Misterioasa grăsime brună - soluţia-miracol împotriva obezităţii?
+ zoom
Grăsimea brună ar putea deveni o „armă” utilă în combaterea epidemiei de obezitate din societatea occidentală.
Galerie foto (8)
În
ultimii ani, se tot vorbeşte despre ea - despre enigmatica grăsime
brună ce promite să fie terenul fertil din care să răsară o mulţime de
descoperiri noi, care vor putea fi aplicate pentru a elimina una dintre
marile probleme de sănătate ale omului de azi: obezitatea. Sintetizând
cele aflate până acum de oamenii de ştiinţă, putem oare trage concluzia
că această componentă a organismului nostru deţine cheia magică a
rezolvării chestiunii excesului de greutate, cu toată cohorta de
necazuri asociate lui?
Dar, de fapt, ce este această grăsime brună? Până de curând, nici nu
ştiam c-o avem. Ştiam cu toţii despre grăsimea albă, aceea care se
depune sub piele - pe şolduri, pe burtă... mă rog, să nu mai insistăm -,
ca şi în jurul organelor interne şi care, atunci când este în exces, ne
împinge în categoria supraponderali sau de-a dreptul obezi. În această
grăsime - sau ţesutul adipos alb - organismul stochează excesul de
energie (calorii) sub formă de trigliceride.
Ţesutul adipos brun sau grăsimea brună - BAT (brown adipose tissue)
- este un tip special de ţesut, întâlnit la majoritatea mamiferelor
mici şi la puii nou-născuţi ai mamiferelor mai mari, inclusiv la om.
Bebeluşii abia veniţi pe lume au o cantitate de grăsime brună importantă
- cam 5% din greutatea corpului - repatizată între omoplaţi, în juirul
gâtului, în jurul organelor interne şi al vaselor sanguine. Rolul
acestei grăsimi brune este esenţial: ea este termogenă, adică produce
căldură.
Cu cât un mamifer are corpul mai mic, cu atât suprafaţa sa (cea prin
care se pierde căldura corpului) este mai mare în raport cu volumul
(care, prin activitatea organelor, produce căldura), ceea ce îl
predispune la pierderi de căldură mai mari. E valabil şi pentru
bebeluşii umani: ei tind să piardă căldură prin piele în măsură mai mare
decât adulţii. În plus, le lipsesc multe dintre posibilităţile
adulţilor de a se încălzi sau măcar de a limita pirderile de căldură: nu
pot să alerge sau să sară pentru a se încălzi, nu se pot muta singuri
într-un loc mai cald, nu se pot acoperi singuri şi nici nu pot să
tremure - tremuratul în condiţii de frig fiind un mecanism fiziologic de
producere a căldurii, prin contracţiile rapide, involuntare, ale
muşchilor. De aceea, un bebe e mult mai vulnerabil la frig decât un
adult. Iată însă că natura l-a dotat, totuşi, cu un sistem special de
producere a căldurii necesare corpului, pentru a-l ajuta să
supravieţuiască: grăsimea brună. Pe măsură ce copilul înaintează în
vârstă, se dezvoltă celelalte mecanisme termogene care asigură
producerea căldurii şi asigură menţinerea temperaturii corpului, iar
grăsimea brună îşi pierde, aparent, din importanţă.
Multă vreme s-a crezut că, spre vârsta de un an, grăsimea brună se
reduce cantitativ şi îşi pierde proprietăţile termogene, cu foarte rare
excepţii. (O asemenea excepţie o constituie, de exemplu, tăietorii de
lemn din Norvegia, la care s-a descoperit, la vârsta adultă, grăsime
brună depusă în jurul arterelor din regiunea gâtului şi care îşi
îndeplinea cu succes funcţia termogenă, ca o adaptare la condiţiile
dificile în care lucrau respectivii muncitori, tăind lemne în pădurile
îngheţate ale nordului.)
De aceea, a fost o mare surpriză pentru cercetători să descopere că, de
fapt, toţi adulţii au grăsime brună; unii mai multă, alţii mai puţină,
dar oricum, BAT este prezent la indivizii umani adulţi, aşa cum au
arătat-o investigaţiile cu ajutorul unor tehnici avansate de imagistică
medicală. La oamenii maturi, grăsimea brună este situată în special
deasupra claviculelor şi în jurul gâtului şi, ceea este foarte
important, ea îşi păstrează funcţia termogenă, devenind activă la
temperaturi scăzute şi generând căldură.
Evident, orice generare de căldură implică un consum de energie, de unde şi ideea tentantă de a „înrola” grăsimea brună în lupta împotriva obezităţii. În ce măsură sub în ce mod este posibil, vom vedea.
Dar ce diferenţe există între cele două tipuri de ţesut adipos, cel alb şi cel brun?
- Ţesutul adipos, de orice fel, este alcătuit din celule numite adipocite. La nivel celular, ne spun specialiştii, se observă foarte bine cât de deosebite sunt cele două tipuri de ţesut adipos: adipocitele brune sunt foarte diferite structural de cele albe. Ele stochează grăsimile în interiorul lor sub forma a numerose picături minuscule, nu sub forma unei singure vacuole mai mari, precum adipocitele albe. Adipocitele brune conţin, de asemenea, un număr mai mare de mitocondrii („uzinele energetice” ale celulei, organitele celulare în care au loc reacţiile biochimice prin care este geneată energie), mitocondrii care conţin mari cantităţi dintr-o proteină specializată, UCP-1. Mitocondriile adipocitelor brune conţin, de asemenea, cantităţi mari de fier, care dau culoarea brună specifică.
- În mod obişnuit, procesele care au loc în mitocondrii generează ATP (adenozin-trifosfat), substanţă ce reprezintă principalul substrat energetic în organismele vii. UCP-1 perturbă aceste proces şi inhibă producţia de ATP; astfel, energia obţinută prin metabolizarea acizilor graşi şi a glucozei preluate din sânge nu mai poate fi stocată în cantitate mare în ATP (de vreme ce sinteza acestuia este blocată de UCP-1) şi este transformată în căldură. De aici - efectul termogen al grăsimii brune, bazat, după cum se vede, pe activitatea proteinei UCP-1, care, arată cercetările, se găseşte aproape exclusiv în grăsimea brună, care apare, astfel, ca fiind foarte diferită şi biochimic, funcţional, de grăsimea albă.
- De altfel, în ciuda clasării lor împreună drept „grăsime”, cele două tipuri de ţesut adipos au şi origini diferite: cercetări recente au arătat că adipocitele brune provin din aceleaşi celulele precursoare ca şi celulele musculare, în vreme ce adipocitele albe au o altă origine.
- De curând, specialiştii au descoperit încă un tip de grăsime nou şi interesant: cea bej. Acesta nu este adunată compact în anumite zone, precum grăsimea brună, ci este răspândită sub formă de mici aglomerări sferice în interiorul ţesutul adipos alb. Rolul ei nu este cunoscut cu precizie, dar se ştie că are şi ea o capacitate mare de a „arde” calorii, deşi nu atât de mare precum, grăsimea brună. În schimb, e mai uşor de dobândit: un hormon numit irisină - descoperit la şoareci, dar care există şi la om - poate determina transformarea grăsimii albe în grăsime bej. Descoperirea a fost publicată în acest an în jurnalul Nature, iar autorii afirmă că şi exerciţiul fizic are acelaşi efect - stimulează trecerea de la alb la bej, deci arderea mai multor calorii, ceea ce ar explica într-un chip simplu şi încurajator de ce exerciţiul fizic ajută la slăbire.
Cercetări de fiziologie au arătat că grăsimea brună este activată de
sistemul nervos simpatic şi de hormonii tioridieni. Sistemul nervos
simpatic este, la rândul lui, activat de expunerea la temperaturi
scăzute. Iar grăsimea brună, prin capacitatea ei de a mări cheltuielile
de energie ale organismului, intervine atât în termoreglare (menţinerea
temperaturii constante a corpului), cât şi în controlul greutăţii
corporale.
Descoperirea BAT la adulţi a stimulat imaginaţia cercetătorilor,
făcându-i să se întrebe dacă aceste proprietăţi ale grăsimii brune ar
putea fi folosite pentru a stimula pierderea în grutate şi a combate
astfel obezitatea. Investigând grăsimea brună cu ajutorul unor tehnici
performate de imagistică (PET - tomografie cu emisie de pozitroni - şi
termografie) s-a constatat, printre altele, că indivizii mai zvelţi
aveau mai multă grăsime brună decât cei supraponderali, sugerând astfel
ideea utilizării ei ca armă în combaterea obezităţii.
Dar, dacă persoanele obeze au grăsime brună în cantitate mai mică,
înseamnă că sunt dezavantajate din start. De aceea, o mare parte a
cercetărilor asupra BAT se concentrează, la ora actuală, asupra unor căi
de a spori cantitatea de grăsime brună din corp. Mai multă grăsime
brună = mai multe calorii „arse” = scădere în greutate. Logic, nu?
Prima metodă la care s-au gândit cercetătorii a fost să încerce să
transforme grăsimea albă în grăsime brună. Şi experimentele au arătat că
este posibil, deşi nu se poate spune că este şi eficient sau măcar
inofensiv.
Se crede că un factor-cheie l-ar reprezunta o proteină numită PRDM16,
care ar controla dezvoltarea adipocitelor brune. Activitatea PRDM16 este
mult mai pronunţată în grăsimea brună decât în cea albă, iar proteina
este, după cum se pare, implicată esenţial în capacitatea termogenică a
BAT de a produce căldură, deoarece s-a constatat că o inactivare a
acestei proteine în BAT duce la dezvoltarea anormală a acestui ţesut şi
la piederea capacităţii lui de produce căldură. În schimb, atunci când,
prin mijloace artificiale, este supraactivată această proteină în
celuele precursoare ale adipocitelor albe, aceste celule o iau pe
celălalt drum, devenind adipocite brune.
Prin urmare, un medicament care ar stimula sinteza PRDM16 în fie în
precursoarele celulelor musculare (din care provin adipocitele brune -
vezi mai sus), fie în precusoarele adipocitelor albe, ar avea ca efect
formarea unui număr mai mare de adipocite brune, creşterea masei de BAT
şi, ca efect, scăderea în greutate.
Fapt este că oamenii de ştiinţă chiar au reuşit să transforme grăsimea
albă în grăsime brună. Anul trecut, un studiu publicat în Cell
Metabolism anunţa că o echipă de specialişti de la Clinica Scripps din
California a reuşit exact acest lucru - la şoareci, deocamdată -, cu
ajutorul unor injecţii. Dar, spun experţii, suntem departe de vremea în
care vom putea elimina obezitatea prin injecţii.
O altă echipă, de la Sanford-Burnham Medical Research Institute din
Florida, s-a concentrat asupra găsirii unei metode de a stimula
activitatea grăsimii brune, atâta câtă este ea în corp. Studiul lor,
realizat tot pe şoareci, a evidenţiat rolul unui hormon numit orexină,
care intensifică activitatea BAT. Rămâne să se descopere un mod de a
administra orexină - sau un medicament cu efect similar - la oameni.
Anul acesta, cercetătorii de la Columbia University au publicat în
jurnalul Cell o lucrare în care descriu modul în care au reuşit să
transforme grăsimea albă în grăsime brună cu ajutorul unor medicamente
numite tiazolidin-dione (TZD), numite şi glitazone, utilizate uneori
pentru a reduce glicemia în cazul diabetului de tip 2. Din păcate,
metoda nu poate fi aplicată în practică prea curând, deoarece ar avea
riscuri mari: TZD au efecte secundare puternice şi grave, inclusiv
toxicitate hepatică şi rarefierea ţesutului osos. Totuşi, conducătorul
studiului, prof. Domenico Accili, cred că metoda este promiţătoare, cu
condiţia de a se găsi o cale de a evita aceste efecte secundare.
Dar oare nu există nicio metodă naturală, lipsită de riscuri, de a activa miraculoasa grăsime brună?
O metodă ar implica frigul. Odată ce se ştie că grăsimea brună este
activată de temperaturile scăzute, expunerea la temperaturi scăzute,
pentru a intensifica activitatea BAT, ar putea reprezenta o metodă
foarte la îndemână pentru a slăbi. Ideea corespunde, de altfel, unor
descoperiri recente care arată că temperaturile ridicate din locuinţe
sunt responsabile parţial de „epidemia de obezitate” înregistrată în
ultimele decenii în lumea occidentală. În lumina a ceea ce se ştie
despre grăsimea brună, lucrurile capătă sens.
Şi exerciţiul fizic este o metodă bună, dar care funcţionează cel mai
bine împreună cu expunerea la frig. Cu alte cuvinte, în loc de face
gimnastică şi a trage de fiare în săli încălzite, ar fi mai eficient să
facem plimbări în aer liber în zilele reci, nu prea înfofoliţi, ca să
activăm astfel miraculoasa grăsime brună, noul aliat al omului modern în
lupta sa cu propria tendinţă spre obezitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu