Misteriosul foc grecesc – Scutul de foc al Bizanţului

Trimite pe email

Nicu Pârlog | 15.08.2013 |

2 Comentarii

Foc pe apă     + zoom

Galerie foto (5)

Într-o lume în care tehnologiile militare de ultimă oră nu încetează să ne uimească prin potenţialul lor mortal, este greu totuşi să ne imaginăm apariţia unei arme care să aibe pentru omenirea actuală, acelaşi impact devastator pe care l-a avut temutul Foc Grecesc în perioada medievală timpurie. Această invenţie epocală a fost străvechiul precursor al mult mai celebrului napalm din zilele noastre. Era un lichid gros, vâscos şi extrem de inflamabil care a fost folosit pe scară largă în timpul asediilor şi bătăliilor navale cu care s-au confruntat bizantinii de-a lungul zbuciumatei lor istorii. A fost de asemenea, asul din mânecă responsabil pentru multe din victoriile bizantinilor, precum şi unul dintre motivele capitale care au permis supravieţuirea îndelungată a Imperiului Roman de Răsărit.

Taina lui Kallinikos

 

Conform denumirii sale alternative, aceea de „Foc Bizantin”, cea mai temută armă din Europa Medievală a fost inventată în formaţiunea statală cu acelaşi nume, creată de Împăratul Constantin, după momentul convertirii sale la creştinism. Ideea folosirii focului şi lichidelor inflamabile în scop de arme devastatoare, era însă cu mult mai veche.

 

Încă dinainte de secolul 9 înainte de Hristos, atât asirienii, cât şi grecii, romanii, persanii sau chinezii foloseau în războaie săgeţi cu vârfuri aprinse alături de diverse recipiente pline cu substanţe inflamabile. Istoricul şi gânditorul grec Tucidide menţionează chiar un fel de recipiente metalice tubulare cu rol de aruncătoare de flăcări, care au fost folosite la asediul Atenei din anul 424 înainte de Hristos. Conform cronicarului Ioan Malalas, la sfatul filozofului Proclus (!) flota bizantină a împăratului Anastasius I a folosit un amestec inflamabil pe bază de sulf pentru a înăbuşi revolta lui Vitalianas din anul 515 după Hristos.

 

Odată cu dezvoltarea şi înflorirea civilizaţiei bizantine, Constantinopolul, capitala emblematică a acesteia, a devenit centru al Europei din acea perioadă, precum şi un mare nod comercial. În acelaşi timp, marele oraş-cetate era supus deseori raidurilor unor inamici redutabili, în rândurile cărora se remarcau prin periculozitate nimeni alţii decât musulmanii.

 

Corabie vikingă în flăcări    

 

Centru nu doar al civilizaţiei circum-mediteraneene, ci chiar europene, Bizanţul era pe atunci un adevărat paradis pentru oamenii ştiinţelor şi artelor. Mare parte din aceşti savanţi erau de origine greacă. Aceştia au depăşit şi cele mai optimiste aşteptări ale basileilor, după ce au reuşit să creeze focul grecesc, care era conform tuturor cronicilor, cea mai redutabilă armă a vremii.

 

Se pare că acesta ar fi fost inventat în secolul  al şaptelea după Hristos (anul 673) de către un arhitect din Heliopolis, provincia Fenicia, pe numele său Kallinikos, sau Callinicus cum a fost notat în documentele scrise în latină. Invenţia lui Kallinikos a venit la un moment dificil pentru Bizanţ, căci imperiul era pe atunci slăbit de lungile războaie cu sasanizii din Persia. În decursul unei singure generaţii, provinciile imperiale ale Siriei, Egiptului şi Palestinei, căzuseră deja în mâinile arabilor, care în anul 672 ameninţau chiar zidurile Constantinopolului. 

 

Căutările unei formule definitiv pierdute

 

În aceste condiţii, nu este deloc surprinzător faptul că focul grecesc era o armă pe cât de temută şi eficientă, pe atât de bine păzită. Compoziţia sa a fost ţinută într-o secretomanie atât de impenetrabilă, încât a fost pierdută definitiv. Nici măcar încercările chimiştilor şi istoricilor moderni de a recrea focul grecesc nu s-au soldat cu succes.

 

Astăzi, circulă mai multe variante cu privire la compoziţia chimică a lichidului arzător despre care duşmanii Bizanţului şopteau înfricoşaţi că ar fi fost adus taman din focurile iadului. Cu toate acestea, mulţi istorici consideră că baza sa era un amestec gros din petrol brut şi mai multe uleiuri vegetale şi animale.

 

Reconstituind substanţele cu potenţial inflamabil care erau la îndemâna bizantinilor, oamenii de ştiinţă cred că lichidul focului grecesc era compus din petrol, uleiuri vegetale şi animale peste care se adăugau în proporţii şi amestecuri secrete cu oxid de calciu, salpetru, bitum, sulf, răşini şi păcură.

 

Proiectil incendiar    

 

Substanţa rezultată din acest presupus amestec era deosebit de groasă care se lipea pe absolut orice suprafaţă şi ardea mistuitor, aproape fără să poată fi stinsă. Conform datelor istorice, focul grecesc aprins se stingea doar dacă era complet acoperit de nisip sau sare. Evident, o cantitate mare de lichid arzând nu putea fi stinsă cu mijloacele rudimentare din acele timpuri. Cu atât mai mult cu cât sarea era extrem de preţuită şi rară, iar nisipul nu era oricând la îndemâna cetăţilor, trupelor sau mai ales corăbiilor inamice peste care era propulsat acest demn strămoş al napalmului.

 

Mai mult decât atât, toate cronicile coincid asupra unei proprietăţi cu adevărat remarcabile. Se pare că focul grecesc putea arde şi atunci când era aprins la suprafaţa apei. Nu putea fi stins deloc cu apă, căci dacă era aruncată apă asupra sa, această decizie luată în disperare de cauză nu făcea altceva decât să-i alimenteze şi mai furios flăcările. Focul grecesc ardea deci până la completa dispariţie a materialului peste care fusese aruncat, indiferent că era lemn, pânză, armuri, oameni...

 

În mijlocul acţiunii

 

În anul 673, atacurile de pe mare împotriva Constantinopolului s-au înteţit fără precedent. Bizantinii erau disperaţi şi aveau motive, flota lor navală era redusă nimeric şi slab echipată. Consilierii militari şi generalii greci căutau o armă-minune care să fie suficient de eficace încât să distrugă navele sarazinilor (perşi şi arabi). S-au oprit aşadar asupra focului ca armă ultimativă, ţinând cont de puterea distructivă a acestui element faţă de corăbiile din lemn ale invadatorilor.

 

Bizantinii erau presaţi şi de întocmirea urgentă a unor dipozitive potrivite în această direcţie, cu atât mai mult cu cât cunoşteau limitările focului ca armă. Catapultele nu aveau precizia dorită în cazul aruncării focului grecesc, cu atât mai mult cu cât urmau să arunce recipiente inflamabile de la bordul unor corăbii, iar legănatul produs de valuri era un impediment în plus adăugat preciziei şi aşa precare a tirului.

 

Geniul grecesc nu umbla însă cu jumătăţi de măsură. După ce au inventat focul grecesc strategii bizantini au reuşit să creeze şi dispozitivele cu are să fie aruncat asupra duşmanilor. Principala metodă a luat forma unui rezervor ţinut sub presiune prin intermediul unor foale asemănătoare cu cele dintr-o fierărie,şi umplut cu substanţa inflamabilă.

 

Miniautură de epocă care arată un aruncător portabil de foc grecesc    

 

La rezervor a fost ataşată o ţeavă (siphon în greacă, de unde avem termenul de sifon), şi avem astfle primul propotoip al aruncătoarelor de flăcări, dispozitive atât de populare în al doilea Război Mondial şi conflagraţia din Vietnam.

 

Basileul Leo al VI-lea a inventat chiar şi aruncătoare de foc grecesc portabile, aşa numitele cheirosiphones, iar manualele militare bizantine menţionează şi recipiente de tipul ulcioarelor umplute cu substanţa inflamabilă misterioasă şi ataşate cu fitil, care puteau fi aruncate asemenea unor bombe incendiare.

 

Cumplită a fost surpriza invadatorilor musulmani care în anul 678 au lansat o flotă împotriva capitalei Bizanţului. Corăbiile sarazinilor au fost rapid interceptate şi înconjurate de vasele mai mici şi mai mobile ale bizantinilor. Odată ajunşi în raza de atac a flăcărilor, echipajul a început să pompeze puternic în rezervoare pentru a crea presiunea aşteptată în timp de soldaţii basileului erau protejaţi cu scuturi de săgeţile musulmanilor.

 

Când prima încărăcătură de lichid aprins a ţăşnit cu putere din ţeavă, a atins lungimea de peste 45 metri. Suficientă pentru a atinge prima corabie sarazină. Restul flotei musulmane a avut aceeaşi soartă. Lemnul, armurile, hainele şi carnea oamenilor ardeau cu o furie nemaivăzută. Spre groaza  sarazinilor, focul cu proprietăţi „diavoleşti” nu putea fi stins oricâte găleţi cu apă aruncau peste el. Istoricii estimează că în acea bătălie, peste 30.000 de soldaţi musulmani au pierit arşi sau înecaţi.

 

Nu au fost singurii invadatori arşi fără milă. Raidurile triburilor slave ale ruşilor care au forţat strâmtoarea Bosforului în anii 914  şi 1034 au avut aceeaşi soartă. La fel şi confederaţiile de triburi bulgare în perioada războiului dintre anii 970-971, când vasele bizantine prevăzute cu aruncătoare de foc grecesc au blocat Dunărea.

 

Bizantinii nu s-au sfiit să-şi folosească lichidul incendiar nici în cadrul propriilor războaie civile care le-au zguduit imperiul, cum ar fi revolta  din anul 727 şi marea răscoală dintre anii 821-8323, condusă de Toma Slavul.

 

Apus de flacără

 

Bizantinii ajunseseră la un moment dat să creadă focul grecesc le fusese revelat divin pentru ca imperiul să reziste atacurilor tot mai puternice ale arabilor. În aceeaşi linie mistico-strategică, Împăratul Constantin Porfirogenetul care a domnit între anii 945-959 îşi sfătuia astfel fiul în paginile cărţii De Adminstrando Imperio că focul grecesc fusese: „arătat şi revelat lui Constantin, primului mare sfânt împărat creştin”, iar îngerul l-a legat pe acesta să „nu folosească acest foc decât pentru apărarea creştinilor şi a capitalei împărăteşti”.  

 

Cu toate acestea, duşmanii Bizanţului  au reuşit în cele din urmă să intre în posesia lichidului aducător de moarte în flăcări. În anul 827, arabii au reuşit că captureze cel puţin un vas de război grecesc intact. Iar între anii 812-814, bulgarii au furat câteva rezervoare precum şi o cantitate rezonabilă de lichid incendiar. Cu toate acestea, nici bulgarii, şi nici măcar arabii, probabil cei mai buni chimişti din lume la acel moment, nu au reuşit să desluşească sau să copieze formula secretă prin care putea fi reprodus focul grecesc.

 

Fiecare încercare s-a dovedit greşită şi nimeni nu a reuşit să reproducă formula chimică care să dea naştere uni lichid care să aibă aceleaşi proprietăţi precum ale celui inventat de savantul Kallinikos. Focul grecesc a continuat însă să fie menţionat până în secolul 12, când prinţesa Ana Comnena, fiica împăratului Alexios I Comnenul, descrie cu lux de amănunte în lucrarea sa, Alexiada, modul în care bizantinii s-au folosit de focul grecesc în bătălia din anul 1099 contra locuitorilor din Pisa. 

 

Miniatură de epocă care prezintă modul în care era folosit focul grecesc în timpul unei bătălii pe mare    

 

În timpul asediului Constantinopolului din anul 1203, de care s-au făcut vinovaţi cruciaţii, cu toate că rapoartele vremii vorbesc despre vase de război echipate cu aruncătoare de flăcări, nicio sursă nu mai confirmă folosirea focului grecesc în confruntările cu cavalerii cruciaţi. Cauza principală poate fi pierderea de către bizantini a teritoriilor de unde erau aduse unele substanţe necesare formulei secrete a compoziţiei focului grecesc.

 

Mai departe, până la apariţia napalmului în secolul xx, doar cuceritorii arabi au reuşit să-şi fabirce propria versiune de lichid incendiar, care nu s-a ridicat niciodată la eficienţa substanţei create de Kallinikos. Fapt care nu i-a împiedicat însă pe arabi să-şi folosească lichidul incendiar în bătăliile care au dus la răspândirea Islamului pe trei continente.

 

Cât despre focul grecesc, dincolo de efectele sale distrugătoare, flacăra sa atotmistuitoare a mai luminat doar cronici uitate de timp.