„Genele rele” – de ce avem comportamente distructive şi cum le putem contracara
Terry Burnham, un economist de la Universitatea Harvard, şi Jay Phelan, un biolog de la UCLA, afirmă că nu avem motive de îngrijorare. Cei doi specialişti susţin că putem prelua controlul asupra acestora instincte biologice, fiind necesar doar să înţelegem originea lor şi să apelăm la câteva acţiuni simple. Burnham şi Phelan explică modul în care putem depăşi instinctele nesănătoase în cartea „Mean Genes – From Sex to Money to Food: Taming Our Primal Instincts”, pe care o descriu drept un manual de utilizare a creierului fiecăruia. Specialiştii au analizat mii de cercetări pentru a înţelege motivele care stau la baza slăbiciunilor noastre şi pentru a căuta soluţii ca să le depăşim.
De ce avem portofelul subţire şi trupul gras?
De ce nu reuşim să punem bani deoparte? Cei doi cercetători vă recomandă următorul test: mai întâi, scrieţi pe o foaie hârtie procentul din venituri pe care vă doriţi să-l economisiţi în fiecare lună. Apoi, scrieţi procentul pe care îl economisiţi cu adevărat, analizând ceea ce aţi făcut concret în ultimele luni şi notând economiile reuşite ca procent din totalul veniturilor. Apoi comparaţi cele două sume. Realitatea este că cei mai mulţi dintre noi econonomisesc mult mai puţin decât îşi doresc.
Această problemă îşi are originile în modul care au evoluat oamenii. Ca vănători-culegători, strămoşii noştri trăiau într-o lume în care accesul la hrană era limitat. Într-o zi bună, oamenii reuşeau să ucidă un animal de mari dimensiuni, iar ca asigurare pentru viitor consumau carnea obţinută cât de repede posibil, înainte ca aceasta să se deterioreze. Aşadar, în cea mai mare parte a lungii noastre istorii pe Terra, modul în care oamenii „economiseau” pentru viitor era stocarea surplusului ca grăsime, pe corp, identic cu al multor altor animale.
Atunci când încercăm să economisim, această moştenire genetică acţionează în fundal. Ştim că ar trebui să punem ceva deoparte, însă consumul ne produce foarte multă plăcere. Chiar dacă astăzi trăim într-o lume complet diferită de cea a strămoşilor noştri, creierul continuă să gândească „atunci când am parte de surplus, trebuie să-l consum rapid, înainte să se deterioreze”. Acest lucru explică de ce tindem să cheltuim fiecare ban obţinut.
Cum putem contracara acest instinct în contextul societăţii industrializate în care trăim? Cercetătorii afirmă că trebuie să ne păcălim aceste gene străvechi. Ei subliniază că trebuie să înţelegem că nu vom avea suficientă voinţă pentru a rezista dorinţei de a consuma. Din acest motiv, cele mai eficiente metode de economisire sunt cele în care ne „ascundem” banii de propria persoană. Atunci când ne inducem sentimentul că suntem mai săraci, instinctele noastre de supraconsum sunt atenuate, permiţându-ne să trăim mai frugal. O tehnică eficientă este aceea în care avem mai puţin bani la noi. Făcând acest lucru, păcălim genele să creadă că surplusul care trebuie consumat este mai mic.
Specialiştii afirmă că accesul facil la fonduri este cel mai mare „inamic” al economisirii. De altfel, cele mai eficiente mijloace de economisire sunt cele în care facem ca resursele să nu ne fie accesibile. Burnham explică: „În America, acesta este singurul mecanism prin care lumea economiseşte. Când se pensionează, oamenii au trei surse de avuţie: pensia de la stat, conturile private de economisire pentru pensie şi casele. În toate aceste trei situaţii banii sunt luaţi dinainte, fără ca oamenii să aibă acces la ei”.
Specialiştii afirmă că secretul constă în alegerea momentului potrivit în care să ascundem sumele de bani pe care le avem la dispoziţie. Spre exemplu, atunci când obţinem o creştere a salariului putem pune mai mulţi bani în contul de economisire pentru pensie. Chiar dacă nu ne este comod, ştim foarte bine că putem să trăim cu aceeaşi sumă de bani cu care trăiam şi înainte.
Cartea „The Millionaire Next Door” descrie comportamentul oamenilor de rând care au devenit bogaţi. Concluzia surprinzătoare este că majoritatea au devenit bogaţi pentru că au cheltuit mai puţin, nu pentru că au câştigat mai mult decât media.
De ce ne este atât de greu să economisim, cât timp alte comportamente ne sunt atât de fireşti? Motivul este simplu: nu avem nevoie de foarte mult timp pentru a învăţa comportamentele dovedite a fi strict necesare supravieţuirii şi reproducerii umane de-a lungul câtorva mii de generaţii.
Acest lucru poate fi verificat cu un experiment simplu: puneţi un şarpe de jucărie în pătuţul unui bebeluş şi veţi vedea că se teme de el. În schimb, dacă îi veţi pune în pătuţ un pistol de jucărie, o ameninţare mult mai recentă la adresa vieţii umane, veţi vedea că îl va considera o jucărie interesantă.
Creierul nostru este produsul unor gene care au excelat într-o lume fără bani: de aceea stocarea grăsimii pe corp ne este facilă, însă nu avem instincte similare în ceea ce priveşte economisirea banilor.
În ceea ce priveşte greutatea excesivă, cei doi autori afirmă că este esenţial să înţelegem originile evoluţionare ale acestei probleme dacă dorim să o rezolvăm.
Astăzi trăim într-o societate în care accesul la surse de hrană nu mai reprezintă o problemă răspândită, însă în ţările în curs de dezvoltare malnutriţia şi foametea încă sunt pericole reale. În acest context, capacitatea de a stoca alimentele excedentare pe corp drept provizii pentru momentele dificile este esenţială pentru supravieţuire.
Strămoşii noştri erau de două tipuri – cei care încetau să mănânce odată ce se săturau şi cei care se gândeau la mâncare încontinuu, consumând mult mai mult decât le era strict necesar. Dintre cele două tipuri, doar unul depăşea perioadele de foamete cu suficientă energie pentru a se putea reproduce: acela care mânca mai mult decât îi era necesar, ignorând senzaţia de saţietate. Din acest motiv, astăzi în corpul nostru se găsesc genele sale.
Astăzi, acest bagaj genetic încetează să mai fie un avantaj, pentru că în loc să trăim în condiţii de foamete, avem acces la mult mai multe calorii decât ne sunt necesare pentru a supravieţui. Contextul diferă astăzi, iar genele care ne ajutau să supravieţuim şi să ne reproducem fac ca azi obezitatea să fie o problemă tot mai îngrijorătoare la nivel mondial.
Cum putem combate această problemă? Înfometarea nu este o soluţie, spun Terry Burnham şi Jay Phelan. Un proiect care evidenţiază acest fapt este Biosphere 2, în cadrul căruia 8 oameni au decis să se izoleze într-un sistem biologic de 1,3 hectare ce conţinea plante şi animale. Proiectul Biosphere era conceput pentru a studia modul în care oamenii pot trăi cu un impact minim asupra mediului înconjurător. Cu toate acestea, proiectul a dezvăluit mai multe despre natura umană.
Unul dintre lucrurile neaşteptate relevate de proiectul Biodome a fost faptul că oamenii înfometaţi sunt arţăgoşi. Participanţii au scăzut în greutate, pentru că aveau la dispoziţie foarte puţină hrană. Acest lucru s-a datorat parţial planificării, în cadrul unui experiment asupra dietei cu puţine calorii, şi parţial faptului că mai multe culturi au eşuat. Pierderea greutăţii a dus la îmbunătăţirea sănătăţii, reducând, printre altele, riscul de atac de cord. Din cauza alimentaţiei sărace, participanţii se certau constant, mâncarea fiind una dintre subiectele de dispută cele mai des întâlnite. Atunci când participanţii la studiu au revenit la vieţilor lor obişnuite, toţi au revenit la greutatea iniţială.
Un alt studiu, efectuat pe maimuţe, a oferit un rezultat similar. Cercetătorii au impus maimuţelor o dietă săracă în calorii, iar acestea au scăzut în greutate şi apoi s-au menţinut timp de doi ani. După aceşti doi ani, maimuţele au avut din nou acces nelimitat la mâncare. Deşi şi-au petrecut 10% din viaţă cu o greutate redusă, maimuţele au revenit la greutatea iniţială la scurt timp după ce au avut din nou acces la mâncare.
Atunci, ce trebuie să facem pentru a slăbi? Un indiciu preţios este oferit de studiile efectuate de companiile farmaceutice care au încercat să identifice o pastilă de slăbit. În testele clinice, aceste companii au observat că 25% dintre pacienţii care luau pilule placebo, fără ingrediente active, slăbeau 4,5 kilograme. Cum reuşeau acest lucru? Chiar dacă pastila nu conţinea nimic, pacienţii care luau parte la acest test clinic erau mai atenţi decât de obicei la ceea ce mâncau şi îşi monitorizau greutatea.
Autorii cărţii „Mean Genes” afirmă că acesta ar putea fi şi secretul unor diete ce nu au o bază ştiinţifică (spre exemplu, cele ce recomandă oamenilor să consume doar alimente de o anumită culoare), dar care par să funcţioneze: monitorizarea atentă a hranei consumate este un element important în obţinerea controlului asupra propriei greutăţi.
Acest lucru este confirmat şi de studiile efectuate asupra persoanelor care au reuşit să slăbească şi să se menţină o perioadă îndelungată. Ce aveau ele în comun? Faptul că îşi monitorizau propriile obiceiuri de consum fără a se înfometa.
Cei doi cercetători ne recomandă, de asemenea, să ne inspirăm din înţelepciunea lui Socrate. Acesta obişnuia să spună că este cel mai inteligent om din Atena pentru că ştie, de fapt, cât de puţine ştie. În aceeaşi manieră, subliniază cei doi, când este vorba de diete secretul unei voinţe puternice este conştientizarea punctelor noastre slabe. Anticiparea momentelor de slăbiciune ne permite să le reducem frecvenţa şi să limităm daunele provocate în timpul acestora.
De exemplu, dacă ştim că noaptea tindem să ne trezim pentru a ronţăi ceva dulce, putem anticipa acest moment, eliminând din casă dulciurile care ne-ar putea tenta. De asemenea, dacă ne este poftă de chipsuri, dar nu vrem să mâncăm o pungă întreagă, cei doi ne recomandă să le împărţim în două grămezi şi să aruncăm la gunoi una dintre ele la început, atunci când voinţa este încă puternică. Toate aceste metode reflectă înţelepciunea lui Socrate: acceptarea faptului că vom fi slabi ne permite să fim puternici.
Secretele plăcerii: cum ne păcălesc substanţele psihoactive creierul
Consumul de droguri este omniprezent, fie că este vorba despre alcool, cafea, sau alte substanţe chimice folosite de oameni pentru a-şi schimba starea de spirit.
În fiecare an ies la iveală nume noi de vedete ce cad pradă drogurilor, însă şi oamenii de rând sunt afectaţi de acest flagel. Consumul de alcool provoacă în rândul a milioane de persoane consecinţe care variază de la rezultate mai slabe la locul de muncă până la probleme ale ficatului. De asemenea, fumatul este un viciu care provoacă numai în SUA 500.000 de decese anual, de 12 ori mai multe decât produc accidentele rutiere.
Oamenii nu sunt singurele fiinţe asupra cărora substanţele chimice pot avea un efect pronunţat. Atunci când scroafele de porc mistreţ sunt în perioada de ovulaţie, expunerea la un feromon din saliva vierului paralizează femela, care rămâne blocată în poziţia de montă. De asemenea, cercetătorii au descoperit că atunci când şoarecilor de laborator li se oferă acces nelimitat la mâncare şi la cocaină, aceştia consumă drogul fără oprire, ignorând mâncarea şi murind de inaniţie până la urmă.
Pentru a înţelege de ce pasiunea pentru droguri este răspândită în toată lumea animală trebuie să înţelegem mai întâi de ce trupurile noastre au capacitatea de a simţi plăcere şi durere. Odată ce obţinem răspunsul la această întrebare vom putea înţelege de ce suntem atât de puternic atraşi de substanţe precum alcoolul sau cocaina.
Un experiment efectuat în anii ‘50 pe şoareci oferă un indiciu. Un psiholog a implantat electrozi în creierul şoarecilor şi a activat un stimul electric. Dacă în majoritatea zonelor această acţiune nu genera nicio reacţie, atunci când electrodul era plasat lângă hipotalamus şobolanii intrau într-o stare de extaz la activarea curentului electric.
Ulterior, experimentele au arătat că atunci când recompensa electrică era activată de rezolvarea unei sarcini - traversarea unui labirint, spre exemplu - animalul continua să încerce să ducă la bun sfârşit sarcina, dorind să obţină preţioasa recompensă. Dacă şoarecii sunt lăsaţi să-şi administreze singuri această stimulare cerebrală prin apăsarea unei clapete, o vor face în continuu, fără a lua pauze de hrănire, preferând să activeze stimulul până când mor de inaniţie.
De ce fac şoarecii acest lucru? „Genele, în cursa lor spre nemurire, doresc ca noi să efectuăm o serie de acţiuni, iar în acest scop au construit mai multe centre de tip «repetă această acţiune» în creierul nostru”, explică cei doi autori. Comportamentele favorabile din punct de vedere genetic activează aceste centre ce stimulează individul să repete acţiunea benefică genelor.
Un exemplu familiar oamenilor este orgasmul. Senzaţia plăcută pe care o generează este produsă de eliberarea unor substanţe chimice care stimulează aceeaşi parte a creierului care îi aducea pe şoareci în extaz. Atunci când sunt activate, aceste centre de tip «repetă această acţiune» asociază plăcerea comportamentului care a dus la stimularea creierului. În cazul sexului, plăcerea generată de orgasm ne face să dorim să repetăm această acţiune. În timp ce noi savurăm plăcerea orgasmelor, genele noastre au obţinut ceea ce îşi doreau: s-au reprodus, ajungând într-o nouă generaţie (fapt valabil mai ales înainte să fie concepute metode de contracepţie eficiente).
Prin conceperea unui astfel de sistem al plăcerii, genele noastre au realizat un sistem de recompensă în care eforturile oamenilor de a fi fericiţi duc la îndeplinirea obiectivelor genelor. Nimeni nu face copii pentru că vrea să-şi reproducă genele, dar prin eforturile de obţinere a plăcerii şi de evitare a durerii fiecare dintre noi încearcă, inconştient, să îndeplinească obiectivele genelor.
Drogurile deturnează acest sistem de recompense şi îl scurtcircuitează. Dacă strămoşii noştri obţineau plăcerea în modul tradiţional, prin acţiunile pe care genele doreau să le recompenseze, drogurile permit stimularea acestor centri ai plăcerii fără a mai necesare comportamentele dorite de gene.
Cum acţionează drogurile pentru a „păcăli” creierul uman? Atunci când îndeplinim un comportament dezirabil, plăcerea pe care o obţinem drept recompensă se datorează unor substanţe chimice cunoscute sub numele de neurotransmiţători, ce stimulează centrele de tip «repetă această acţiune» din creier. Drogurile, fie că este vorba despre cele concepute în laborator sau despre cele ce îşi au originea în natură, imită neurotransmiţătorii.
Atunci când consumăm un astfel de drog, creierul acţionează ca în cazul în care neurotransmiţătorii respectivi ar fi fost eliberaţi în mod natural în sistem. Creierul poate fi astfel păcălit că plăcerea este rezultatul unei acţiuni benefice, cum ar fi identificarea hranei sau a unui adăpost, când de fapt aceasta poate fi rezultatul unei doze de heroină administrate în venă, cu o seringă, într-o toaletă imundă. Centrul plăcerii percepe doar că este inundat de un set precis de semnale chimice ce induce plăcerea.
Toate substanţele psihoactive folosite de oameni funcţionează în acest mod, unele atenuând mesajele naturale ale corpului, pe când altele le amplifică. Una dintre cele mai folosite substanţe din lume, cafeaua, ne ţine treji pentru că întrerupe sistemul natural de semnalizare referitor la somn.
Pe parcursul activităţii zilnice a oamenilor, informaţia percepută de simţuri este procesată de milioane de neuroni. Toată această activitate generează „deşeuri celulare”, una dintre formele sub care se regăsesc ele fiind o moleculă cunoscută sub numele de adenosină. Acumularea de adenosină stimulează corpul nostru să doarmă pentru a ne reîncărca bateriile. Adenosina nu provoacă în sine starea de somnolenţă, ci este un mesager ce comunică celulelor din jur să îşi încetinească activitatea. Cofeina blochează acest mesaj prin deturnarea receptorilor de adenosină. Dacă adenosina este „cheia”, receptorii de adenosină sunt „încuietorile” care pot fi deschise doar cu ajutorul cheii potrivite.
Producţia de adenosină creşte de-a lungul unei zile şi din ce în ce mai mulţi receptori se umplu cu această moleculă. Efectul este că ne simţim obosiţi, stare care se remediază în urma somnului, perioadă în care adenosina este îndepărtată. Dacă nu putem dormi şi alegem în schimb să bem o ceaşcă de cafea, cofeina va produce o reacţie interesantă în corpul nostru. Întâmplător, cofeina se aseamănă la formă cu adenosina, ceea ce îi permite să se strecoare în câţiva din receptorii de adenosină, blocând astfel această moleculă. De aceea apare senzaţia de energie în urma consumului de cafea: adenosina produsă de creier nu poate transmite mesajul că ar trebui să ne culcăm.
Tot despre un „furt de identitate” este vorba şi în cazul unuia dintre cele mai periculoase droguri consumate în ziua de astăzi: cocaina. şoarecii care mureau de inaniţie deoarece îşi dedicau tot timpul stimulării hipotalamusului prin apăsarea clapetei activau eliberarea de dopamină în creier, unul dintre principalii neurotransmităţori asociaţi plăcerii. Dopamina provoacă o plăcere intensă, dar de regulă scurtă, deoarece este reciclată rapid în celula care a eliberat-o în creier.
Atunci când cineva consumă cocaină, acest drog se îndreaptă spre „centrul plăcerii” din creier, unde profită de faptul că se aseamănă cu dopamina, ceea ce-i permite să intre în celulele în locul dopaminei ce urma să fi absorbită după eliberarea în organism. Blocând reabsorbţia dopaminei, creierul beneficiază de un nivel mai mare al acestui neurotransmiţător, fapt perceput de consumatorul de cocaină ca extrem de plăcut.
Medicamentele antidepresive foarte cunoscute, precum Prozac sau Zoloft, acţionează într-un mod similar. Ele blochează reabsorbţia unui alt neurotransmiţător, serotonina, care petrece astfel mai mult timp în sinapse şi duce la îmbunătăţirea stării de spirit a pacienţilor.
Alţi neurotransmiţători, endorfinele, sunt cunoscuţi şi sub denumirea de „analgezicele naturale ale trupului uman”. Endorfinele blochează mesajele de durere transmise de simţurile corpului, fiind activate în situaţii de stres extrem (cum ar fi atunci când suntem răniţi în luptă sau când suntem la jumătatea unui maraton). Drogurile opiacee, precum morfina sau heroina, imită endorfinele, luându-le locul în receptori.
Unul dintre cele mai populare droguri este nicotina, substanţă prezentă în tutun. Odată ajunsă în corp, nicotina imită unul dintre cei mai importanţi neurotransmiţători, acetilcolina. Atunci când ajunge în receptorii de acetilcolină, nicotina îi „păcăleşte” pentru a elibera în corp adrenalină, dopamină şi alte substanţe stimulatoare. Nicotina generează creşteri bruşte ale acestor substanţe în corp, dar şi scăderi la fel de rapide, succesiune care îl face pe fumător să se simtă fericit pentru moment, însă după o perioadă scurtă de timp o să-şi dorească din nou o ţigară pentru a recăpăta senzaţia plăcută. Cu cât introduce mai multă nicotină în organism, cu atât reacţia se diminuează. Senzaţia maximă a plăcerii revine dimineaţa, după ce somnul duce la „curăţarea” nicotinei din sinapse. Din acest motiv, prima ţigară fumată într-o zi are cel mai pronunţat efect.
Cel mai versatil drog este totodată unul dintre cele mai consumate la nivel mondial: alcoolul. Această substanţă este capabilă să păcălească cel puţin patru receptori din creier. Mai întâi, alcoolul blochează receptorii neurotransmiţătorilor excitatori, reducându-ne timpul de reacţie şi afectându-ne claritatea vorbirii. Apoi, precum cocaina, dar într-o proporţie mult mai mică, alcoolul reduce absorbţia dopaminei, amplificând cantitatea acestui neurotransmiţător al plăcerii în creier.
În cel de-al treilea rând, alcoolul stimulează eliberarea de endorfine în corp, dar într-o cantitate mult mai mică decât morfina. În cele din urmă, alcoolul modifică şi amplifică eficienţa receptorilor de serotonină.
Cele patru efecte explică popularitatea acestei substanţe psihoactive în rândul populaţiilor de pe întreaga planetă. Cu toate acestea, unii oameni nu sunt înzestraţi cu instrucţiunile genetice necesare pentru conceperea unei enzime care să gestioneze acetaldehida, o substanţă otrăvitoare creată în corp în urma consumului de alcool. Dacă majoritatea oamenilor transformă acetaldehida, mulţumită acestei enzime, într-o formă nedăunătoare, cei care nu deţin enzima cheie se înroşesc la faţă, simt nevoia să vomite şi au parte de palpitaţii ale inimii. Acest „blestem” are şi un aspect pozitiv: într-un studiu efectuat în Japonia pe 1.300 de alcoolici, niciunul nu prezenta acest defect genetic, deşi 50% dintre japonezi nu dispun de enzima cheie. Aşadar, diferenţele genetice fac ca unii oameni să evite consumul de băuturi alcoolice.
Un alt studiu sugerează că dependenţele s-ar putea datora tot moştenirilor genetice. Un grup de cercetători ce au analizat, în urma autopsiei, creierii mai multor alcoolici au descoperit că aceştia aveau mai puţini receptori de dopamină faţă de persoanele non-alcoolice.
Un alt studiu efectuat pe 283 de persoane arăta că o treime din fumători prezentau o variantă neobişnuită a genei D2, pe când în rândul nefumătorilor aproape nimeni nu avea această variantă. Cei care aveau o variantă neobişnuită a genei D2 prezentau cu o treime mai puţini receptori ai dopaminei. Cu alte cuvinte, cei care fumau ar fi putut face acest lucru pentru a-şi stimula mai puternic sistemul dopaminei, având nevoie de mai mulţi stimuli pentru atinge nivelul dopaminei de care nefumătorii se bucură în mod natural. Între timp, cercetătorii au asociat gena D2 şi cu dependenţa de alte droguri şi chiar cu consumul excesiv de mâncare.
Dragostea şi infidelitatea - de ce înşală oamenii?
Imaginaţi-vă că partenerul sau partenera dumneavoastră se ataşează emoţional de o altă persoană cu care formează o relaţie profundă, râde, căreia îi împărtăşeşte cele mai intime gânduri şi cu care petrece foarte mult timp. Acum imaginaţi-vă că partenerul sau partenera dumneavoastră are o relaţie sexuală de scurtă durată cu o altă persoană - una lipsită de intimitate emoţională, dar zgomotoasă şi sălbatică. Niciunul din aceste gânduri nu este plăcut, dar care dintre cele două scenarii vă deranjează mai tare?
Studiile efectuate de psihologi asupra bărbaţilor şi femeilor au măsurat stresul psihologic provocat de cele două scenarii. Ambele sunt neplăcute, aşa cum ne puteam aştepta, însă scenariul în care partenerele fac sex cu altcineva provoacă mai mult stres în rândul bărbaţilor, pe când femeile se simt mai ameninţate de scenariul în care partenerul formează o legătură emoţională (deşi în ambele scenarii stresul simţit de femei este mai mic decât cel simţit de bărbaţi).
Analizele cercetătorilor sugerează că trupul oamenilor este construit pentru infidelitate. Studiile efectuate pe gorile au relevat că testiculele acestora au dimensiunile unor mingi de golf, pe când dimensiunile testiculelor cimpanzeilor se apropie mai mult de cele ale unor mingi de baseball. La gorile, testiculele cântăresc 0,02% din greutatea totală a corpului, pe când la cimpanzei acestea reprezintă 0,30% din greutatea totală. De unde această diferenţă uriaşă?
Cercetătorii au descoperit că gorilele produc suficientă spermă pentru fertilizare, însă cimpanzeii produc mult mai multă decât este nevoie. De ce consumă cimpanzeii energie suplimentară pentru a produce mai multă spermă decât este nevoie? Studiile efectuate au arătat că gorilele femele se împerechează cu un singur mascul, pe când femelele de cimpanzeu se împerechează de câteva zeci de ori pe zi cu mai mulţi masculi. Din acest motiv, sperma mai multor cimpanzei se „luptă” în interiorul pântecului femelei pentru a o fertiliza. Pentru a câştiga această luptă, cimpanzeul care învinge trebuie să arunce mulţi „soldaţi” în luptă, ceea ce explică de ce dedică atâta energie producţiei de spermatozoizi.
Pentru a afla mai multe despre obiceiurile sexuale ale unei specii, putem studia testiculele masculilor. În cazul oamenilor, această analiză arată că nu suntem construiţi pentru monogamie, dar nici nu suntem la fel de promiscui precum cimpanzeii. Testiculele bărbaţilor cântăresc, în medie, 0,08% din greutatea corpului, de patru ori mai mult decât în cazul gorilelor, dar aproximativ de patru ori mai puţin decât în cazul cimpanzeilor. La fel ca cimpanzeii, oamenii produc mai multă spermă decât este nevoie pentru fertilizare, motiv pentru care bărbaţii cu un singur testicul nu au probleme în a se reproduce.
Mai mult, aproximativ 99% din sperma bărbaţilor nu este fertilă, ci este compusă din spermatozoizi ce au rolul de a identifica şi de a anihila sperma altui bărbat şi din alţi compuşi ce au rolul de a bloca accesul spermatozoizilor altor bărbaţi la uter.
Dimensiunile testiculelor şi prezenţa acestor substanţe în sperma bărbaţilor sugerează că universalitatea infidelităţii umane are rădăcini biologice adânci, în ciuda tuturor încercărilor diferitelor culturi de a descuraja acest fenomen.
Cei doi autori afirmă că pentru a înţelege infidelitatea trebuie să înţelegem mai întâi căsătoria. Ei susţin că bărbaţii şi femeile urmăresc obiective genetice similare prin metode diferite. În „negocierile romantice” bărbaţii promit că vor oferi timp, angajament, afecţiune şi bani. În schimb, femeile oferă timp, angajament, afecţiune şi promisiunea fertilităţii. Ambele părţi doresc să obţină ceea ce oferă cealaltă parte. Astfel, subliniază cei doi cercetători, căsătoria este o tranzacţie. În numeroase societăţi, termenii tranzacţiei sunt expliciţi, „căsătoria” fiind etichetată drept accesul exclusiv al bărbatului la sex în schimbul investiţiei sale în soţie şi în copiii săi.
Genele noastre nu dorm, avertizează cei doi autori. Din acelaşi motiv pentru care ele ne stimulează să ne căsătorim, aceleaşi gene ne vor încuraja să „trădăm” atunci când infidelitatea este în interesul lor. Infidelitatea este o tentativă, de multe ori inconştientă, prin care una din părţi încearcă să-şi îmbunătăţească rezultatele obţinute în urma tranzancţiei. Femeile infidele caută gene mai bune şi/sau parteneri mai buni, iar bărbaţii infideli caută surse suplimentare de fertilitate şi/sau parteneri mai buni.
Cei doi cercetători afirmă că divorţul oferă indicii preţioase despre căsătorie. Ei consideră că divorţurile sunt provocate de ceea ce ei numesc „cei patru F”: fertilitate, fidelitate, fonduri şi sex.
În toate societăţile, cuplurile cu copii au şanse mai mici de a divorţa, iar cu cât au mai mulţi copii, cu atât acest risc scade. Mai importantă decât fertilitatea este fidelitatea. Deşi absenţa urmaşilor poate despărţi cupluri în timp, infidelitatea poate provoca o ruptură într-o singură noapte. Un studiu efectuat în 160 de societăţi a arătat că infidelitatea este principala cauză a divorţului.
Dincolo de fertilitate şi fidelitate, divorţul poate surveni şi din cauza banilor. După cinci ani de căsnicie, femeile se plâng de trei ori mai mult decât bărbaţii că partenerul lor este zgârcit. Cele mai multe femei sunt nemulţumite de faptul că bărbaţii lor nu le cumpără cadouri.
În privinţa bărbaţilor, influenţa genetică asupra infidelităţii este binecunoscută. Rezultatele reproductive ale bărbaţilor se îmbunătăţesc în urma sexului în afara căsătoriei, astfel că aceştia sunt tentaţi să trişeze atunci când pot face acest lucru fără consecinţe negative. Majoritatea bărbaţilor care comit adulter nu fac asta pentru că doresc să scape din relaţia în care se găsesc; mai bine de jumătate dintre bărbaţii infideli studiaţi au descris căsătoria lor drept „fericită”.
Când este cel mai probabil ca bărbaţii să calce strâmb? Deoarece puterea de atracţie a bărbaţilor creşte odată cu bogăţia, aceştia înşală mai ales între vârstele de 40 şi 60 de ani, când au oportunitatea. Aceştia sunt anii de vârf din punct de vedere al venitului. Studiile arată că mai bine de o treime din activitatea sexuală a bărbaţilor în aceste decenii este desfăşurată cu alte femei decât soţiile. Bărbaţii continuă să fie fertili şi se dezvoltă în statut social şi putere de-a lungul acestor ani.
În ceea ce priveşte femeile, ele sunt mult mai atente în ceea ce priveşte infidelitatea. Pentru că o sarcină durează nouă luni şi nu necesită mai mult de câteva partide de sex în perioada fertilă, mai multe episoade de infidelitate nu sporesc numărul urmaşilor femeilor. De asemenea, femeile au, de regulă, acces la spermă, astfel că oportunitatea nu este un factor declanşator în cazul lor.
Femeile au două motive pentru care sunt infidele: ocazia de a avea gene mai bune pe care să le transmită urmaşilor şi ocazia de a obţine un partener mai dedicat. Nu este necesar ca cele două beneficii să fie oferite de acelaşi partener.
Cercetătorii au descoperit că este mult mai probabil ca femeile să fie infidele în cele patru zile din preajma ovulaţiei, adică zilele în care se înregistrează fertilitatea maximă. Statisticile arată că femeile măritate înşală rar, dar când se întâmplă, acest eveniment are loc de regulă în această perioadă. De asemenea, femeile folosesc mai rar mijloace de contracepţie cu amantul decât cu soţul. Un studiu realizat în Marea Britanie a descoperit că aproximativ 10% dintre bărbaţii căsătoriţi cresc, fără să ştie, copilul altui bărbat. În alte societăţi, estimările variază de la 1% până la 30%. Cele mai nefericite cazuri sunt descoperite atunci când bărbaţii doresc să doneze un organ copilului lor, iar testarea ţesuturilor efectuată înaintea operaţiei arată că cele două persoane nu sunt înrudite.
Cum putem trăi cu „genele noastre rele”?
Pescăruşii argintiii îşi depun ouăle pe sol, în cuiburi fragile. Pentru că nu sunt foarte pricepuţi la construirea cuiburilor, ouăle tind să se rostogolească în afara acestora, unde pot fi mâncate sau distruse de frig. Din acest motiv, atunci când pescăruşii argintii revin la cuib, primul lucru pe care îl fac este să caute ouăle care au ieşit în jurul cuibului. Cercetătorii au monitorizat acest proces şi au descoperit că pescăruşii rostogolesc ouăle pe rând înapoi în cuib, începând întotdeauna cu cel mai mare şi continuând până la cel mai mic. Atunci când au creat ouă artificiale de mari dimensiuni şi le-au pus în apropierea cuibului, pescăruşii le împingeau mai întâi pe acestea în cuib. Ulterior, oamenii de ştiinţă au conceput ouă gigantice, chiar mai mari decât pescăruşii, însă aceştia continuau să încerce să le împingă în cuib. Pentru că nu reuşeau, pescăruşii insistau să împingă oul artificial, chiar dacă în apropiere puii lor mureau în ouăle neglijate.
Aparent, evoluţia a produs o pasăre stupidă, care-şi lasă puii să moară. De fapt, instinctele pescăruşului funcţionează excelent în mediul său natural. Abia atunci când păsările se găsesc într-un mediu neobişnuit, creat de cercetători, iau decizii stupide.
La fel ca în cazul pescăruşilor argintii, instinctele noastre funcţionează excelent în mediul nostru natural, însă dau greş în lumea industrializată. Cel mai evident exemplu este pasiunea noastră pentru mâncat. Strămoşii noştri erau mereu înfometaţi, pentru că nu aveau o sursă constantă de hrană şi nici frigidere în care să stocheze hrana. Regula de supravieţuire era simplă: mănâncă tot ce poţi. Astăzi, când urmăm această regulă în lumea modernă, devenim supraponderali şi sănătatea noastră este afectată.
Genele noastre învechite ne provoacă numeroase probleme de acest tip. La fel ca în cazul mâncării, multe dintre probleme apar atunci când dorim şi obţinem cantităţi prea mari dintr-un lucru bun. Uneori, ceea ce este util în cantităţi mici devine distructiv în cantităţi prea mari, astfel că dorinţele noastre aplicate într-un mediu nou ne creează probleme. Alteori, sursa problemelor este una indirectă.
Un exemplu este oferit de tribul ǃKung care trăieşte în deşertul Kalahari din Africa. Până de curând, membrii acestuia trăiau la fel ca strămoşii, vânând animale şi culegând plante. În anii ‘60, ei s-au întâlnit cu primii călători din Occident, care i-au întrebat ce îşi doreau. Răspunsul a fost evident: apă. Membrii tribului ǃKung trăiesc în deşert, iar viaţa lor de zi cu zi presupune o căutare constantă a surselor de apă.
În 1962, un grup de binevoitori din Occident a săpat cinci fântâni adânci în regiunea !Koi!kom, oferind o sursă stabilă de apă tribului. Fără să ştie, cei din tribul !Kung aveau să scape de grijă, dar cu preţul multor alte probleme. În mod normal, membrii tribului au un comportament nomad, călătorind dintr-un loc în altul în funcţie de migraţia animalelor şi de plantele disponibile în respectivul anotimp. Având acces la fântâni, membrii tribului s-au stabilit în apropierea lor, abandonând călătoriile. În scurt timp, toate animalele şi plantele din zonă au fost epuizate. De asemenea, membrii tribului nu-şi dezvoltaseră nicio tehnică de salubritate, pentru că obişnuiau să-şi lase gunoaiele şi deşeurile produse de corp lângă taberele temporare, lăsând natura să aibă grijă de „reciclat”, deoarece nu petreceau suficient timp într-un loc pentru ca acestea să se acumuleze în cantităţi mari. Deoarece nu doreau să mai părăsească fântâna, membrii tribului au început să se îmbolnăvească de la deşeuri. Aşadar, satisfacerea nevoii de apă a tribului ǃKung l-a dus la foamete şi boli.
Problemele tribului ǃKung şi ale pescăruşilor argintii ilustrează echilibrul fragil format de instinctele unei fiinţe în raport cu mediul în care trăieşte. Astăzi, lumea se schimbă într-un ritm accelerat, iar instinctele noastre nu mai sunt adaptate la mediul în care trăim, ceea ce ne provoacă nenumărate probleme.
Mulţi oameni profită prin exploatarea instinctelor noastre învechite. De exemplu, oamenii şi celelalte primate adoră fructele, pentru că acestea sunt bogate în zahăr. Din acest motiv, producătorii de alimente speculează pasiunea noastră pentru zahăr. Dacă o portocală conţine 10% zahăr, unele produse pentru copii sunt compuse din zahăr în proporţii de peste 50%. Astfel, dacă unii din strămoşii noştri s-ar fi bucurat să descopere o portocală, copiii din ziua de astăzi preferă dulciurile.
Ceea ce ne deosebeşte de animale, însă, este capacitatea de autocontrol. De altfel, această abilitate a fost folosită de psihologi pentru a prezice succesul în viaţă al copiilor în urma unui experiment celebru efectuat la Universitatea Stanford. Cercetătorii testau abilitatea de autocontrol a copiilor în vârstă de 4 ani. Oamenii de ştiinţă le puneau în faţă o bezea şi le spuneau că vor pleca timp de 15 minute; copiii aveau voie să mănânce bezeaua, dar dacă se abţineau până ce cercetătorul revenea în cameră, primeau încă o bezea. Majoritatea cedau tentaţiei şi mâncau bezeaua. După un deceniu, cercetătorii i-au analizat din nou pe participanţi. Copiii care s-au abţinut aveau note mai bune la şcoală şi o capacitate mai mare de gestionare a stresului şi de concentrare.
Aşadar, pe lângă „genele rele” care provoacă numeroase probleme, oamenii suntem dotaţi şi cu gene care ne permit să ne controlăm dorinţele şi să ne gestionăm slăbiciunile. Toţi oamenii s-au „luptat” cu propriile dorinţe, iar dificultatea acestui efort este imortalizată în cele mai vechi legende ale omenirii. Una dintre cele mai renumite opere literare din antichitate, Odiseea, relatează peripeţiile regelui Odiseu (cunoscut şi drept Ulise) în drumul său spre casă după încheierea războiului troian. În drum spre casă a înfruntat pericole precum sirenele, nimfe care cântau atât de frumos încât marinarii le cădeau în mreje şi piereau izbindu-şi corăbiile de stânci. Curios să audă cântecul sirenelor, Ulise s-a legat de catarg şi a instruit echipajul să-şi astupe urechile cu ceară şi să nu-l dezlege cu niciun preţ. Pentru că Ulise şi-a planificat o limitare a libertăţilor de decizie, el a devenit prima persoană care a auzit cântecul sirenelor fără să moară.
Pentru că şi-a putut anticipa momentele de slăbiciune, Ulise a luat măsuri pentru a preveni consecinţele fatale ale acestora. Acelaşi lucru îl putem face şi noi alegând să cumpărăm alimente mai sănătoase sau să nu ieşim la prânz cu o colegă foarte atrăgătoare. Unii oameni pot să reziste tentaţiilor, însă chiar şi cei care nu au aceeaşi putere îşi pot planifica ziua astfel încât să nu fie nevoiţi să îşi testeze capacitatea de autocontrol. Filozoful chinez Sun Tzu spunea că „experţii în arta militară îl fac pe inamic să vină pe câmpul de bătaie şi nu se lasă aduşi de ei”. În aceeaşi manieră, „bătăliile” noastre cu dorinţele proprii sunt adesea decise de terenul pe care se desfăşoară lupta; de aceea trebuie să alegem un context în care să câştigăm.
Tot Ulise ne învaţă să ne bucurăm de viaţă. Eroul grec ar fi putut să aleagă să-şi pună ceară în urechi, la fel ca echipajul său, dar a dorit să se bucure de cântecul superb al sirenelor, fără a fi afectat de aspectul negativ al acestuia. De aceea, ar trebui să ne bucurăm de pasiunile noastre, fără a le lăsa să ne controleze. Secretul unei vieţi satisfăcătoare este identificarea căii de mijloc care combină plăcerea, voinţa şi gestionarea situaţiilor în care ajungem.
Tentaţiile sunt puternice şi insistente, dar nu suntem sortiţi să le cedăm. Străvechi şi egoiste, genele ne influenţează zi de zi în mai toate acţiunile. Cu toate acestea, pentru că le putem prezice influenţa, autocunoaşterea şi disciplina ne pot permite să câştigăm lupta cu ele pentru a duce o viaţă împlinită
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu