Falanga macedoneană: secretul invincibilităţii lui Alexandru cel Mare
Alături
de geniul său militar fără precedent, ambiţia şi crezul în destinul
său, Alexandru Macedon şi-a datorat împlinirea destinului perfectionării
unui corp de armată unic în istoria militară a Antichităţii. Corp de
armată cu aură legendară, celebra falangă macedoneană a scris istorie la
propriu sub conducerea genialului tactician. Secretele şi
particularităţile sale stârnesc şi astăzi interesul istorice. La urma
urmei, la umbra spinoasă a uriaşelor sale suliţe, un tânăr de doar 17
ani devenea semizeu...
Macedonenii intră pe scena istoriei militare a lumii
Macedonenii intră pe scena istoriei militare a lumii
Străvechile triburi ale macedonenilor, pe care unii istorici îi
consideră traci, iar alţii greci au ridicat una dintre cele mai
impresionante şi eficiente armate ale Lumii Antice. Marele inovator şi
deschizător de drumuri în această direcţie nu a fost deloc Alexandru cel
Mare, ci tatăl său, regele Filip al doilea al Macedoniei.
Pentru a înţelege mai bine cum au stat lucrurile în privinţa dezvoltării
militare a Macedoniei, putem spune că Filip a creat şi a dezvoltat, iar
Alexandru a inovat şi a perfecţionat armata care avea să cucerească şi
să consolideze un imperiu întins pe trei continente.
Figura regelui Filip a fost umbrită cumva pe nedrept de imaginea lăsată
de fiul său, Alexandru. Cu toate că nu a ridicat cu viteza fulgerului un
imperiu, asemeni fiului său, Filip a fost cel care i-a asigurat lui
Alexandru cel mai eficient mijloc pentru ca acesta să-şi împlinească
soarta glorioasă. Tactician de excepţie, strateg experimentat şi
inovator strălucit, Filip al doilea s-a remarcat şi ca un iscusit
politician al vremii.
Dispreţuiţi şi consideraţi pe jumătate barbari şi necivilizaţi da către
grecii oraşelor state, macedonenii erau o populaţie extrem de
războinică. Riturile lor de trecere şi obiceiurile erau cu
adevărat impresionante: beau vinul neîndoit cu apă (obicei considerat de
greci drept barbar şi primitiv), iar pentru ca un adolescent să fie
considerat bărbat demn să stea la masă sau să vorbească în public,
acesta trebuia ucidă un mistreţ în timp ce era înarmat cu o singură
suliţă.
La momentul în care Filip al doilea s-a înscăunat rege peste macedoneni,
aceştia trăiau într-un stat obscur de la marginea de nord a Greciei,
fiind atacat continuu de iliri, peonieni şi o multitudine de triburi
trace. Cu toate că regii de dinaintea lui Filip stabiliseră o armată
bine pusă la punct, aceasta nu era capabilă decât să-şi apere
teritoriul, în niciun caz să servească ambiţiilor temerare ale tatălui
lui Alexandru.
Politician strălucit, Filip a avut ideea unificării Macedoniei prin
intermediul armatei. A promis şi a oferit solde consistente, a reuşit să
transforme căpeteniile rebele şi temperamentale ale triburilor în
generali supuşi şi eficienţi, a convins clasa nobiliară să se constituie
în cavaleria de elită, iar pe ţărani să devină o forţă pedestră
imbatabilă.
Tot el a introdus seviciul militar permanent, adică şi-a transformat
supuşii din nişte luptători ocazionali obişnuiţi doar să se apere,
într-un corp de războinici profesionişti.
Vizionar remarcabil, Filip a interzis folosirea excesivă a carelor şi
căruţelor de transport, şi a limitat numărul sclavilor folosiţi ca
ajutoare la un singur om pentru zece soldaţi pedestraşi. Măsura sa a
îmbunătăţit considerabil viteza de deplasare a trupelor în timpul
deselor campanii militare în care a cucerit aproape toate statele
greceşti.
Geniul tatălui şi al fiului
Noua armată ridicată şi reformată de Filip era compusă din mai multe
trupe, plus o multitudine de oameni de naţii diferite. Cavaleria
macedoneană a fost cea mai bună cavalerie de luptă în întreaga lume
antică până la năvala hunilor în Europa.
Dar corpul de armată care avea să încline de fiecare dată balanţa
victoriei în tabăra macedonenilor avea să fie celebra falangă. Falanga
macedoneană a fost o creaţie singulară a regelui Filip al doilea. De
fapt, viitorul rege al macedonenilor îşi petrecuse mare parte din
tinereţe ca ostatic în oraşul cetate Theba.
Acolo, Filip a avut norocul să studieze tactica şi strategia militară
sub îndrumarea generalului Epaminondas, nimeni altul decât comandantul
militar care a pus bazele unei trupe de şoc care avea caracteristicile
viitoarei falange.
Soldaţii care aveau să o compună, au fost specializaţi în mânuirea
sarrisei - un tip de lance enormă, fiind deci antrenaţi să facă o serie
de manevre tipice prin care trebuiau să se pună la adăpost de atacuri şi
să destabilizeze trupele inamice. Soldaţii aveau să lupte grupaţi în
formaţiuni rectangulare formate din opt oameni, conduşi de un comandant
şi un secund astfel încât comunicarea ordinelor şi regruparea în funcţie
de teren şi numărul inamicilor, să se producă cât mai fluid şi
eficient.
Principalul scop al falangei era de a respinge atacurile
furibunde şi a fixa în loc inamicul, astfel încât cavaleria grea să
poată administra din flancuri lovitura decisivă unui inamic demoralizat
şi incapabil să mai riposteze periculos. Flancurile falangăi erau protejate de unităţi de cavalerie aparţinând aliaţilor, în speţă tesalieni şi traci.
Sarissa cea lungă
Arma unică şi definitorie a soldaţilor din falanga macedoneană era aşa
numit-a sarrisa, cea mai lungă lance din istorie. Conform istoricilor
militari şi arheologilor, lungimea unei sarisse era cuprinsă între minim
4 şi maxim 7 metri şi avea o greutate considerabilă. Existau două
tipuri de sarisse standard, una de 4,6 metri cu o greutate de 6
kilograme, şi alta mai lungă de, 5,5 metri.
Arma a fost concepută de Filip al doilea şi a înlocuit suliţele mai
scurte de tip dory, preluate de macedoneni de la hopliţii greci.
Macedonenii o făureau din lemn de corn, arbustul cu cel mai dur şi
maleabil lemn din Europa. Vârful era lung, ascuţit, şi tăios pe margini,
având forma consacrată de frunză de salcie. Capătul celălalt era
prevăzut cu o contragreutate din bronz, care era deseori împlântat în
pământ, arma devenind astfel fixă, iar pădurea de sarisse putea astfel
stopa orice şarjă de atac a inamicilor, indiferent de numărul sau armele
folosite de aceştia.
Deoarece era o armă atât de lungă şi grea, sarissa era formată din două
părţi pentru a fi transportată mai uşor, cele două părţi erau îmbinate
înainte de luptă sau de antrenamente şi manevre. Lungimea şi greutatea
sarissei obliga soldaţii să o folosească cu ambele braţe, din acest
motiv, ei purtau doar un scut mic, legat de gât şi de piept printr-un
ham specific.
Singura lor armă disponibilă mai era o sabie de tip kopis, scurtă şi
curbată descendent. Înarmaţi cu o asemnea lance supradimensioantă,
soldaţii dintr-o falangă trebuiau intruiţi special, iar comandanţii lor
erau experţi în tactica privitoare acestor detaşamente. Înainte de
confruntări, falanga mărşăluia întotdeauna în faţa celorlalte trupe.
Formaţiunea compactă prezenta un adevărat zid impenetrabil de lănci atât
de lungi încât ţineau la distanţă orice fel de trupe adverse. Celebrul
zid de sarisse, denumit Synaspismos, făcea ca falanga regilor macedoneni să invulnerabilă la toate atacurile frontale.
Noua metodă de atac în care avangarda armatei era alcătuită din soldaţi
înarmaţi cu lăncile uriaşe ţinute puternic cu ambele braţe, a fost
folosită cu succes deplin de către Alexandru cel Mare care a cucerit
astfel Egiptul faraonilor, Persia şi regatele dinastiilor Paurava din
nord-estul Indiei de atunci. Nici măcar unităţile de elefanţi de
luptă aruncate împotriva cutezătorului macedonean de către regii
indieni, nu au putut opri falanga pe câmpurile de bătălie.
Zidul viu şi mortal de sarisse a distrus formaţiunile de care de luptă
ale persanilor în confruntarea istorică de la Gaugamela. Cu toate că
Alexandru a introdus treptat în rândul trupelor sale o serie de arme şi
tactici preluate din Asia, falanga a rămas baza armatelor elenistice,
inclusiv după moartea marelui cuceritor.
Apogeu şi decădere
Eficienţa falangei avea să-şi facă prezenţa pe multe câmpuri de bătălie,
chiar şi detaşamentele de lăncieri elveţieni aveau să acţioneze pe
viitor după tacticile şi metodele acestei formaţiuni. Falanga
macedonenilor nu era foarte diferită de falangele hopliţilor care apărau
oraşele-stat greceşti.
Era doar mai bine antrenată şi organizată, şi bineînţeles, înarmată cu
acea suliţă extralungă care băga spaima în trupele inamice. În plus,
soldaţii Macedonului, purtau armuri uşoare care le permitau să
mărşăluiască sau să se regrupeze mult mai uşor decât hopliţii greci. Cu
toate acestea, inovaţiile tactice, precum şi dispariţia generalilor
experimentaţi, au dus în cele din urmă la declinul falangelor.
Punctele lor slabe- atacurile din flancuri şi tendinţa de rupere a
formaţiunii, când aceasta trebuia să traverseze în viteză terenuri
accidentate, au dus în cele din urmă la dispariţia redutabilelor
deteşamente macedonene. În plus, inamicii grecilor şi macedonenilor se
obişnuiseră deja cu prezenţa falangăi pe câmpul de luptă, şi
dezvoltaseră o serie de contra-măsuri ofensive.
Legiunile romane, disciplinate, perseverente şi ingenioase, au fost cele
care au eliminat falanga macedoneană de pe scena confruntărilor armate
ale Antichităţii. Legiunile Romei şi-au dovedit superioritatea în toate
confruntările cu regatele elenistice.
Cea mai impresionantă încleştare a celor două corpuri de armate
legendare avea să se petreacă în Bătălia de la Pydna ( anul 168 înainte
de Hristos) din cadrul celui de al treilea Război Macedonean, când
legiunile au reuşit să străpungă falangele, şi au pătruns între liniile
de lăncieri, reuşind astfel să-şi impună superioritatea lor proverbială
în lupta de aproape.
Apusul bătăliei a însemnat stingerea dinastiei Antigonizilor care
descindea direct din Alexandru Macedon. Cu toate acestea, o serie de
împăraţi romani, mari admiratori ai personalităţii celui mai grandios
cuceritor al Antichităţii, au încercat să recreeze unităţi de falangeri.
Între aceştia s-au remarcat împăratul Caracalla care a format o falangă
de circa 16.000 de războinici născuţi în Macedonia şi comandaţi de
ofiţeri botezaţi de el cu numele originale ale ofiţerilor lui
Alexandru...
Severus Alexandru a mers mai departe, cu formarea unei falange de 30.000
de oameni, cu ajutorul căreia a câştigat unele victorii în războaiele
cu parţii.
Istoria urma să-şi continuie cursul, oamenii să se războiască neîncetat,
fapt ce a dus la dezvoltarea a noi concepte militare şi arme cât mai
eficiente. Falanga a fost dată încet, încet uitării, fiind amintită
pasager în amintirea faptelor şi personalităţii tânărului care s-a
identificat aproape perfect cu un semizeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu