovadă în plus asupra modestiei,
rezistenţei fizice şi adaptabilităţii sale, măgarii populează şi astăzi
în special ţările sărace din Africa, Europa
şi Asia. Măgarii domestici observaţi în prezent şi în mediul rural din
ţara noastră provin din măgarii sălbatici nubieni şi somalezi, două
subspecii ale măgarului sălbatic african ( Equus africanus).
Măgarul a fost domesticit acum circa 5-6 mii ani în zona Egiptului şi
Mesopotamiei Antice. Cu toate acestea, pe teritoriul de azi al României
se întâlnea pe vremuri aşa numitul măgar sălbatic european (Equus hydruntius)
un ecvid apărut în Pleistocen, acum circa 300.000 ani, care a trăit în
Eurasia şi a dispărut în Holocen fără să lase urmaşi. Paleontologii
susţin că acest măgar european era strâns înrudit morfologic şi genetic
cu măgarul sălbatic asiatic (Equus hemionus kulan) din
Turkmenistanul de astăzi. Cunoscut de strămoşii noştri sub numele de
onagru, acest frumos şi elegant ecvid sălbatic a dispărut de pe
meleagurile noastre spre sfârşitul secolului al XVII-lea.
Măgar în soare
Revenind la măgarul domestic, descoperim un animal care nu are
proporţiile şi eleganţa mişcărilor calului, dar asta nu înseamnă că la
nivel evolutiv măgarii ar fi inferiori cailor. Din contră, sunt mult mai
rezistenţi la boli şi răni, se hrănesc cu resturi vegetale pe care
orice cal le-ar respinge imediat (este cunoscut cazul că măgarii mânâncă
fără probleme ciulini şi chiar unele specii de cactuşi), proporţional
măgarii sunt mai puternici fizici decât caii, evident nu au viteza şi
explozia acestora, dar au o rezistenţă la efort în condiţii vitrege de-a
dreptul proverbiale.
Variază ca talie şi greutate în funcţie de rasă şi condiţiile de trai,
cu o înălţime la umeri cuprinsă între 79-160 cm. la o greutate de 80-480
kilograme. Celebri pentru aşa zis-a lor încăpăţânare, măgarii
nu posedă deloc acestă calitate pur omenească, ci dau dovada unui simţ
al autoconservării mult mai pornunţat decât în cazul cailor. Măgarii
şi-au menţinut pur şi simplu un puternic instinc de apărare concretizat
într-o relaţie deloc apropiată cu oamenii, în ciuda mileniilor scurse în
urma domesticirii lor. Evident, oamenii prin prisma inerentă a
antropomorfizării lor, au tradus instinctele puternice ale măgarilor
drept încăpăţânare, sau încă mai greşit, rea voinţă.
Odată ce ai reuşit să câştigi încrederea unui măgar, ai câştigat cu
siguranţă şi prietenia sa. Atunci vei descoperit, cu surprindere
probabil, un animal foarte prietenos, inteligent, alert, jucăuş şi
curios. Celebrele-i urechi lungi, atribut atât de caracteristic imaginii
sale universale, nu sunt altceva decât o adaptare a acestui animal
apărut în zonele calde. Urechile sale sunt astfel un sistem prin care
organismul răceşte şi reglează circulaţia sângelui, precum şi un ajutor prin care îşi detectează duşmanii. Apropo
de asta, măgarii sunt nişte luptători foarte dârji, care se apără
neaşteptat de agresiv prin muşcături şi lovituri periculoase atât cu
picioarele din faţă, cât şi cu cele din spate.
Mânz de măgar
Măgăriţele sunt mame extrem de devotate şi protective. Sunt cunoscute în
acest sens numeroase cazuri reale, de măgăriţe care s-au luptat pe
parcursul a mai multe zile şi nopţi cu haitele de lupi, pentru a-şi
proteja puii. La ora actuală se estimează că trăiesc în lume circa 41
milioane de măgari domestici, cei mai mulţi find în China, urmată de
Pakistan, Etiopia şi Mexic. Sunt folosiţi în principal ca animale de
povară sau în agricultura primitivă. După forţa de muncă umană, măgarii
sunt consideraţi cea mai ieftină mână de lucru în agricultura multor
ţări.
Foarte puţini oameni consumă lapte sau carne de măgar, între aceştia evidenţindu-se italienii. De
altfel în Italia sunt sacrificaţi anual circa 1.000 de măgari, din a
căror carne se pregătesc unele reţete tradiţionale în provinciile din
sudul ţării.
Măgarul în mitologii şi simbolistică
La nivelul subconştientului uman s-a împământenit ideea (falsă,
evident), conform căreia măgarul ar fi un simbol al neştiinţei. Mai rău,
în Evul Mediu european, măgarul, alături de ţap a avut parte de o
imagine de-a dreptul satanică, deoarece era perceput ca imagine simbol a
sexualităţii deşănţate. Bietul animal era astfel perceput drept un
vehicol al libidoului animalizant, element instinctiv al omului pierdut
în sclavia cărnii, care avea o viaţă limitată de planurile pământeşti,
şi implicit sexuale.
Percepţia medievală a fost fără doar şi poate influenţată şi de clasicul roman antic al lui Apuleius – „Măgarul de Aur”,
în care personajul Lucius trece printr-o serie de metamorfoze,
culminând cu cea de măgar, prin care este pedepsit de zei pentru că s-a
lăsat în voia plăcerilor cărnii. Redevenit om, Lucius este astfel un
iniţiat care poate ajunge pe calea mântuirii, beneficiind aşadar de
experimentarea capacanelor şi limitelor sexualităţii devorante şi
degradante.
Măgarii sunt animale foarte rezistente, care se adaptează şi iernilor aspre
Expresia „urechi de măgar” provine tot din Antichitate,
de la legenda în care zeul Apollo i-a schimbat urechile regelui Midas
în urechi de măgar pentru vina acestuia de a fi preferat cântecul
naiului în detrimentul muzicii celeste din templul de la Delphi. Arta
Renaşterii a reprezentat diferite stări sufleteşti sub personificarea
măgarului: descurajarea spirituală a călugărului, depresia morală, lenea
(ciudată asociere pentru un animal folosit intens la cele mai grele
munci), desfătarea, stupiditatea, incompetenţa, evident-încăpăţânarea şi
ascultarea prostească.
Romanii le numeau cu dispreţ pe prostituate „măgăriţe” (asselas), iar în Orientul Apropiat pedeapsa pentru femeile adultere consta în dezbrăcarea lor şi legarea pe spinarea unui măgar.
Nici alchimiştii nu l-au privit mai bine, pentru ei măgarul
reprezentând diavolul cu trei capete, unul reprezentând sulful, celălalt
sarea, şi ultimul mercurul. Cele trei principii materiale ale naturii
interioare ale fiinţei încăpăţânate.
Mergând mai departe prin lume, mai descoperim şi alte asocieri de rău augur.
Bunăoară în Egiptul Antic, măgarul roşu este una dintre cele mai
periculoase entităţi pe care le întâlneşte sufletul omenesc în timpul
călătoriei sale post-mortem. Pornind de la acest fapt, Rene Guenon în
studiile sale de simbolistică religioasă comparată consideră că măgarul
roşu are o rădăcină comună cu Fiara cea Roşie din Apocalipsa
creştinilor.
Măgari în rolul lor milenar de animale de povară Sursa foto: Shutterstock
În religia hinduistă, măgarul nu era călărit decât de divinităţi funeste
precum Nairrita, paznicul ţinutului morţilor, sau Kalaratri, aspectul
sinistru al lui Shakti. Demonul Dhenuka avea şi el chip de măgar.
Totuşi, în anumite tradiţii măgarul joacă un rol benefic, ba chiar sacru
uneori. În cultul lui Apollo de la Delphi, preoţii sacrificau măgari.
Un măgar purta cufărul ce-i servise drept leagăn lui Dionysos, iar
imaginea măgarului purtător de taine nu este deloc una izolată.
Măgarii sălbatici trimeteau pe vremuri cu gândul la marii asceţi şi
pustnici ai creştinismului din deşerturi. Copitele măgarilor sălbatici
desemnau o materie imună la toate otrăvurile, iar falca de măgari era
vestită pentru duritatea ei, căci cu ajutorul unei mandibule de măgar
biblicul Samson a ucis peste o mie de duşmani.
Vehicul pentru creştinism
Măgarul a fost şi el prezent în iesle, martor mut la miracolul naşterii
Mântuitorului. Tot el are un rol important în momentul intrării
Mânturitorului în Ierusalim. Unii ezoterişti precum Rene Guenon
semanlează totuşi că în primul caz măgarul se opune boului, aşa cum
tendinţele malefice se opun celor benefice. În al doilea caz, măgarul ar
simboliza aceleaşi puteri malefice învinse de data aceasta sub imaginea
lui Hristos care le domină călărindu-le.
De altfel în China străveche, nemuritorii erau adesea menţionaţi
deplasându-se pe măgari albi. Alte tradiţii religioase creştine
semnalează că actul Mântuitorului de a intra călare pe măgar reprezintă
grandoarea şi puterea infinită a divinului, camuflată superb în gestul
smerit al deplasării pe un animal modest. În scena Floriilor, este de
fapt vorba de o măgăriţă, fapt deloc lipsit de importanţă. De altfel, în
relatarea biblică despre falsul profet Varlaam, rolul măgăriţei este
clar benefic, demascator şi justiţiar.
Măgarul biblic care a transportat Familia Sfântă în Egipt
În aceeaşi notă, măgăriţa şi puiul ei au o însemnătate specială
şi nebănuită. Căci măgăriţa simbolizează smerenia, iar mânzul măgăruş
umilirea şi inocenţa. Primele
tradiţii creştine suţin că Hristos a vrut să încalece pe măgar pentru a
arăta oamenilor importanţa şi necesitatea actului auto-umilirii.
Discipolul care merge călare pe măgăriţă transmite tuturor că se
străduieşte să practice adevărata smerenie, în sine şi în faţa lui
Dumnezeu.
Cu atât mai preţuit era gestul iniţiatic al încălecării mânzului
măgăriţei, care însemna că discipolul este extrem de atent la
îndatoririle smereniei exterioare, faţă de toţi oamenii întâlniţi pe
cale. Măgăriţa simbolizează din nou
pacea, sărăcia, smerenia, răbdarea şi curajul, fiind reprezentată sub
aceste auspicii şi în Biblie, de la măgăriţele lui Samuel la cea a lui
Varlaam, şi de la măgăriţa care a purtat-o pe Fecioara Maria în Egipt la
intrarea lui Hristos în Ierusalim.
Măgăria la români şi stindardul de război al geto-dacilor
Simpaticul animal a fost perceput şi de români strict prin prisma pe
care aceştia interpretau comportamentul său. De câte ori nu am auzit:
-Măgarule!, -Nu fi măgar,-Ce măgărie!, şi lista ar putea continua.
În folclorul românesc vechi, figura măgarului este lipsită însă de
conotaţii strict benefice sau malefice, deşi întâlnim şi aici imaginea
unui animal christic.
„Măgarul are trei cruci pe spate pentru că a purtat în spinare pe Cel
care a purtat crucea pentru noi”, după cum notează etnologul Tache
Papahagi în lucrarea sa, Mic dicţionar folcloric.
Artur Gorovei, în al său volum, Credinţi şi superstiţii ne spune că:
„Dracul nu poate să facă niciun rău cuiva, deşi s-ar afla într-un loc primejdios, dacă are un măgar lângă dânsul”. Până astăzi, strigătului şi comportamentului măgarului i se acordă puteri oraculare, mai ales în meteorologia populară.
Măgar în profil
Tot în credinţele noastre populare, măgarul este unul dintre animalele
care nu se sperie de diavoli, ba chiar pornesc să-i atace fără frică,
deoarece se ştiu protejaţi de crucea de pe spinare. Pielea de măgar era
folosită în medicina magică românească, iar laptele de măgăriţă este
deopotrivă o substanţă cu puternice valenţe cosmetice redând tinereţea
pielii, precum şi un leac eficient împotriva „tusei măgăreşti”.
Marele folclorist bănăţean Atanasie M. Marinescu reconstituie şi
redescoperă un adevărat cult al măgarului la geto-daci. În lucrarea sa – Cultul păgân şi creştin, I, Sărbătorile şi datinile romane vechie, anul 1884, Bucureşti, autorul scoate în evidenţă că „dacii
purtau pe steagul lor de luptă un cap de măgar, pe lângă cel de
balaur”, iar „tracii puneau cranii de măgari la hotarele ţarinilor,
împotriva fulgerelor şi grindinei”.
Astăzi efectivul măgarilor din ţară este în scădere, sub efectul
distrugerii satului românesc, al plecării tinerilor în afara ţării, şi
îmbătrânirii populaţiei rurale. Cele mai multe şanse să întâlniţi
măgăruşi sunt prin Dobrogea sau în unele sate montane. Oriunde-i vedeţi,
oferiţi-le ceva de mâncare, sau măcar o mângîiere. Sunt fiinţe
sensibile la gesturile de dragoste şi afecţiune, iar interacţiunea cu ei
aduce garantat bucurie pentru cei cu suflet de copil, indiferent de
vârstă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu