Iepurele cu coarne - un mit explicat
Iepurele cu coarne - un mit explicat
zoologie, mitologie, virologie, virus, iepure, coarne, jackalope
+ zoom
Galerie foto (8)
Legendă naţională, vedetă locală
Nişte animale cu înfăţişare ciudată,
părând într-adevăr nişte iepuri "încornoraţi", există, asta e sigur. Şi
se prea poate ca ele să fi inspirat poveştile despre miticul jackalope.
Iar descoperirea adevărului din spatele mitului şi mai ales implicaţiile
pe care le-a avut această descoperire pentru ştiinţă, pentru umanitate,
sunt încă şi mai fascinante decât poveştile despre animalul fabulos.
Cum se naşte o legendă? Se porneşte de
la ceva care chiar există şi se adaugă în jur, strat după strat, tot
felul de lucruri închipuite, cum ai face un ghem de lână, înfăşurând şi
tot înfăşurând firul în jurul lui, făcând astfel ghemul să crească tot
mai mare.
Aşa s-a întâmplat şi cu jackalope,
iepurele cu coarne, despre care se povestesc fel de fel de năzbâtii: că
ar fi o încrucişare între un cerb pititc şi un fel de "iepure ucigaş",
cu apucături sălbatice; că ar fi în stare să imite graiul omenesc; că
femelele pot fi mulse când dorm şi că laptele ar avea tot soiul de
însuşiri tămăduitoare; că aceste fiinţe se împerechează, spre a a se
înmulţi, doar în timpul furtunilor puternice, cu tunete, trăsnete şi
grindină, ceea ce explică de ce sunt atât de rari...
- Povestea spune că primul asemenea animal a fost văzut în 1829, în preajma localităţii Douglas din statul american Wyoming. În anii 1930, jackalope a început să fie cunoscut în toată ţara, datorită fraţilor Herrick, doi taxidermişti (adică specialişti în "împăierea", sau naturalizarea animalelor) din Douglas, care au combinat capete de iepuri cu coarne de cerb şi le-au montat ca pe nişte trofee de vânătoare, vânzându-le drept "capete de jackalope". Orăşelul Douglas a rămas până azi credincios legendei iepurelui cu coarne: aici există o statuie a lui jackalope, se celebrează anual o sărbătoare dedicată lui, se vând cărţi poştale şi timbre, postere, brelocuri şi căni, tricouri şi tot felul de alte obiecte promoţionale cu imaginea animalului urecheat şi cornut, există trofee de jackalope (la fel de autentice ca şi cele făcute de fraţii Herrick) expuse prin baruri, iar localnicii se distrează pe seama turiştilor ignoranţi şi creduli, care ascultă cu gura căscată poveştile despre vedeta faunei locale - uimitorul iepure cu coarne.
Foto: Rich Anderson, CC BY-SA 2.0
- Referirile mitologice la un astfel de animal sunt însă mai vechi şi mai răspândite, depăşind mult "folclorul" de secol XX din Douglas, Wyoming. Legende ale amerindienilor din tribul Huichol vorbesc despre un schimb de coarne între iepure şi cerb, iar în poveşti încă şi mai vechi, din vremea aztecilor, iepurele şi cerbul apar adesea pereche, ca fraţi, uneori chiar gemeni.
Şi nu se întâmplă numai în America: şi
în Europa, în folclorul german, de pildă, se întâlnesc referiri la o
stranie creatură numită Wolpertinger, un animal ce
seamănă cu mai multe altele deodată, cel mai adesea descris ca un iepure
cu coarne, aripi şi colţi. De altfel, folclorul european e plin de
astfel de himere - fiinţe alcătuite din părţi ale
corpului luate de la diverse animale, uneori şi de la om -, trădând
veşnica fascinaţie a omului faţă de aceste făpturi, născute din gândirea
magică şi văzute ca populând o lume de dincolo de aceasta, o altă lume, care era, pentru strămoşii noştri, la fel de reală ca şi cea în care trăiau zi de zi.
Sirenele, grifonii, centaurii şi
satirii, Sfinxul şi Triton din legendele greceşti, Garuda cu trup de om
şi aripi de pasăre de pradă din mitologia hindusă, sunt toate exemplare
din imensa galerie de animale fabuloase, născocite de oamenii străvechi,
pentru care nimic nu părea imposibil, de vreme ce-şi explicau totul ca
fiind înfăptuiri ale unor entităţi atotoputernice. Pentru ei, acele
fiinţe sau acele forţe care creaseră animalele obişnuite puteau foarte
bine să fi creat şi lei cu aripi, creaturi jumătate om-jumătate cal ori
cu cap şi tors de femeie prelungit cu o coadă de peşte.
Şi atunci, de ce n-ar fi existat şi
iepuri cu coarne? Jackalope, iepurele cu coarne al Americii, este şi el
un exemplar din această colecţie alcătuită de imaginaţie - adevărata
forţă atotcreatoare şi atotputernică.
- Reflectând nivelul cunoaşterii în vremurile respective, chiar şi în tratate de zoologie vechi (unul din 1575, altul din 1789...) apar referiri serioase la iepurii cu coarne, incluşi de naturaliştii vremii în fauna reală a lumii.
- Iar pentru a onora însemnătatea acestor animale în cultura europeană, la Muzeul Vânătorii şi al Pescuitului din München, Germania, sunt expuse mai multe creaţii taxidermice întruchipând himere, evocând astfel basmele şi legendele germane.
Totuşi, ce-i cu iepurele cu coarne?
E o legendă, desigur. Însă, dacă
scormonim bine, găsim în miezul ei o fărâmă de adevăr, un mărunt fapt
real pe care se sprijină densa ţesătură a invenţiilor, adăugirilor,
înfloriturilor... Şi tot pornind de la această scânteie de adevăr se
poate construi şi o explicaţie raţională.
Mai mulţi specialişti sunt azi de părere
că la temelia mitului despre iepurii cu coarne s-ar afla... un virus.
Distanţa filogenetică dintre virusuri şi mamifere o fi ea foarte mare,
dar nu e nicio îndoială că între cele două grupuri de fiinţe există
legături foarte strânse. Virologia (sau virusologia,
cum i se spunea cu un termen mai vechi) e o disciplină foarte nouă în
comparaţie cu zoologia; are abia vreun secol de existenţă, aşa că se
poate spune că abia am început să săpăm în vastul volum de cunoştinţe
despre virusuri, abia am început să aflăm câte ceva despre ele. Iar
virusurile sunt atât de aparte, atât de diferite de alte vieţuitoare,
încât aproape nimic din ceea ce aflăm despre ele n-ar trebui să ne
surprindă, de fapt.
Dar să revenim la iepurii cu coarne.
Teoria implicării unor virusuri în legendă este prezentată, printre
alţii, de Carl Zimmer - un cunoscut scriitor american, specialist în
popularizarea ştiinţei - în cartea sa A Planet of Viruses.
E vorba despre un virus numit virusul papiloma Shope, sau CRPV (cottontail rabbit papilloma virus).
La unele specii de iepurii, cum sunt iepurii americani din genul Sylvilagus,
infecţia cutanată cu CRPV determină apariţia, în special la nivelul
capului, a unor tumori cheratinoase (cheratina este o proteină, produsă
de piele, din care sunt constituite, la păsări şi mamifere, penele şi
părul, unghiile, ghearele, ca şi stratul superficial al pielii.) Aceste
tumori pot fi, uneori, eliminate sau limitate în dezvoltare de către
sistemul imunitar, dar alteori, când apărarea imunitară a organismului e
depăşită, pot creşte foarte mult, căpătând în unele cazuri aspectul
unor coarne, dând animalelor o înfăţişare tare ciudată şi afectându-le
modul de viaţă
În fotografiile de mai jos, vedeţi un
asemenea iepure infectat cu CRPV şi care s-a ales cu tumori de forma
unor coarne crescute în jos, de la nivelul gurii (şi care, foarte
probabil, îi stânjenesc hrănirea). Imaginaţi-vă, acum, că asemenea
formaţiuni ar apărea nu în dreptul gurii, ci pe cap, în creştet,
crescând evident în sus, şi veţi avea imaginea unui "iepure cu coarne" -
o explicaţie foarte plauzibilă a apariţiilor cunoscute sub numele de
jackalope!
Dar de ce se numeşte virusul papiloma (al lui) Shope?
Shope (Richard Edwin)
este numele unui virolog american care, în anii 1930, pe când lucra la
Institutul Rockefeller, a reuşit să stabilească legătura între iepurii
cu coarne şi infecţia virală. Auzise despre aceste animale de la
vânători, reuşise să facă rost de un exemplar cu excrescenţe bizare - ca
nişte coarne diforme - şi, cumva, a bănuit că ar putea fi vorba despre o
infecţie virală. Un coleg al său, Francis Peyton Rous, făcuse anterior,
pe găini, nişte experimente care sugeraseră că anumite virusuri pot
determina apariţia tumorilor. (De fapt, descoperise primul oncovirus
cunoscut oamenilor - virusul Rous al sarcomului.) Azi,
niciun biolog sau medic nu se mai miră auzind că virusurile pot produce
cancer sau tumori benigne, dar pe vremea aceea o astfel de idee era o
mare noutate şi mulţi oameni de ştiinţă o priveau cu scepticism.
Richard E. Shope (stânga); Francis Peyton Rous (dreapta)
Urmând tehnicile uzitate în profesia sa,
Shope a măcinat porţiuni din ciudatele formaţiuni tumorale ale
iepurelui, apoi a dispersat materialul într-o soluţie specială, pe care
trecut-o printr-un filtru de porţelan ce nu permitea decât trecerea
virusurilor (care, în general, au dimensiuni foarte mici, în comparaţie
cu bacteriile ori fungii microscopici).
Filtratul respectiv l-a aplicat pe capul
unor iepuri de laborator şi... surpriză! Acestora le-au apărut, după o
vreme, nişte "crescături" aidoma cu cele ale iepurilor cu coarne despre
care povesteau vânătorii.
Descris aşa, în câteva rânduri,
experimentul nu pare mare lucru, dar de fapt, este ceva cu totul
remarcabil. După cum subliniază Carl Zimmer, experienţele lui Shope nu
numai că au arătat că bizarele excrescenţe conţineau virusuri, dar au
demonstrat că infecţia cu acele virusuri producea apariţia respectivelor
tumori; cu alte cuvinte, a dovedit legătura cauzală dintre virus şi
"coarne".
După aceea, Shope s-a apucat de alte
proiecte urgente (lucra la cercetări asupra virusului gripal A şi,
împreună cu alţi câţiva specialişti, a demonstrat că un subtip al
acestui virus a provocat pandemia de gripă din 1918, aşa-numita gripă
spaniolă, care a ucis 20 de milioane de oameni.) I-a dat tot materialul
legat de studiul iepurilor colegului său Rous, care a continuat să
studieze oncovirusurile timp de decenii. Printre altele, a investigat
efectul unei infecţii interne cu virusul găsit de Shope, injectând
iepurilor de laborator soluţie ce conţinea particule virale. A constatat
că, în acest caz, nu mai apăreau tumori în formă de coarne, ci tumori
canceroase interne agresive, care provocau moartea animalelor. A aşezat
astfel pe baze solide studiul legăturii dintre cancer şi anumite
virusuri - disciplină denumită azi oncologie virală -
şi, pentru toată munca sa în acest domeniu, în care a fost unul dintre
întemeietori, a primit, în 1966, Premiul Nobel pentru
Fiziologie/Medicină.
Pe urmele lui Shope şi ale lui Rous,
alţi oameni de ştiinţă s-au apucat să studieze relaţia dintre virusuri
şi cancer. Lor le datorăm descoperirea faptului că anumite suferinţe
umane produse de tumori îşi au originea într-o infecţie cu un anumit
virus, înrudit cu CRPV.
E vorba despre o "bună" cunoştinţă de-a noastră (deşi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea): virusul papiloma uman (HPV- Human Papilloma Virus), unul dintre multele oncovirusuri descoperite în secolul XX.
La oameni, el este cauza apariţiei binecunoscuţilor negi, excrescenţe cutanate cornoase care iau uneori forme monstruoase, ca în cazul "omului-copac" din Indonezia. Dar, tot la oameni, anumite tulpini ale virusului papiloma uman (se cunosc peste o sută) provoacă apariţia cancerului de col uterin,
care omoară peste un sfert de milion de femei anual, în întreaga lume.
Infecţia cu HPV, în general, determină - dacă sistemul imunitar nu
reuşeşte să se opună cu succes - proliferarea masivă a celulelor la
locul infecţiei, ducând, în funcţie de localizare, la apariţia negilor
(mici tumori cutanate benigne) sau a ucigătoarelor tumori canceroase ale
uterului. După cum se vede, este un virus cu multe "competenţe", putând
induce diferite efecte, depinzând de regiunea corporală în care se
produce infecţia şi de puterea de apărare a sistemului imunitar al
persoanei infectate.
Şi iată cum, pornind de la nişte poveşti
vânătoreşti despre animale bizare, s-a ajuns la descoperiri ştiinţifice
care au schimbat lumea. Oncologia virală se dezvoltă vertiginos,
numărând printre succesele sale recente inclusiv obţinerea unor
vaccinuri capabile să prevină geneza tumorilor canceroase în cazul
infectării cu anumite tulpini de virusuri oncogene (cum sunt tulpinile
HPV implicate în apariţia cancerului de col uterin). Virologia, în
general, este "pe val"; cercetările recente (ce beneficiază şi de
progresele uriaşe ale geneticii în ultimele decenii) scot la iveală
aspecte surprinzătoare ale lumii virusurilor, precum faptul că aceste
entităţi, considerate multă vreme exclusiv dăunătoare omului, ar putea
avea, în realitate, o implicare mult mai complexă în sănătatea umană, poate contribuind esenţial (cum, nu ştim încă) la bunăstarea noastră fiziologică.
E unul dintre motivele pentru care
merită întotdeauna să căutăm explicaţiile ştiinţifice, raţionale, ale
unor lucruri neînţelese, aşa cum a făcut Richard Shope, care nu a
acceptat naiv ideea existenţei unor animale stranii necunoscute
zoologilor, nici nu s-a mulţumit să creadă că iepurii cu coarne sunt
scorneli vânătoreşti, ci s-a apucat să cerceteze faptul cu mijloacele
ştiinţei şi a izbutit astfel să consolideze temeliile unei discipline
ştiinţifice care abia se năştea şi care, de atunci, a evoluat
spectaculos, spre folosul întregii umanităţi.
Foto cover: flakeparadigm CreativeCommons - BY-SA 2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu