Secretele celui de-al treilea ochi
Cândva,
multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care
ne-am obişnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, aşezat în
creştet. Vestigiu al unei etape timpurii şi misterioase a evoluţiei,
acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de
vertebrate şi chiar şi omul are, ascuns adânc în creier, un organ
special, încă prea puţin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.
La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat
aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă
prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are
legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală, dar
ne rămân încă multe de aflat despre ea.
Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?
Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal),
care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în
alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai
evoluate dintre vertebrate - păsările şi mamiferele - au pierdut acest
al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte
vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil,
iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a
ochilor obişnuiţi.
O serie de vertebratele primitive - peşti placodermi, ostracodermi,
crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii - ne-au lăsat fosile
care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care
pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi
un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el şi la verterbratele actuale?
Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe
măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă
el mai există şi la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm
la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de timpuriu.
Şi, într-adevăr, organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la
câteva specii primitive de reptile şi de peşti. La cele mai multe, el
este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului
şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie, dar prea multe nu
ştim despre asta.
La altele, însă, şi-a păstrat sensibilitatea la lumină şi are o
structură asemănătoare cu cea a ochilor laterali. Nu întîmplător, o
astfel de situaţie se întâlneşte la specii foarte vechi,
supravieţuitoare ale unor ere îndepărtate, cele pe care le numim adesea fosile vii.
Ciclostomii sunt peşti străvechi, apăruţi devreme în
cursul evoluţiei; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de
toţi zoologii drept peşti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele
mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm
concepţia celor ce îi numesc peşti. Sunt nişte creaturi cu corpul lung,
cilindric, ca al ţiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având şi
alte caractere de primitivitate care îi aşează la baza arborelui
filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o
constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului,
acela de Agnatha - „fără fălci”). Gura lor este circulară,
semănând cu o ventuză cu mai multe rânduri de dinţi cheratinoşi; cu
ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite)
se prind de corpurile altor peşti, hrănindu-se cu sângele acestora.
La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenţa unor organe
parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetătorilor cred că
ar avea un rol în reglarea comportamentului peştelui în funcţie de
ritmul zi-noapte şi de anotimp.
În cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910
-1999) menţionează că la ciclostomii studiaţi au fost descoperite chiar
două formaţiuni conectate între ele - pe care el le denumeşte ochi pineal şi ochi parietal - în care există celule cu structură de fotoreceptori, aşa cum au arătat cercetările la microscop.
Alte două animale - de data acesta reptile - la care ochiul parietal s-a păstrat remarcabil sunt cele două specii de tuatara,
reptile neozeelandeze ce „datează” din vremea dinozaurilor. Aceştia au
pierit, dar măruntele tuatara au supravieţuit vremurilor, rezistând până
azi, cu toate că situaţia lor în lumea contemporană nu este dintre cele
mai înfloritoare.
Cele două specii de tuatara, Sphenodon punctatus şi Sphenodon guntheri, sunt singurele supravieţuitoare rămase dintr-un grup străvechi, numit Rhynchocephalia,
care a apărut în urmă cu cca. 200 de milioane de ani. Ochiul parietal
al tuatarelor este printre cele mai bine studiate şi, din ceea ce ştim
până acum, aceste specii au cel mai complet şi mai bine păstrat
(evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente.
Cercetările arată că el are o structură complexă, cu cornee, cristalin
şi retină alcătuită din celule fotoreceptoare, chiar dacă, în unele
aspecte, alcătuirea lui aminteşte mai curând de ochiul caracatiţelor
decât de cel al vertebratelor, susţin cercetătorii I. R. Schwab ş iG. R.
O’Connor, de la Universitatea California, într-o lucrare publicată în 2005.
La puii proaspăt ieşiţi din ou, corneea apare ca un „petic” de membrană
transparentă în creştetul capului;, după câteva luni, acesta va fi
acoperit de solzii opaci ai pielii. El rămâne totuşi capabil să perceapă
lumina, cred unii oameni de ştiinţă (care, totuşi, sunt încă destul de
confuzi când e vorba să explice funcţia acestui misterios „al treilea
ochi” al reptilelor).
Ei vorbesc despre existenţa la tuatara a unui „complex pineal”, alcătuit
din două componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) şi glanda
pineală. Cei mai mulţi dintre specialiştii care l-au studiat cred că
ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru” solar, având drept rol
estimarea cantităţii de lumină, pe baza căreia stabileşte ce moment al
zilei este, ce anotimp, iar în funcţie de aceste „constatări”,
organismul reptilelor reacţionează în modul cel mai adecvat.
Modificările comportamentului în funcţie de ritmul circadian şi sezonier
sunt coordonate de glanda pineală, legată funcţional de ochiul
parietal; ea secretă, la reptile, hormonul numit melatonină, care intervine în stabilirea alternanţei de somn şi veghe şi în termoreglare.
Oricum ar fi, prezenţa ochiului parietal, în diferite stadii de
evoluţie, este o dovadă că el a avut cândva un rol important în viaţa
animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor.
Ochiul parietal este considerat de mulţi cercetători drept un organ
vestigial, o rămăşiţă a unei structuri anatomice cândva importante, azi
de mult mai mică însemnătate, dar care, acolo unde mai există, încă mai
are anumite funcţii specifice.
El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă, totuşi,
fotosensibilitate, putând deosebi, adică, lumina de întuneric.
Perceperea cantităţii de lumină are un rol în modularea comportamentului
legat de ritmul circadian (zi-noapte) şi sezonier.
După opinia lui I. R. Schwab ş iG. R. O’Connor, existenţa ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluţiei de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.
În cursul evoluţiei, funcţia de fotorecepţie a fost preluată de ochii
laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale - păsări şi
mamifere - al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai
rămas doar glanda pineală.
Păsările străvechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, după cum sugerează cercetătorii care au studiat fosilele „păsării de la Melovatka”,
un specimen de pasăre străveche, datând din Cretacic (acum cca. 90 de
milioane de ani). Este una dintre puţinele fosile în care s-au păstrat
foarte bine impresiunile unor părţi moi ale corpului (creierul, în cazul
de faţă), iar analiza lor arată că această creatură ar fi avut, pe
lângă glanda pineală, şi un ochi parietal bine dezvoltat. Păsările
moderne nu-l mai au; ceea ce rămas din complexul pineal este doar glanda
pineală.
La fel stau lucrurile şi la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem în
creştet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a rămas însă glanda
pineală/epifiză, iar studiile arată că ea a fost asociată, la origine,
cu simţul văzului sau, cel puţin, cul fotorecepţia.
De exemplu, studiul alcătuirii celulelor din care este formată predominant glanda, numite pinealocite, arată că ele prezintă similarităţi frapante cu celulele fotoreceptoare din retină.
Dar epifiza are azi o funcţie secretoare, producând diferite substanţe dintre care cea mai cunoscută este melatonina, descoperită în 1958.
„Cunoscută” e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu
le ştim despre epifiză, „produsele” ei şi rolul acestora.
Se consideră că melatonina intervine în controlul dezvoltării sexuale,
inhibând maturizarea şi prevenind instalarea prea timpurie a pubertăţii;
copiii au un nivel ridicat de melatonină, care scade după pubertate,
iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de
apariţia precoce a pubertăţii. Toate acestea sugerează că epifiza, prin
hormonul ei numit melatonină, controlează dezvoltarea organismului în
etapa prepubertară.
Melatonina are, de asemenea, un rol în reglarea ritmului vieţii în
funcţie de alternanţa dintre noapte şi zi. Noaptea, secreţia mai
crescută de melatonină favorizează instalarea somnului, intrarea
organismului în modul de funcţionare nocturn (cel natural, aşa cum era
el pe vremea când nu exista iluminat artificial, nu acum, când ne uităm
la televizor până la 12 noaptea şi stăm la calculator încă o oră după
aceea). Secreţia de melatonină este inhibată de lumină şi stimulată de
absenţa ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialiştii recomandă să nu dormim cu lumina aprinsă.
În anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat în
psihofarmacologie şi care studiază efectele substanţelor substanţelor
psihedelice, a emis o ipoteză tulburătoare: aceea că o descărcare masivă
de dimetil-triptamină (DMT) din glanda pineală cu puţin timp înainte de
moarte ar fi cauza fenomenului „experienţelor din pragul morţii” (near death experience - NDE).
Ideea a pornit de la faptul că unii dintre subiecţii săi trataţi cu DMT
relatau lucruri asemănătoare celor istorisite de persoane care îşi
reveniseră din starea de moarte clinică. Este doar o presupunere, foarte
controversată, de altfel; studiile efectuate până în prezent nu au
confirmat-o, nici nu au infirmat-o, aşa încât chestiunea rămâne
deschisă.
Iar glanda pineală - ca şi „perechea” sa, ochiul parietal pe care noi
l-am pierdut în cursul evoluţiei - îşi păstrează şi ea misterul. Lumina
şi întunericul, sexul şi moartea, asociate cu ea - fie şi numai sub
formă de presupuneri încă neconfirmate -, fac din această rămăşiţă a
celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatică a corpului nostru,
încă atât de puţin cunoscut şi înţeles în întregul său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu