Uliul porumbar: cea mai urâtă pasăre din România
Familie, gen, înfăţişare, adaptări
Este vorba de cel mai mare şi mai puternic reprezentant al genului Accipiter
(care cuprinde un număr de 52 specii), păsări răpitoare tipice, cu
talii cuprinse între cea a vrabiei şi cea a corbului, cu siluetă de zbor
caracteristică, cu aripi scurte şi late, coadă lungă şi picioare cu
degete lungi şi gheare puternice, specializate în capturarea de păsări.
Specia uliului porumbar, una dintre cele mai desăvârşite prădătoare cu
pene din lume, este răspândită în Europa, Asia şi America de Nord. În
acest uriaş areal de răspândire, pasărea este prezentă prin nu mai puţin
de 11 subspecii care diferă între ele prin culoarea penajului şi talie.
Precum toţi reprezentanţii genului Accipiter, şi uliul nostru
porumbar este o pasăre răpitoare adaptată la traiul şi zborul în păduri,
fie ele de foioase sau conifere. Este o pasăre răpitoare specializată
de minune condiţiilor climatice din zona temperat-boreală, cu toate că
unele subspecii, cum ar fi Accipiter gentilis albidus, trăiesc în zona tundrelor arctice din Siberia.
Rareori se întâmplă să putem observa un uliu porumbar în natură. Spre
deosebire de ulii şorecari, găi sau şoimi, alte răpitoare de talie medie
cu care poate fi confundat de necunoscători, uliul porumbar este un
prădător de ambuscadă, un vânător desăvârşit care îşi petrece marea
majoritate a timpului în păduri sau la marginea lor, precum şi în
apropierea aşezărilor umane.
Spre deosebire de genurile de păsări răpitoare amintite, care
îşi petrec mare parte din activitate în zbor, porumbarul stă deseori pe
creanga unui copac, unde asemeni unui samurai singuratic întrupat într-o
pasăre de pradă, stă la pândă aranjându-şi penajul sau odihnindu-se.
În acele rare şi norocoase momente, putem vedea întipărite clar în
înfăţişare şi ţinută trăsăturile definitorii ale firii sale. Ochii mari,
galbeni-portocalii, pătrunzători, sunt mărginiţi de arcade pronunţate,
care au rol de protecţie faţă de eventualele zbateri ale prăzii în
momentul în care uliul o sfâşie. Privirea sa este absolul impresionantă,
de neuitat pentru oricine. Ochii uliului porumbar au pentru noi,
oamenii, o căutătură rigidă şi înţepătoare, care transmite doar
sălbăticie fioroasă îmbinată cu nobleţe absolută. Ciocul cu baza gălbuie
şi vârful negru este scurt, puternic încovoiat, cu marginile tăioase
pentru a smulge mai uşor din carnea prăzilor sale.
Aripile scurte, cu umeri puternici, ţinute deseori uşor desprinse de
trup, trădează o neîncetată stare de atenţie, din care într-o frântură
de clipă se poate declanşa atacul fulgerător. Picioarele lungi,
neaşteptat de lungi pentru o pasăre de pradă, sunt adevăratele sale arme
cu care îşi ucide prăzile. Picioarele sunt acţionate de o musculatură
incredibil de puternică şi prevăzute cu gheare foarte lungi, ascuţite şi
încovoiate precum nişte pumnale din os, negre şi curbate, care străpung
organele interne şi uneori chiar zdrobesc oasele victimelor. Acestea
sucombă în urma hemoragiei interne masive.
Picioarele lungi îmbrăcate cu pene până spre tars şi le ţine larg
depărtate, ca într-o postură marţială, parcă este mereu pregătit să le
împingă fulgerător înainte ca să cuprindă cu amândouă victima în
cleştele înjunghietor al ghearelor. Cât este gol din tars, alături de
degetele lungi înarmate cu ghearele mortale, piciorul solzos este
galben.
Deseori îşi ţine capul aplecat spre înainte, ca şi cum ar fi întotdeauna
gata de atac. Aşa stă timp îndelungat la pândă pe crengile arborilor,
camuflat în frunziş.
Observă, îşi alcătuieşte planuri şi strategii de atac, pentru ca
în momentul cel mai prielnic să se desprindă şi să lovească năpraznic,
sau să se apropie în zbor nevăzut şi neauzit până se aruncă asupra
prăzii.
Masculul şi femela adultă au coloritul penajului aproape identic. Guşa,
pieptul şi abdomenul au culoarea caracteristică speciei, fiind albe,
brăzdate cu dungi dese, subţiri, orizontale, brun- negricioase. Penajul
spatelui este uşor diferit, la mascul este cenuşiu-albăstrui, iar la
femelă are o nuanţă cenuşiu-maronie.
Ceea ce le diferenţiază destul de mult este talia, mult mai mare la
femelă, aceasta părând că face parte din altă specie de pasăre. Această
diferenţă, comună tuturor păsărilor răpitoare care se hrănesc cu pradă
vie şi activă, este dată de modul caracteristic de procurare a hranei în
perioada creşterii puilor.
Dar o confuzie şi mai mare apare atunci când întâlnim un exemplar
juvenil de uliu, care nu şi-a schimbat încă penajul de pui cu cel de
adult (fază de dezvoltare care se definitivează complet în jurul vârstei
de doi ani). Faţă de haina adulţilor, exemplarele juvenile au un
colorit total diferit. Tot penajul lor este brun-maroniu deschis,
brăzdat pe piept şi abdomen cu pete lungi, verticale, caracteristice, de
culaore neagră pe fond bej-maroniu.
După cum demonstrează ornitologul britanic Robert L. Kenward în lucrarea sa - The Goshawk, Poyser Monography. 2006,
coloritul specific al uliilor tineri îi ajută pe aceştia să
supravieţuiască mai uşor în primii ani de viaţă, când păsările nu au
experienţă. Culoarea maronie cu pete dese negre face păsările să fie
mult mai bine camuflate atunci când stau între crengile copacilor, fapt
care-i ajută să-şi surprindă prăzile mai uşor şi să scape cumva
neobservaţi de cel mai mare duşman natural al speciei, redutabila buhă
mare (Bubo bubo).
Ulii porumbari sunt păsări de talie medie, cu greutatea cuprinsă între
500-800 grame pentur masculi şi 800-1.600 grame pentru femele. Lungimea
corpului este de 50-56 cm pentru masculi, şi de 60-69 cm pentru femelă.
Anvergura este cumva mică, de circa 1-1,2 metri, uliul porumbar fiind o
răpitoare cu aripi scurte, adaptate de minune pentru slalom în viteză
printre copaci şi arbuşti. Coloritul, talia şi greutatea variază şi în
funcţie de subspecia din care face parte.
Spre exemplu, uliii porumbari din Spania, Italia, Grecia şi tot sudul
Europei sunt cei mai mici, cu penajul închis la culoare şi puternic
contrastant, pe când ulii din Scandinavia şi nordul Rusiei sunt mai
mari, iar penajul lor are nuanţe mai deschise. Pe baza siluetei sale
caracteristice, uliul porumbar este uşor de recunoscut în zbor.
Are aripile relativ scurte, late la bază, uşor rotunjite la
vârf, coada este lungă, brăzdată orizontal de 3-4 dungi late,
negricioase. După cum spuneam, nu este de loc o pasăre hidoasă sau
dizgraţioasă, ura oamenilor împotriva sa are alte motive...
Vânători desăvârşiţi
Uliul porumbar se numără printre speciile de păsări de pradă care au o
rată deosebit de mare a succesului la vânătoare, după cum au descoperit,
fascinaţi, generaţii întregi de şoimari şi ornitologi. Între
răpitoarele de talia sa, este neîntrecut în varietatea zborurilor pe
care le execută cu mare abilitate, siguranţă şi eficienţă.
Acum face cercuri deplasându-se orizontal în căutare de pradă, acum
trece la înălţime în linie directă, alternând bătăi repezi de aripi cu
planări scurte, acum coteşte brusc din zborul del mai repezit, se
înalţă, sau cade în picaj scurt. Trece grăbit pe deasupra pădurii,
aproape atinge crengile din vârful copacilor. Se avântă în zbor
fulgerător la rasul pământului, se prelinge felin pe lângă liziera
pădurii sau coteţul de găini să surprindă victimele neatente.
Elaborează de fiecare dată strategii şi tactici incredibile la
prima vedere pentru o pasăre cu creierul mai mic decât o nucă, astfel
încât deseori dă dovadă de inteligenţă sclipitoare, nu numai de instinct
pur. Prinde prada din zbor de urmărire directă, alteori se repede
asupra ei de sus, uneori o prinde venind de sub ea şi în ultimul moment
se răstoarnă pe spate pentru a o înşfăca deodată în ghearele împinse în
sus.
Legile naturii parcă au vrut să pună, în funcţie de neam şi gen, anumite
piedici păsărilor răpitoare, cumva să le îngrădească calităţile de
vânători şi să dea astfel şanse şi prăzilor. Acvilele, oricât de mari şi
puternice ar fi, sunt neputincioase dacă iepurele a reuşit să se
salveze în pădure sau în tufele dese. Găile şi şorecarii nu-şi pot
prinde prăzile de pe sol. Şoimul călător, aprig şi neîntrecut în zboruri
de viteză, nu poate lovi mortal pasărea decât atunci când aceasta stă
pe sol. Porumbelului, potârnichii şi fazanului care stă pe pâmânt, pur
şi simplul nu are ce să le facă. Uliului porumbar, însă, natura nu i-a
legiuit nicio îngrădire.
De jos de pe pământ, de sus din aer, de pe apă, din desime de pădure, el
îşi prinde victimele cu aceeaşi hotărâre şi eficienţă. Când apare,
panica este generală, uneori spaima încremeneşte pasărea primejduită. Un
porumbel sau o găină scăpată de atacul uliului adesea cade într-un fel
de catalepsie, stă înlemnită fără să mai poată mişca o bună bucată de
timp.
Regimul său de hrană este compus în mare parte din prăzi cu sânge cald,
prinse de vii. Numai în iernile foarte aspre, exemplarele nordice se văd
nevoite să mai ciugulească din cadavre de animale, dar şi acestea
trebuie să fie neapărat proaspete. Uliul porumbar este un răpitor
ornitofag, adică mare parte din prăzile sale sunt compuse din păsări.
Are preferinţe pentru prepeliţe, potârnichi, porumbei, păsări domestice,
raţe, ciori, stăncuţe, gaiţe, coţofene, fazani, ierunci, cocoşi de
mesteacăn, stârci, cârstei, sitari, dar comsumă şi multe alte păsări.
Aripile sale scurte, şi coada lungă şi lată, o excelentă cârmă, sunt
principalele adaptări la modul lui de atac. Uliul este capabil de viraje
bruşte, accelerări fulgerătoare şi o perseverenţă admirabilă, calităţi
care în timpul vânătorii reprezintă cheia succesului. Nu ocoleşte nici
mamiferele, dintre care are o predilecţie pentru veveriţe, hârciogi şi
iepuri. Iepurii sălbatici de câmp sunt prăzi deosebit de dificile, pe
care doar femelele mari de uliu se încumetă să le atace.
Este o pasăre deosebit de puternică proporţional cu talia sa.
Ornitologul român Radu Dimitrie relatează un caz observat personal, în
care o femelă de uliu porumbar nărăvită la păsările unei ferme ridica
relativ uşor peste un gard înalt de peste 2 metri găina capturată, a
cărei greutate o întrecea pe cea a păsării de pradă.
Cu toate acestea regimul său de pradă este extrem de variat. Dacă un
mascul de porumbar este capabil să prindă deseori păsări cântătoare,
naturalistul rus Piotr Alexandrovici Manteufel relatează în cadrul
lucrării „Din însemnările unui naturalist ( Editura Didactică şi Pedagogică,1962) , despre o femelă de uliu porumbar care nu s-a sfiit să atace un cocoş de munte (Tetrao urogallus), specie deosebit de puternică şi agresivă, la care masculii ating greutatea de 6 kilograme.
Ornitologii au descoperit că ulii porumbari din nordul Europei vânează
în special cocoşi de mesteacăn şi corvide, pe când în centrul Europei
(Germania şi Franţa), proporţiile sunt împărţite egal între porumbei,
corvide, şi păsări de apă (în principal lişiţe şi raţe). Celebrul
ornitolog german Oskar von Riesenthal a descoperit că ulii porumbari au
în meniu 123 specii de păsări şi 16 de mamifere, iar între acestea din
urmă a avut surpriza să descopere că ulii au atacat chiar marmote.
Conţinutul guşii a 32 de exemplare de ulii din România cercetate de
ornitologul Carl Ritter von Dombrovski a fost de 2 găini domestice, 5
porumbei de casă, 1 gulerat, 1 raţă domestică, 1 gâscă domestică, 2
potârnichi, 2 ciori de semănătură, 1 coţofană, 1 brebenel, 1 gaiţă, 4
prepeliţe, 1 sitar bătăuş, 2 stârci de noapte, 1 egretă mică, 1 iepure, 1
hârciog şi o veveriţă.
În general, 99% din succesul capturării prăzii de către ulii porumbari
se bazează pe factorul surpriză. O pasăre avertizată are timp să se
ascundă sau să se îndepărteze. De aceea, atacul uliului este ca o
lovitură de trăsnet. Pentru a realiza aceste performanţe, ulii recurg la
tactici îndelung antrenate. În funcţie de particularităţile terenului,
vânt şi de prăzile disponibile, tactica şi strategia uliului sunt
întotdeauna diferite.
Părinţi devotaţi
Ulii porumbari îşi fac perechi pe viaţă. Sunt păsări foarte
fidele partenerului, acesta fiind înlocuit doar dacă a fost ucis sau
capturat. În mod normal se împerechează şi clocesc la vârsta de
2-3 ani. În iernile blânde, zborurile nupţiale pot fi observate la
sfârşitul lui ianuarie, iar în luna imediat următoare perechile se ocupă
cu refacerea cuibului afectat de vitregiile toamnei şi iernii.
Zborurile nupţiale sunt spectaculoase. Cele două păsări se urmăresc
deasupra pădurii, se înşurubează încet spre cer, cu bătăi repezi de
aripi. Masculul ţâşneşte brusc în sus ca un glonte, după care îşi
desface late aripile, îşi răsfiră coada lungă şi planează frumos în
cerc. Femela este deja cucerită!
Ambele păsări se ocupă de renovarea cuibului care este aşezat
întotdeauna în copaci, la înălţimi de 8-20 metri. În interior cuibul
este garnisit cu vegetaţie uscată fină, iar din acest moment până când
puii vor părăsi cuibul, masculul înfige în jurul acestuia crenguţe
verzi, împrospătate imediat ce s-au ofilit cele vechi. Rolurile acestora
sunt diverse: camuflează cuibul, menţin umiditatea trebuitoare
eclozării ouălor, servesc drept umbrar pentru femelă şi pui în zilele
toride.
Ponta de 2-5 ouă este depusă de femelă la sfârşitul lunii martie sau
primele zile ale lui aprilie. În România ponte complete de câte 4 ouă au
fost găsite la datele de 26 martie, 1 aprilie, 7 aprilie de către
ornitologul Ladislau Kalaber între anii 1976-1979. Ouăle sunt depuse la
intervale de 2-4 zile unul faţă de altul.
Clocitul este asigurat mai ales de femelă, pe care masculul o hrăneşte
la cuib. Incubaţia ouălor durează de obicei între 36-38 zile, uneori şi
41-42 zile când condiţiile climatice sunt aspre. Un număr de 29
ouă de ulii porumbari recoltate în România au avut ca dimensiuni medii
valoare de 56,8 x 44,8 milimetri, printre cele mai mari din Europa. În
primele 8-10 zile de viaţă, femela acoperă puii, iar în tot acest timp
masculul se ocupă exclusiv de capturarea prăzilor şi hrana femelei.
În prima perioadă de creştere a puilor, când aceştia au nevoie de multă
hrană, masculul aprovizionează singur întreaga familie. Prăzile aduse
sunt preluate de femelă, care în această perioadă stă nedezlipită de
cuib şi hrăneşte puii. Pentru sfâşierea prăzilor, femela foloseşte de
regulă acelaşi loc, de regulă un trunchi rupt de furtuni sau o buturugă
uscată.
Pentru a captura un număr mare de prăzi în perioada când femela
nu poate vâna , masculul trebuie să fie deosebit de iute şi agil,
calităţi mai accesibile unei păsări de talie redusă. Acesta este motivul
pentru care, nu doar în cazul uliului porumbar, dar şi la marea
majoritate a păsărilor de pradă, masculii sunt mai mici decât femelele.
Procesul evolutiv prin care masculul de porumbar a devenit mai mic decât
femela este rezultatul muncii specifice a acestuia în creşterea puilor.
Mai târziu, când cresc şi încep să se acopere cu pene, puii au mai
puţină nevoie de protecţia prin acoperire oferită de femelă, în schimb
solicită mai multă hrană. În aceste condiţii, femela, nemaiavând rol de
protectoare, începe să vâneze alături de mascul. Femela fiind mai mare
şi mai puternică, şi prăzile vor fi mai mari, un nou factor în avantajul
speciei.
Creşterea penelor pe pui începe la vârsta de 18 zile, iar la 38 zile,
puii au deja penaj complet. Sunt capabili să consume singuri prăzile
aduse de părinţi doar de la vârsta de 28 zile. Părăsesc cuibul la 36-41
zile devenind zburători, dar mai stau în apropierea lui câteva zile,
hrănindu-se cu prada adusă de părinţi. Încep să vâneze singuri numai la
vârsta de 50 de zile, devenind complet independenţi la 70-80 zile. La
păsările bătrâne, năpârlirea începe încă din luna mai, la femele puţin
mai devreme decât la masculi. Este un proces treptat care se termină în
octombrie. În luna noiembrie păsările tinere încep deja schimbarea în
penaj adult.
Uliul şi românii
Uliul porumbar este printre cele mai cunoscute specii de păsări de pradă
din România, încă din cele mai vechi timpuri. Ţăranul român a cunoscut
îndeaproape acest prădător oportunist care-i lua găina din ogradă sau
porumbeii de pe acoperişul casei. Pasărea era cunoscută sub numeroase
denumiri, unele adevărate arhaisme din vremea dacilor, fără nicio
influenţă latină, slavă, turcească sau maghiară.
Spre exemplu, românii l-au denumit în funcţie de regiune - uliul
găinilor, uliu, uliu porumbar, uliu de porumbei, ulieş, uligae, huli,
huliu, porumbar, găinar, boghiu, bodigeu, bodigaş, hârău, hereu, herete,
arete, ierete, cobăţ, corui.
A fost o pasăre foarte răspândită în trecut, cu precădere în regiunile
de câmpie şi de deal, unde se observă şi azi cele mai mari concentraţii
de populaţii. Cum este o specie legată de păduri, numărul lor s-a
împuţinat nu numai datorită campaniilor de exterminare, ci şi în urma
defrişărilor aberante de după 1989.
În etapa actuală se pare că este mai frecvent în podişul Transilvaniei,
subcarpaţii Moldovei, Munteniei şi Olteniei, precum şi în zonele de şes
care mai prezintă păduri. Cloceşte şi de-a lungul Luncii Dunării, iar în
Deltă, ornitologul Radu Dimitrie a găsit câteva perechi de ulii
porumbari care cloceau în pădurile Letea şi Caraorman.
Povestea sa de coabitare cu românii este una tristă, nedreaptă şi
presărată cu acte de cruzime şi barbarie din partea omului la adresa
acestei specii de răpitoare cu pene. Cu toate acestea, nu
trebuie să uităm, că în alte ţări ulii porumbari au fost cu mult mai
prigoniţi decât la noi. Ajunge doar exemplul Angliei şi Irlandei, ţări
unde ulii porumbari au fost ucişi până la extincţie. Învinuiţi
pe nedrept că ar fi produs pagube însemnate efectivelor de potârnichi,
fazani şi iepuri, ulii au fost complet exterminaţi, iar englezii şi
irlandezii au realizat ulterior că ciorile făceau pagube mai mari în
rândul speciilor de vânat.
Prin urmare, recent, autorităţile britanice au decis reintroducerea
uliului porumbar în avifauna locală. Proces lent şi dificil, care
demonstrează încă o dată că nicio specie de prădător nu trebuie
exterminată, căci are rolul ei pozitiv în cadrul ecosistemului
respectiv. În plus, reintroducerea păsărilor de pradă este cu atât mai
grea, cu cât aceste păsări au un spor natural anual deosebit de scăzut.
Cum uliul porumbar este un prădător eficient şi oportunist, a atacat
dintotdeauna păsările domestice. Din acest motiv, atât în România, cât
şi în toate ţările unde este întâlnit, uliul porumbar a deventi cea mai
detestată, duşmănită şi urâtă pasăre de pradă.
Niciun mijloc de stârpire nu a fost precupeţit în privinţa sa, astfel că
la ora actuală populaţiile de ulii porumbari din România sunt extrem de
afectate.
A fost împuşcat, prins cu capcane, pădurile au fost scotocite în
căutarea cuiburilor care au fost distruse, iar puii ucişi pe loc, astfel
încât supravieţuirea sa în România poate fi considerată un adevărat
miracol, cu atât mai mult cu cât prigonirea sa fără rost şi chiar
ilegală în contextul actual continuă şi în prezent, nestingherită.
Cu toate acestea, marea lovitură dată populaţiilor noastre de ulii
porumbari nu a fost dată de cazurile individuale în care unii oameni
i-au ucis, ci de campania naţională împotriva lupilor şi păsărilor de
pradă întreprinsă de autorităţile comuniste din Republica Populară
Română între anii 1950-1960. Atunci, fiecare lucrător silvic şi vânător
din ţară a fost încurajat să ucidă orice pasăre răpitoare întâlnită,
indiferent de perioada anului. Mai mult, pentru fiecare picior de uliu,
şoim, acvilă sau buhă predat asociaţiilor de vânătoare, făptaşul acestor
crime ecologice era felicitat şi premiat cu cartuşe.
Evident, cea mai vânată şi prigonită specie a fost tot bietul uliu
porumbar.... Aberanta măsură de combatere a avut la bază doar lăcomia
omului, care credea că astfel va putea vâna mai mulţi fazani, iepuri,
raţe, potârnichi, prepeliţe etc. Evident, efectivele speciilor de vânat
nu au crescut, acestea fiind cu mult mai afectate de factori negativi
precum iernile grele şi braconajul, decât de presiunea naturală
exercitată de păsările de pradă. În schimb, toate speciile de păsări de
pradă din România au fost afectate grav, populaţiile lor nerefăcându-se
nici în prezent.
După cum spuneam, dintre toate răpitoarele din Europa, uliul porumbar a
fost cel mai persecutat şi lovit. Populaţiile sale au supravieţuit în
efective optime pentru specie doar în zonele cu populaţie umană minimă,
precum marile păduri din nordul continentului. În acelaşi timp,
populaţiile din zonele unde s-au intersectat cu oamenii au fost puternic
afectate.
Până în anul 1960 în toată Europa Occidentală au acut loc numeroase
campanii de exterminare în masă a uliilor. Acestea erau organizate în
special de paznicii de vânătoare, crescătorii de porumbei şi vânătorii
de păsări şi iepuri. Între anii 1940-1950, ulii au fost lăsaţi în pace.
Oamenii erau angrenaţi în cel de-al Doilea Război Mondial şi în
refacerea de după conflagraţia militară. Cu toatea acestea,
specia sa a fost la un pas de extincţie în Europa între anii 1950-1960,
populaţiile fiind aproape de colaps din cauza folosirii pe scară largă
în agricultură a temului DDT. Spre exemplu, întreaga populaţie de
180-220 perechi de ulii porumbari din Olanda a fost aproape eliminată la
nivelul anului 1955.
Începând cu anul 1970, DDT-ul a fost interzis în totalitate în Europa,
iar populaţiile s-au refăcut la un nivel optim, în multe ţări.. Nu la
fel se întâmplă şi la noi, unde uliul porumbar este în continuare vânat,
prins în capcane, ţinut ilegal în condiţii improprii de captivitate, cu
toate că specia este protejată de Legea nr. 13/1993 pentru aderarea
României la Convenţia privind conservarea speciilor sălbatice de păsări
şi mamifere şi a habitatelor naturale din Europa, precum şi de Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006. Evident, este protejat doar pe hârtie.
Faptul este cu atât mai regretabil, cu cât România este singura ţară din
Europa unde se întâlnesc trei subspecii de uliu porumbar.
Iarna poposesc la noi ulii mari, deschişi la culoare (Accipiter gentilis buteoides). În mare parte din ţară, cuibăresc ulii din subspecia central-estic europeană (Accipiter gentilis gallinarum),
iar în sudul ţării şi de-a lungul Dunării a fost identificată ca pasăre
clocitoare la începutul secolului trecut subspecia balcanic-caucaziană (Accipiter gentilis marginatus). Pasărea adultă din ssp. marginatus este mai întunecată pe partea superioară şi mai brună decât ssp. gallinarum.
În penajul juvenil este mai puternic colorată în nuanţe roşcat-ruginii
şi atinge o talie mia mică decât cele două forme menţionate anterior.
Între şoimărit şi capcanele columbofililor
Uliul porumbar a revenit în interesul oamenilor la început de secol XXI prin renaşterea artei multimilenare a şoimăritului. Caracterul
extrem de prădător al uliului porumbar nu a scăpat observaţiei omului
care a dresat şi vânat cu păsări de pradă din cele mai vechi timpuri. De
fapt, în opinia multor şoimari, uliul porumbar este cea mai completă şi
eficientă răpitoare folosită în şoimărit.
Lista prăzilor care pot fi vânate cu un mascul şi o femelă este cu
adevărat impresionantă, iar eficienţa pe teren a acestei specii a făcut
ca în textele medievale europene să fie denumit uliul bucătarilor,
deoarece era prietenul devotat al ţăranilor şi oamenilor de condiţie
modestă, care îşi puteau asigura hrana zilnică cu ajutorul uliului
dresat, spre deosebire de şoimi, asociaţi dintotdeauna cu aristocraţia
şi mai puţin eficienţi la vânătoarea reală.
Însuşi numele său în limba engleză, acela de goshawk , provine din străvechea denumire anglo-saxonă de Goshafoc,
adică „uliul gâştelor”, cu trimitere directă la gâştele vânate cu
uliul, cu toate că specia era deosebit de eficientă şi la vânarea altor
păsări de apă, a iepurilor, fazanilor, potârnichilor, stârcilor şi chiar
cocorilor.
Pasărea continuă şi în prezent să fie ucisă de o parte din crescătorii
de porumbei din România, care o învinuiesc, uneori pe nedrept, de
pierderile din rândul efectivelor de porumbei. Aceştia, la fel precum
locuitorii din zonele rurale care îşi ţin găinile libere, după care
blestemă tot neamul păsărilor de pradă pentru găina luată de uliu, nu
ţin seama de anumite reguli şi îşi zboară porumbeii îndeosebi toamna
târziu şi iarna, când numărul uliilor este sporit oricum de exemplarele
care vin din nord.
Atunci se petrec şi cele mai atroce şi crude măceluri la adresa uliilor.
O parte (sper cât mai mică) a columbofililor pun capcane (fapt interzis
şi condamnat de legislaţia din România), iar ulii prinşi sunt ucişi sau
torturaţi oribil de către nişte indivizi needucaţi şi fără îndoială
bolnavi de sadism.
Ajunge doar să parcurgi forumurile dedicate columbofililor pentru a găsi
fotografii cu capcane precum şi relatări cutremurătoare ale acestor
indivizi care se laudă că s-au răzbunat în sfârşit pe uliu. Asta
înseamnă că nevinovata pasăre (care îşi urmează doar instinctul şi
menirea de prădător în natură) este ucisă pe loc în cazurile cele mai
blânde. Alteori, uliilor prinşi li se scot ochii de vii, li se taie
picioarele sau aripile, după care li se dă drumul. Pasările agonizează
cumplit înainte să moară. Regretatul scriitor şi vânător Ionel Pop
relata, într-una din lucrările sale, despre cazul unui paznic de
vânătoare care prinsese un uliu la capcană şi-l „pedepsea” băgându-i cu
forţa pe gât ardei iute şi sare...
Orice comentariu este de prisos, cu atât mai mult cu cât astfel de fapte se mai petrec şi în prezent în România.
Din fericire există şi români care iau atitudine şi salvează răpitoarele. O parte dintre ei s-au constituit în Asociaţia Peregrinus pentru protecţia păsărilor răpitoare şi legiferarea şoimăritului,
cu atât mai mult cu cât această nobilă ocupaţie a fost semnalată pe
teritoriul de azi al României încă din perioada Evului Mediu timpuriu.
Asociaţia are sediul în oraşul Deva, este condusă de Dorin Carabeţ,
şi s-a remarcat prin salvarea şi eliberarea a numeroşi ulii porumbari,
păsărari, şorecari, cucuvele, ciufi, vinderei şi alte specii de păsări
de pradă de zi şi de noapte.
Asemenea unui samurai singuratic, uliul porumbar îşi petrece existenţa
în păduri, de unde lipsa prăzilor sau asprimea iernii îl face să
pornească în expediţii de vânătoare până deasupra aşezărilor omeneşti.
Acolo, răpitorul nu mai poate intra în conflict cu oamenii dacă aceştia
îşi îngrijesc cum trebuie păsările domestice.
În aceste condiţii, cerul României va fi brăzdat şi pe viitor de unul
dintre cei mai admirabili şi impresionanţi vânători ai Naturii.
Salvarea sa depinde doar de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu