Verii” taipani: cei mai veninoşi şerpi din lume
Numit Oxyuranus de către oamenii de ştiinţă, genul şerpilor taipan din Australia cuprinde fără îndoială cei mai veninoşi şerpi din lume. Şerpi cu un venin mult mai puternic decât al cobrelor, crotalilor şi viperelor. Şerpi care ascund în glandele lor salivare o moarte cruntă şi instantanee. Şerpi care, din fericire, trăiesc la capătul lumii, în zone deşertice şi stâncoase, de regulă departe de aşezări umane. Cu toate acestea, şerpii taipan sunt încă puţin studiaţi şi cunoscuţi, în ciuda reputaţiei lor mortale absolute. Rămân însă nişte reptile interesante şi un exemplu evident al evoluţiei adaptive.
Ce face un şarpe cu veninul său?
Deşi nu sunt singurele reptile veninoase, şerpii cu muşcături mortale au
devenit de-a lungul timpului simbolul clasic al unei vieţuitoare
veninoase. Temuţi, adoraţi, ocoliţi, uciţi fără cruţare sau studiaţi în
detaliu, şerpii veninoşi aparţin mai multor familii precum Elapidele, Viperidele, Hydrophiidele, Antractaspididele şi o parte din Colubride.
Spre deosebire de restul şerpilor care sunt constrictori, adică îşi
folosesc dinţii doar la prinderea prăzii, după care o imobilizează şi o
ucid cu ajutorul puternicilor muşchi ataşaţi de-a lungul întregii
coloanei vertebrale, şerpii veninoşi au un mecanism de ucidere al prăzii
foarte diferit.
Orice şarpe veninos îşi ucide prada sau se apără de duşmani cu ajutorul
salivei cu compoziţie toxică care este injectată la propriu în victime
prin intermediul unor dinţi specializaţi, care au rolul unei adevărate
seringi vii. În mod eronat, se crede că şerpii veninoşi sunt otrăvitori,
cu toate că veninul lor nu se încadrează deloc în termenul de otravă.
Prin definiţie, otrăvurile sunt substanţe toxice care pot fi absorbite
în organism şi prin intermediul pielii, ochilor sau sistemului digestiv,
în timp ce pentru a-şi face efectul, veninul trebuie introdus direct în
ţesuturi sau fluxul sangvin prin penetrare sau străpungere.
Cu alte cuvinte, dacă un om înghite veninul celor mai periculoşi
şerpi, acesta nu va păţi nimic în condiţiile în care nu prezintă răni
sau chiar laceraţii minore ale aparatului bucal sau sistemului digestiv.
Muşcătură tipică de şarpe (Foto: Shutterstock.com)
Cu două excepţii notabile: anume şerpii din genul Rhabdophis al
cărui venin conţine toxine extrem de puternice provenite de la speciile
de broaşte veninoase cu care se hrăneşte, şi o specie de şarpe-jartieră
din Oregon care reţine toxinele de la tritonii care-i cad deseori
pradă.
Până la ora actuală, herpetologii (biologi specializaţi în
studierea reptilelor şi amfibienilor) au descoperit circa 600 specii de
şerpi veninoşi, adică un sfert din totalul speciilor de şerpi care
trăiesc în prezent.
Un criteriu după care este etichetată puterea veninului şerpilor, este
aşa numit-ul indice LD50. Este un indice destul de nesigur, dar cumva
unanim acceptat în rândul comunităţii internaţionale a herpetologilor.
Indicele LD50 ia în consideraţie mai mulţi factori precum vârsta şi
perioda de timp a victimelor muşcate, numărul speciilor analizate,
metodele de testare a veninului şi scala toxicităţii folosită.
În mod obişnuit, indicele LD50 se măsoară şi prin injectarea
intramusculară, intraperitonală, intravenoasă şi subcutanată cu venin a
rozătoarelor folosite în acest tip de experimente ştiinţifice şi
medicale. Ultimul tip de injectare fiind de altfel cel mai relevant
pentru determinarea gravităţii muşcăturii de şarpe la om.
Cu toate acestea, gradul de toxicitate al veninului nu este hotărâtor în
stabilirea periculozităţii unei anume specii de şarpe pentru om. Alţi
factori importanţi în această situaţie sunt reprtezentanţi de
temperamentul şi comportamentul speciilor de şerpi, precum şi de
frecvenţa populaţiei umane din arealul reptilelor. Spre exemplu, specii
precum mamba neagră (extrem de agresivă) sau cobra indiană şi krait-ul
(foarte răspândite în zonele locuite), ucid anual mult mai mulţi oameni
decât şerpii taipani, care au un venin mai puternic decât al acestor
şerpi, dar trăiesc de regulă în zone puţin frecventate de om.
Cei trei taipani şi secretele lor
Deloc întâmplător, taipanii trăiesc exclusiv pe continentul de la
antipozi, Australia remarcându-se astfel încă o dată prin multitudinea
de vietăţi veninoase care-i compun fauna. Micul dar redutabilul
grup al şerpilor taipan este compus din trei specii, una dintre ele
fiind recent descoperită, iar alta fiind nimeni alta decât deţinătoarea
titlului de cel mai veninos şarpe.
Cel mai rar dintre ei, taipanul regiunii centrale a Australiei (Oxyuranus temporalis),
a fost descoperit foarte recent, în anul 2007 de către cercetătorii
Paul Doughty, Brad Maryan, Stephen Donelan şi Mark Hutchinson, ultimul
dintre ei fiind şi cel care a descris în premieră specia. Taipanul
regiunii centrale australiene diferă de „verii” săi, taipanul de coastă (Oxyuranus scutellatus) şi taipanul de deşert (Oxyuranus microlepidotus)
prin faptul că îi lipseşte solzul temporolabial şi are un număr de şase
solzi infralabiali în loc de şapte, cum au celelalte specii de taipani.
Taipanul de coastă din Australia 
Taipanul de coastă este în schimb cea mai agresivă specie dintre cele trei, fiind în acelaşi timp şi cel mai mare
şarpe veninos din Australia. În medie atinge între 1,2-1,5 metri
lungime, dar se întâlnesc deseori şi exemplare de 1,8-2,5 metri.
Trăieşte în zona costieră de nord-vest a Australiei şi sudul Insulei
Papua-Noua Guinee, şi are un comportament preponderent diurn. Conform
specialiştilor, taipanul de coastă ocupă locul trei în topul celor mai
veninoşi şerpi de pe mapamond.
Moartea din deşert
Cunoscucut pe meleagurile sale natale şi sub denumirile de şarpe
neînfricat şi şarpe cu solzi mărunţi, taipanul de deşert este o
adevărată minune a evoluţiei. Deţinătorul celui mai puternic venin între
toate speciile de şerpi care se târăsc pe suprafaţa Pământului, este o
specie endemică pentru zonele aride şi stâncoase din centrul şi sudul
Australiei.
Acolo, trăieşte îndeosebi în comitatul Channel, sud-vestul statului
Queensland şi nord-estul statului South Australia. Habitatul său
cuprinde zone cu dune de nisip, stânci, tufişuri, eucalipţi stingheri
de-a lungul albiilor secate ale râurilor şi în special porţiuni accidentate de teren, cu multe crăpături şi crevase în sol.
Este un şarpe veninos de talie mare, care atinge la maturitate o lungime cuprinsă între 1,5-2 metri. În mod obişnuit, are o culoare
maronie, cu tonuri mai închise în zona capului şi a primei treimi din
corp. Taipanul de deşert şi-a adaptat coloritul în funcţie de sezon şi
anotimpuri, astfel încât în lunile toride este mai deschis la culoare
decât în cele relativ „reci” (vorbim de Australia, totuşi). Această
termoreglare adaptivă ajută şarpele să absoarbă mai multă căldură în
lunile mai răcoroase şi să piardă mai uşor căldura în cele fierbinţi.
Este un şarpe frumos, în accepţiunea crescătorilor de reptile şi a
iubitorilor de şerpi, per general. Zona ventrală este întotdeauna mai
deschisă la culoare indiferent de anotimp, cu tonuri de
gălbui-portocaliu. Solzii săi au aproximativ forma unui diamant, iar
taipanul de deşert priveşte lumea înconjurătoate prin nişte ochi
neobişnuit de mari şi rotunzi pentru un şarpe. Pupila este rotundă, iar
irisul foarte întunecat la culoare.
Taipan de deşert (Foto: Shutterstock.com)
În sălbăticie, dieta sa este compusă aproape în exclusivitate din
mamifere mici. Vânează îndeosebi rozătoare introduse de om în fauna
australiană, precum şobolani cu blană lungă (Rattus villosisimus), şoareci de casă (Mus musculus)
precum şi alte câteva specii de marsupiale din grupul dasyuridelor.
Prada este de obicei încolţită într-o vizuină sau fisură din sol, unde
este atacată cu o serie de muşcături rapide, succedate în mare viteză.
Veninul său este atât de puternic şi acţionează atât de rapid,
încât taipanul de deşert îşi permite să-şi menţină cât timp doreşte
muşcătura pe trupul victimei, fără a se teme de o eventuală ripostă din
partea acesteia. Din acelaşi motiv, taipanul nu se retrage
deloc după ce a muşcat în caz de auto-apărare, conştient parcă de
puterea aproape incredibilă a veninului său.
De fapt, pe baza acestui comportament dârz şi brav, taipanul de deşert a
mai primit numele şarpele neînfricat, din partea primilor colonişti
europeni care l-au întâlnit în pustiurile Australiei. În condiţii de
captivitate, taipanii de deşert pot fi hrăniţi fără probleme cu şoareci
şi şobolani de laborator, precum şi cu pui de găină. Victimele sale mor
instantaneu înainte de a simţi orice senzaţie de durere.
Mortal, dar calm şi relaxat
Taipanul de deşert este asemenea rudelor sale, un şarpe cu comportament
preponderent diurn. Este deosebit de activ în special în primele ore ale
dimineţii, când îşi caută prăzile în preajma vizuinelor acestora. Când
apare căldura toridă, şarpele se retrage precauta la umbra unui adăpost
unde aşteaptă nemişcat domolirea vipiei.
În anotimpurile mai reci, este activ pe tot parcursul zile, când, în
afara perioadelor de vânătoare, poate fi observat cum stă la soare
aşezat fără griji pe porţiunile pietroase ale habitatului său.
Prada sa cea mai frecventă o constituie şobolanii cu blană lungă.
Această specie de rozător trece frecvent prin cicluri de
creştere-descreşterea populaţiilor. Deseori, când numărul lor
explodează asemenea lemingilor din nordul îndepărtat, aceşti şobolani
provoacă adevărate invazii în mediul ambiant.
Numărul lor tinde să fie excedentar în anii ploioşi, când au ce mânca,
pentru a scade foarte mult în perioadele lungi de secetă. Când numărul
şobolanilor creşte foarte mult, taipanii îi vânează frecvent, ajungând
să-şi dubleze astfel greutatea, şi să acumuleze depozite de grăsime
necesare perioadelor când prăzile sunt rare.
Taipan de deşert în mediul său natural 
În cadrul perioadelor de împerechere, masculii de taipani de deşert se
luptă în mod caracteristic lovindu-şi capetele şi părţile anterioare ale
trupului. În mod evident, masculii se luptă fără a se muşca reciproc,
iar luptele nu durează mai mult de o jumătate de oră.
La maturitate, o femelă depune între 12-20 ouă, 16 fiind media, iar
puii apar pe lume după o incubaţie cuprinsă între 55-65 zile, în funcţie
de factori precum temperatura şi umiditatea.
În momentul eclozării micii taipani au o lungime de 45-47 centimetri.
Ouăle au în medie 6x3,5 centimetri şi au nevoie de o temperatură
constantă de 27-30 grade Celsius. Ouăle sunt depuse în timpul primăverii
australe, adică într-a doua jumătate a lunii noiembrie.
Oricât ar fi de redutabil, taipanul de deşert nu este deloc scutit de
duşmani naturali. Cei mai de temut fiind varanul perentie (Varanus giganteus) şi şarpele mulga (Pseudechis australis),
specii de reptile cumva imune la veninul taipanului de deşert,
muşcăturile acestuia neprovocându-le decât paralizii temporare.
Recoltarea veninului unui şarpe taipan (Foto: Shutterstock.com)
Referitor la veninul taipanului de deşert, această salivă specializată
este deosebit de periculoasă şi pentru organismul uman, care
reacţionează instantaneu la el. Neurotoxinele din venin sunt de circa 50
de ori mai puternice decât cele ale cobrei regale. O singură muşcătură a
taipanului de deşert poate ucide aproximativ 250.000 şoareci, iar un om
muşcat nu trăieşte mai mult de 45 minute. Veninul conţine neurotoxine
cu efect rapid ( prezintă o enzimă hialuronidază care măreşte rata
absorbţiei veninului) care acţionează asupra sistemului nervos şi
paralizează sistemul respirator.
Victimele se sting pe loc, incapabile să mai respire. Din fericire,
conform propriilor declaraţii, cercetătorii australieni au reuşit să
creeze un ser împotriva muşcăturilor de taipan.
La o muşcătură obişnuită, şarpele injectează în trupul victimei sale
o cantitate de circa 44 miligrame de venin. Cu toate acestea, s-au
întregistrat puţini oameni muşcaţi.
Din fericire, taipanul de deşert trăieşte în regiuni izolate, la mare distanţă de zonele locuite de om.
În plus, spre deosebire de taipanul de coastă, vărul său zurbagiu şi
agresiv, taipanul de deşert are un comportament relativ timid, şi,
conform declaraţiilor crescătorilor sau îngrijitorilor de şerpi, este un
şarpe placid şi relaxat mai tot timpul.
Zonele de răspândire ale taipanului de deşert 
Cu toate acestea, se apără îndârjit atunci când este atacat, dar nu fără
a avertiza în prealabil. Atunci îşi ridică partea superioară a corpului
şi încearcă să-şi intimideze inamicul. Care ar fi mai bine să se
îndepărteze...
La ora actuală, în ciuda faptului că se cunosc puţine despre viaţa şi
biologia sa, taipanul de deşert, este din motive evidente, unul dintre
cei mai căutaţi şerpi exotici. Atât de grădinile zoologice, cât şi de
crescătorii şi colecţionarii particulari.
O singură condiţie se impune:
Anume asigurarea unor terarii cât mai sigure posibil care să
împiedice evadarea accidentală a oricărui exemplar. Cu atât mai mult cu
cât serul anti-venin de taipan este extrem de rar în afara Australiei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu