Bizonul – Saga unui supravieţuitor
Bizonul – Saga unui supravieţuitor
bizon, bison bison,
+ zoom
Galerie foto (5)
Strămoşul cel uriaş
Originea bizonului se pierde în negura timpului, printre evii ingheţati ai Pleistocenului.
Pe atunci, redutabilul strămoş al zimbrilor şi bizonilor moderni, denumit bizonul de stepă sau bizonul diluvial (Bison priscus), era un bovid de proporţii uriaşe care trăia într-un număr foarte mare de exemplare, în cirezi enorme, răspândite pe aproape tot teritoriul Eurasiei (şi la noi în ţară au fost descoperite urmele sale), cum o dovedesc numeroasele depozite fosilifere. Odată cu retragerea sau extinderea periodică a calotelor de gheată, evoluţia bizonului diluvial a fost modificată, erbivorul adaptându-se la mediul nou apărut al tundrelor eliberate de gheţuri.
Din acest uriaş cu capul masiv, fruntea foarte lată şi boltită, şi coarne imense crescute orizontal-lateral faţă de craniu, au evoluat bizonii de astăzi.
În timpul glaciaţiunilor din Pleistocen, bizonul de stepă a trecut din Siberia în Alaska prin strămtoarea Ciukotsk-Drejnev, pe limba de pământ a Beringiei, colonizând astfel imensul continent nord-american. Din imensul erbivor siberian a evoluat strămoşul direct al bizonilor, denumit Bison antiquus, acesta devenind de-a lungul timpului cel mai comun reprezentant al erbivorelor în cadrul celebrei Mega-Faune din America de Nord.
Bison antiquus era mai înalt, construit pe un schelet mai masiv şi mai viguros decât al descendenţilor săi de astăzi, craniul său fiind împodobit cu coarne de aproape un metru lungime. A dispărut acum circa 10.000 de ani odată cu ceilalţi reprezentanţi de marcă ai megafaunei precum ursul Arctodus simus, mamuţii, mastodonţii, cămilele, castorii uriaşi, leul american, leneşii uriaşi şi multi alţi reprezentanţi impresionanţi din Cuaternarul timpuriu.
Dispariţia sa, pusă de specialişti pe seama a mai multor cauze, fie o schimbare drastică a ecosistemului, un accident geologic, schimbarea climei sau îmbunătăţirea tehnicilor şi tehnologiei de vânătoare a primilor oameni, a rămas încă un subiect fierbinte de dezbateri între paleontologi, mai ales dacă ţinem cont că bizonul modern i-a fost contemporan o scurtă perioadă de timp, şi nu a dispărut în cadrul marii extincţii de acum 10 000 ani.
Suveranul preriei
În mod surprinzător, Bison bison, cel mai mare mamifer al Americii de Nord, are două culori ale blănii, depinzând de perioada anului în care este surprins. Pe timp de iarnaă bizonii au o blană lungă, deasă şi lânoasă de culoare brun întunecată. Cum se iveşte soarele primăverii, imensul ierbivor năpârleşte, noua sa haină de vară fiind de culoare maron deschis într-un ton cald. Tipic pentru bovide, masculii, sau taurii de bizon, cum mai sunt denumiţi, sunt mai masivi şi mai impunători decât femelele.
Cu toate că bizonul zilelor noastre nu mai atinge proporţiile uriaşe ale strămoşilor săi înneguraţi, rămâne totuşi un luptător redutabil de categorie grea, de care este întotdeauna bine să te fereşti. Un taur bine dezvoltat poate atinge înălţimea de 2 metri în reptul grumazului său înalt, o lungime cap-coadă de aproape 4 metri, şi o greutate de o tonă. Capul este extrem de masiv cu o frunte lată acoperită cu păr lung, aspru şi des. Ambele sexe prezintă coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate în rândul masculilor.
Bizonii sunt erbivore de tip rumegător, fiind adaptaţi să consume în special gramineele de prerie. Bizonii pasc zilnic pe o perioada de minimum două ore. Perioada de împerechere este la sfărşitul verii, iar gestaţia durază în medie 258 de zile, după care femelele nasc un singur viţeluş de culoare roşcat-deschisă. Mica făptură, drăgălaşă şi zbenguitoare precum toţi puii, va beneficia de protecţia mamei şi a turmei pănă la vârsta de 18 luni când va fi înţărcat şi îndeajuns de puternic pentru a se descurca pe propriile picioare.
Femelele trăiesc în asocieri de tip matriarhal în care mai multe femele se adună laolalta alături de proprii viţei. Tăuraşii părăsesc turma odată ce au împlinit trei ani şi vor duce o existenţă singuratică sau în asocieri cu alţi masculi, apropiindu-se de turmele mari doar pe timpul perioadei de împerechere. Turmele sau asocierile de bizoni, fie ca sunt alcătuite din femele sau masculi, sunt organizate după o ierarhie foarte strictă.
Dacă la femele ierarhia este influenţată de vărstă, la masculi ierarhia este mult mai volatila, fiind stabilită doar prin desele lupte între giganţii plini de testosteron. În afara omului, care aproape i-a decimat specia, bizonii nu au a se teme decât de doi mari prădători nord-americani, lupii şi urşii grizzly. Atacurile lupilor au ca ţintă turmele cu viţei, iar o astfel de vânătoare în care Moartea Sură ţinteşte viţeii şi exemplarele slăbite sua bătrâne dureaza de la căteva minute la un calvar care poate depăşi 11 ore de hărţuieli şi atacuri false, până când într-un final prada epuizată cade sub tăişul colţilor de lup. Drept răspuns, bizonii au dezvoltat de-a lungul mileniilor numaipuţin de 5 strategii diferite de apărare în faţa lupilor. Ursul grizzly, prin forţa şi agresivitatea sa, nu este un pericol doar pentru viţei, acest omnivor extrem de puternic fiind capabil să ucidă chiar un bizon adult. Cu toate acestea, cazurile de lupte dintre grizzly şi bizoni sunt deosebit de rare.
Fratele din păduri şi vărul din Europa
Până nu demult se credea că bizonii cosntituiau o singură specie care trăia exclusiv în nesfârşitele prerii americane, cu toate acestea, specia bizonului se împarte de fapt în două mari subspecii despărţite de numeroase diferente. Spre deosebire de fratele său de stepă, bizonul de pădure (Bison bison athabascae) nu doar că trăieşte într-un habitat păduros, ci prezintă şi unele diferenţe fiziologice. Astfel, bizonul de pădure este mai mare şi mai solid decât specia nominală. Dacă greutatea medie a taurilor de bizoni de prerie este de 730 kilograme, bizonii de pădure ating în medie 840 kg. Recordul de talie şi greutate în lumea bizonilor a fost atins tot de un mascul de bizon de pădure care cântărea 1 130 kilograme în momentul împuşcării. Bizonul de pădure, este prin urmare, al treilea mare bovid sălbatic după gaurul indian şi bivolul sălbatic asiatic. Are un gât mai lung decât al rudei saledin prerie, precum şi un grumaz mai înalt şi mai pronunţat.
Coloritul său este mai închis decât al bizonului care trăieşte în spaţii deschise, şi nu are picioarele anterioare îmbrăcate în blană lungă. Coama sa nu este mai lungă decît restul blănii trupului, iar barba este mai mică şi mai ascuţită decât cea a bizonului de prerie. Arealul original includea pădurile boreale de conifere din Alaska şi nordul Canadei, îndeosebi în Yukon Teritoriile de Nord-Vest, provinciile British Columbia, Alberta şi Saskatchewan.
La fel ca ruda sa din ţinuturile mai sudice, bizonul de pădure a suferit enorm de pe urma vânătorilor nesăbuite ale omului alb. Populaţiile sale au fost atât de rărite, încât se credea că a dispărut la nivelul anilor 1900. Din fericire, o turmă izolată a fost descoperită în anul 1957, colindând prin pădurile sălbatice ale Canadei. Turma număra circa 200 de capete, şi a constituit nucleul de la care specialiştii şi autorităţile au încercat salvarea subspeciei.
Astăzi, descendenţii acelei turme alcătuiesc o populaţie distinctă de aproximativ 3 000 de exemplare care trăiesc în provinciile Yukon, Manitoba, British Columbia şi Alberta. Recent au fost reintroduşi în Alaska, iar autorităţile ruse intenţionează să introducă o populaţie de bizoni de pădure în Republica Autonomă Yakută din Siberia, unde acestă subspecie de bizon a dispărut în urmă cu 6 000 ani.
Cu toate că par surpinzător de asemănători la prima vedere, bizonul şi zimbrul sunt extrem de diferiţi. Dacă bizonul are 15 perechi de coaste, zimbul ale 14, Dacă bizonul are 4 vertebre lombare, zimbrul are 5. Bizonul este mai mare şi mai greu, dar zimbrul este mai înalt şi mai zvelt. Bizonul paşte mai des, iar zimbrul tinde să se hrănească predominant cu frunze şi crenguţe, acestă deosebire fiind cauzată de diferenţa dintre poziţia gâtului celor două mari erbivore. Bizonul are o blană mai lungă, pe cînd coada zimbrului este complet acoperită de peri. Coarnele zimbrilor sunt orientate mai anterior, favorizând împunsul adversarului, pe când coarnele bizonilor sunt poziţionate mai spre lateralul craniului, aceştie preferănd mai degrabă să izbească cu fruntea decăt să împungă cu coarnele. Ca o ultimă diferenţă notabilă, bizonul american se îmblânzeşte mai uşor decât zimbrul.
Marele măcel
Bizonii au fost pentru amerindienii din Marile Prerii, exact ce este renul pentru laponi, dromaderul pentru beduini, lama pentru incaşi sau calul pentru popoarele turco-mongole. Un animal cheie de a cărei existenţă depindea o întreagă cultură şi civilizaţie umană din regiunea respectivă.
Timp de milenii amerindienii au evoluat în strănsă legătură cu migraţiile turmelor de bizoni. Aceştia erau vânaţi selectiv, prin intermediul armelor primitive sua eficiente precum arcul cu săgeţi sau suliţa. În timpul marilor sezoane de vânătoare războinicii călări porneau în expediţii lungi al căror scop era aprovizionarea triburilor cu carne pentru anotimpul cel rece. Nativii americani nu aruncau nimic de la bizon!
Din piele îşi făceau corturi şi aricole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, din intestine si tendoane- corzi de arc sau sfori pentru cusut. Balegile de bizon erau folosite la făcutul focului, grăsimea era aliment apreciat, până şi copitele erau fierte şi transformate într-un clei foarte rezistent. Carnea era fie consumată pe loc, fie tăiată în fâşii lungi care erau apoi presărate cu sare şi uscate la soare şi vînt , constituind în final celebrul Pemmican- carnea uscată de bizon consumată de amerindieni pe timpul iernilor geroase. Bizonii erau respectaţi ca nişte spirite bune care erau trimise să se sacrifice pentru ca triburile să nu moară de foame. Amerindienii nu au vânat niciodată mai mulţi bizoni decât au avut nevoie. Conform istoricilor, la nivelul anilor 1830, triburile de comanşi, apaşi şi sioux, ucideau circa 280 000 de bizoni anual. Cifra pare imensă, dar pe atunci nordul americii era populat de turme de zeci de milioane de bizoni.
Apocalipsa bizonilor şi a triburilor de amerindieni a început concomitent cu Marea Cursă către Vest, de la mijlocul secolului 19, sponsorizată şi încurajată de guvernele americane, perioadă în care mii de colonişti şi imigranţi porneau spre vestul american, angajaţi într-o goană nebună după îmbogăţire rapidă. Unii erau atraşi de febra aurului din California, alţii erau lacomi de pământuri, fiind împroprietăriţi gratis de guvernele de la Washington.
În calea acestor pionieri-colonişti (mulţi dintre ei fiind adevăraţi coate-goale, criminali fugiţi, aventurieri, oameni fără căpătâi, vagabonzi, etc) se înălţa obstacolul triburilor de indieni şi al milioanelor de bizoni.
Atunci, odată cu campania de exterminare a amerindienilor, armata americană a decis exterminarea tuturor bizonilor, principala sursă de hrană a proprietarilor de drept ai pământurilor. În plus, un cuvânt greu de spus în acest măcel de proporţii apocaliptice, l-au avut şi marile companii de căi ferate, nemulţumite de faptul că turmele de bizoni distrugeau şinele de tren. În perioada migraţiilor, timp de săptămâni întregi, peste căile ferate treceau copitele a zeci de milioane de bizoni, acestea fiind distruse total.
Carnea bizonilor era folosită în alimentaţie, cantităţi mari fiind vândute pe pieţele europene ale acelor vremuri. La un moment dat, din cauza abundenţei de bizoni, vînătorii se mulţumeau doar să recolteze limba bizonilor doborăţi (considerată o delicatesă culinară), lăsând milioane de cadavre să putrezească în prerie. Datorită rezistenţei şi durabilităţii sporite, din pieile de bizoni se confecţionau centuri de transmisie pentru primele motoare cu aburi din America. Mormanele uriaşe de oase rămase (unele de dimensiunile unor dealuri albe formate din oasele şi craniile rămase), erau măcinate şi transformate în îngrăşămănt agricol. Alţi mari duşmani ai bizonilor erau crescătorii de vite din vestul american, care-i considerau pe aceştia nimic altceva decât nişte concurenţi la păşuni pentru turmele lor de vaci. Astfel, timp de câteva zeci de ani, a luat naştere o adevărată industrie a holocaustului bizonilor. Mii de vânători profesionişti, jupuitori, măcelari, procesatori de cartuşe, bucătari, fabricanţi de arme, fierari, constructori, au profitat din plin din jertfa bizonilor.
Unii s-au îmbogăţit de-a dreptul. Un vânător profesionist ucidea cam 20 000 de bizoni de-alungul carierei sale. Pielea unui bizon valora în medie 3$, în timp ce pieile de iarnă puteau fi vîndute şi cu 50 $ bucata. Acesta în condiţiile în care în America acelor vremuri, un muncitor era fericit dacă câştiga un singur dolar pe zi.
Pentru a vă da seama de amploarea şi proporţiile masacrului, trebuie să ne oprim puţin asupra documentelor istorice. Dacă la nivelul anilor 1800, pe continentul nord-american trăiau 50-60 de milioane de bizoni de prerie şi 6-7 milioane bizoni de pădure, iar în anul 1865 au fost identificaţi în cadrul unei evaluări oficiale, circa 15 milioane de bizoni, în anul 1894, cercetătorul William Hornadey a mai numărat doar 514 exemplare!
514 din 50 de milioane...
Viitor între glonţ, consagvinizare şi graniţă de rezervaţie
Specia ar fi dispărut fără urmă, precum au dispărut bizonii din Mexic dacă un grup de iubitori de animale nu şi-ar fi unit eforturile pentru salvarea celui mai magnific animal american. James Scotty Philip, a fost probabil, cel care prin eforturile sale a făcut cel mai mult pentru resuscitarea speciei. Graţie eforturilor şi muncii sale, în anul 1911, efectivul bizonilor rămaşi ajunsese la 1 200 exemplare. După exemplul său, mai mulţi anteprenori şi zoologi şi-au unit eforturile pentru înmulţirea bizonilor.
Astăzi specia poate fi considerată salvată, numarând circa 500 000 de capete îtn rezervaţii, şi alte 4 000 deţinute în cardrul fermelor private. Din cadrul populaţiilor din rezervaţii, un număr de 15 000 de capete sunt consideraţi bizoni care trăiesc în condiţii de sălbăticie totală, preum strămoşii lor de odinioară.
În faţa acestei reveniri spectaculoase, autorităţile americane au ridicat interdicţia de vânătoare, extragerea anuală a unui număr prestabilit de bizoni, nemaipunând în pericol existenţa speciei. Astăzi, bizonii pot fi vânaţi cu autorizaţii speciale în statele Alaska, Utah şi Montana.
Bizonul şi-a făcut reapariţia în anul 2002 şi în Mexic, după ce autorităţile de la Washington au donat câţiva viţei care trăiesc în prezent în rezervaţiile Santa Helena, Boquillas del Carmel şi El Uno Ranch.
Din nefericire, o mare parte a bizonilor actuali nu mai sunt de rasă pură, deoarece pentru a se salva specia, s-au folosit în trecut câteva hibridizări cu diverse rase de vite domestice. Bizoni 100% puri mai trăiesc doar în Canada, Parcul Naţional Yellowstone, şi turma din Henry Mountain, statul american Utah.
Bizonul rămâne un animal redutabil şi periculos, de care nu este deloc bine sa te apropii, după cum a aflat pe pielea lui acest turist inconştient.
Oricum, spre bucuria iubitorilor acestui monument al naturii, bizonii din prezent mai prezintă foarte puţin material genetic moştenit de la vitele domestice, deoarece chiar şi în cadrulDMS unei hibridizări directe, viţelul rezultat moşteneşte mai multe caracteristici de bizon decât de vaca, demonstrând astfel că ADN-ul stăpânului preriilor este mai puternic decât al rudei sale domestice.
Saga bizonului continuă nestingherit, viitorul său depinzând în continuare de felul în care-l vor privi şi respecta oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu