Anul 1000: în aşteptarea Apocalipsei
+ zoom
Preajma anului 1000 a fost o perioadă dificilă psihic pentru
oameni, iar aşteptarea unui ipotetic sfârşit al lumii în acel an a
produs efecte pe termen lung care au influenţat istoria Europei.
Galerie foto (5)
În
anul 1000 al erei noastre, mulţi credeau că lumea se va sfârşi. Atinşi
de teroarea pe care, cine ştie de ce, aceste „cifre rotunde” o exercită
asupra unora, acei oamenii aşteptau finalul apocaliptic de atâtea ori
prezis. Final care n-a venit, după cum bine ştim; viaţa a continuat,
desfăşurându-se, în mare, pe coordonatele sociale şi economice obişnuite
acelor timpuri, în mediul natural de atunci, la nivelul de dezvoltare
tehnologică de atunci. Dar, pornind de aici, am putea face o incursiune
în trecut, întrebându-ne: cum era această viaţă? Cum era lumea atunci şi
cum trăiau oamenii anului 1000? Şi, până la urmă, a fost 1000 e.n. un
an obişnuit sau nu?A descrie complet civilizaţia umană, aşa cum era ea în preajma anul 1000, ar însemna să scriem un tratat în multe volume. Dar o idee asupra acelor vremuri, acelor oameni şi asupra evoluţiei umanităţii, în general, poate fi extrasă din înşiruirea câtorva situaţii, concepţii, personalităţi, evenimente care au marcat acea perioadă. Fără nicio pretenţie de exhaustivitate, aşadar, iată câteva asemenea repere are acelei epoci. Şi, ca să cunoaştem în primul rând ceea ce ne e aproape, să ne referim la Europa şi la europeni, pentru care anul 1000 al calendarului creştin a fost anul unor spaime crunte şi al unor izbânzi uimitoare, al unor schimbări dramatice pentru unele dintre populaţiile continentului şi al unor răsturnări de concepţii pentru altele, toate trăite în peisajul cultural al Evului Mediu.
Clima în Europa acelor vremuri a trecut printr-un moment de încălzire, mai cu seamă în nordul Atlanticului. Anul 1000 s-a înscris într-un interval numit de specialişti Perioada Caldă Medievală, Optimul Climatic Medieval (iar de unii chiar Anomalia Climatică Medievală). Aproximativ între anii 950 şi 1250, Europa de nord-vest s-a bucurat de o climă blândă, care a avut o influenţă considerabilă asupra unor evenimente ale epocii, aşa cum veţi vedea. Şi în alte părţi ale lumii s-au înregistrat în acea perioadă anomalii climatice, ceea ce arată că a fost vorba despre un fenomen extins, dar ale cărui efecte nu au fost identice în toate părţile lumii. Perioada Caldă Medievală n-a fost neapărat mai caldă decât perioada actuală în Europa; numele este dat mai curând prin contrast cu cea care i-a urmat - botezată Mica Eră Glaciară - în care Europa a suportat câteva secole de climă mult mai rece (aproximativ între 1350 şi 1850; după alţii autori între 1400 şi 1700).
Europenii în Lumea Nouă
În Perioada Caldă Medievală, zone care anterior fuseseră acoperite de
gheţuri au devenit accesibile transportului pe mare şi întemeierii de
aşezări omeneşti. Cei care au profitat cel mai mult de aceste schimbări
par să fi fost vikingii. Ei nu numai că au înfiinţat aşezări în
Groenlanda, colonizând astfel această uriaşă insulă anterior
neprimitoare, dar au izbutit şi una dintre cele mai remarcabile
călătorii din istorie, un eveniment de seamă al istoriei europene: cu
500 de ani înaintea lui Cristofor Columb, ei au ajuns în America.
În jurul anul 1000, Leif Eriksson, fiul unui vestit navigator, Eric cel Roşu, a întemeiat o aşezare numită în epopeile vikinge Vinland, despre care se crede că ar fi, cu mare probabilitate, L'Anse aux Meadows,
o aşezare vikingă ale cărei ruine au fost descoperite în anii 1960 pe
insula Newfoundland, de pe teritoriul de azi al Canadei. Toate
cercetările indică faptul că aşezarea a fost locuită pentru o perioadă
scurtă; climatul aspru şi împuţinarea resurselor de hrană, atunci când
clima a devenit mai dură, au pus capăt colonizării de către vikingi a
Americii de Nord. A mai trecut apoi o jumătate de mileniu pînă când,
odată cu expediţia triumfătoare a lui Columb, legăturile dintre Europa
şi America s-au reînnodat. L'Anse aux Meadows, unde a fost reconstituită
o mică aşezare de tipul celor ce existau în 1000 e.n. pe teritoriile
locuite de vikingi, a fost înscrisă, în 1978, pe Lista UNESCO a
Patriumoniului Mondial.
A fost anul 1000 un an ca oricare altul?
Milenarismul este o credinţă conform căreia lumea
funcţionează în cicluri de 1000 de ani, astfel încât la fiecare 1000 de
ani sunt de aşteptat transformări majore, schimbări fundamentale ale
lumii. Milenarismul este o concepţie veche, răspândită la multe culturi
şi care a îmbrăcat diferite forme. Cea mai familiară europenilor este
cea numită milenialism sau chiliasm (de la chilioi, care înseamnă în greceşte mie), o formă de milenarism specifică religiei creştine. Concepţia milenialistă dădea o anumită intepretare cărţii Apocalipsei (unde
se vorbşte despre cea de-a doua venire a lui Iisus Cristos şi
instaurarea Împărţiei lui Dumnezeu pe Pămînt, pentru cel puţin o mie de
ani). Pornind de aici, s-a răspândit ideea importanţei mileniului în
sine, a perioadei de 1000 de ani, pentru istoria lumii, pentru evoluţia
ei, aşa cum şi-o imaginau creştinii în baza celor scrise în Apocalipsă.
Iar de aici, s-a ajuns să se creadă că însuşi anul 1000, care marca
încheierea primului mileniu al erei creştine, avea să aibă o semnficaţie
deosebită, care, pentru unii, nu putea fi decât una de ordin
eshatologic - sfârşitul lumii.
În mod foarte explicabil, mulţi istorici s-au întrebat cum resimţea
populaţia creştină a Europei medievale apropierea anului 1000 şi cum a
trăit apoi sentimentul de uşurare (poate dublat de o vagă dezamăgire?)
ivit după încheierea acelui an, când devenise evident că sfârşitul
anului nu adusese şi sfârşitul lumii. Dar - în mod de data aceasta
foarte curios - există atitudini foarte diferite din partea
specialiştilor.
Unii ne-au pus în faţă ideea unie populaţii înnebunite de teroare care,
zguduită de sentimentul apropiatului sfârşit, se deda adesea unor
manifestări ciudate ce erau semnul unei anxietăţi extreme.
Alţii, invocând ca argument lipsa unor dovezi scrise care să ateste, în
documentele rămase din acea vreme, existenţa unei astfel de obsesii,
resping ideea unei creştinătăţi paralizate de teroare, considerând-o o
exagererea a istoricilor secolului al XIX-lera, care, în plină perioadă
romantică, erau şi ei contaminaţi de pornirea de a exagera, de a vedea
peste tot efecte grandioase acolo unde un ochi mai realist n-ar fi văzut
nimic special. Aceşti istorici „pozitivişti” susţin, printre altele, că
mulţi dintre locuitorii Europei nici măcar n-aveau o noţiune clară
despre cronologie, aşa că nici nu prea ştiau în ce an se găseau, prin
urmare nu-şi făceau niciun fel de probleme.
Care ar fi adevărul? Dacă e să-l căutăm acolo unde se găseşte el de
obicei, adică pe la mijloc, vom putea distinge, între aceste două
extreme, faptul că exista totuşi, o prepocupare din partea populaţiei
creştine privind soarta lumii în anul 1000. Chiar dacă admitem că
printre sărmanii iobagi analfabeţi erau şi unii care nu ştiau prea bine
în ce an se află, nu putem crede acelaşi lucru despre călugări, de
exemplu, care pe vremea aceea alcătuiau o pondere mai importantă în
cadrul populaţiei decât azi. În mânăstiri se ţinea socoteala timpului pe
baza unor calendara religioase stricte, aşa că nu e de crezut că exista
prea multă lume care să nu ştie când vine anul 1000.
Referitor la faptul că nu există aşa de multe dovezi scrise cum am
crede, privind obsesia sfârşitului lumii în anul 1000, mai întâi ar
trebui spus că documentele scrise datând din acea perioadă nu sunt
foarte multe, în general. Cărţile acelor vremuri se scriau şi se copiau
în mânăstiri, de mână, printr-o muncă anevoeioasă, trudnică, astfel
încât, deşi ne-au rămas destule exemple de codice datând din preajma
anului 1000, nu este în niciun caz vorba de mii de cărţi în care să
căutăm reflectarea temerilor eshatologice ale oamenilor legate de anul
1000. Un mare număr dintre aceste cărţi sunt scrieri care consemnează
iar şi iar textele Vechiului şi ale Noului Testament sau scrierile
Părinţilor Bisericii; or, pe noi n-ar interesa altfel de scrieri -
cronici, de pildă - care să consemneze starea lumii în jurul anului
1000. Iar acestea sunt puţine.
Dar cum să ne mai mirăm că există, despre atitudinea oamenilor faţă de
potenţialului sfîrşit al lumii în 1000 e.n., vederi diferite ale
istoricilor („romantici” vs „pozitivişti”, cum îi numeşte Richard
Landes, un istoric american specializat în studiul milenialismului),
când chiar clericii epocii cu pricina (anii premergătorii anului 1000)
aveau atitudini diferite, unii respingând ideea că lumea se va termina
în acel an, iar alţii temându-se de asta cu toată fiinţa lor? Primii
considerau că toate calculele referitoare la sfârşitul lumii sunt
inutile, că nicio fiinţă omenească om nu poate şti (şi nici n-ar trebui
să încerce să ştie) când va veni acest sfîrşit şi că numărul 1000 din
Scripturi trebuia interpretat într-un sens alegoric, ca simbol al
perfecţiuni, nu luat literal. Ceilalţi, însă, căzând victime obsesiilor
„numărătorii inverse” care îi preocupa pe mulţi în acele vremuri, erau
convinşi că sfârşitul apocaliptic al lumii în anul 1000 era nu doar
posibil, ci şi probabil.
Şi totuşi, cum s-au comportant oamenii la apropierea anului 1000?
Studiul documentelor arată că, deşi sfârşitul lumii nu a venit, aşteptarea
lui a produs efecte cu bătaie lungă. În anii premergători anului 1000,
s-au înregistra nu numai multe procesiuni, pelerinaje, acte de penitenţă
publice şi adunări ale clericilor pentru a discuta situaţia, ci şi o
preocupare de a realiza un fel de pace socială, în spiritul creştin al
toleranţei şi împăcării. Fapt neobişnuit pentru nişte vremuri în care
distanţa socială între aristocraţi şi oamenii de rând era atât de mare,
încât cu greu ne-o putem imagina (pentru că nu corespunde cu nimic din
ceea ce există în societatea actuală de tip occidental), au avut totuşi
loc mari adunări populare, în cursul cărora membrii elitei conducătoare
chemau oamenii din clasele inferioare şi vorbeau cu ei, se străduiau să
stabilească un contact, să depăşească barierele aproape de nestrăpuns
care despărţiseră până atunci păturile sociale.
Cei care au studiat fenomenul chiliasmului remarcă adesea că
sentimentele cu ce are era aşteptat sfrşitul lumii erau foarte
amestecate: groază, desigur, dar şi speranţă din partea celor oprimaţi,
care îşi puneau nădejdea în împlinirea făgăduielii privind viaţa mai
bună pe care urmau s-o aibă în post-existenţă, ca recompensă pentru
viaţa cumplit de grea pe care o duceau pe Pământ. Iar spaima şi
speranţa, deopotrivă, mobilizau energiile, suscitau un fel de entuziasm
febril, uneori porniri de generozitate, alteori o dorinţă de a schimba
profund unele lucruri.
Unul dintre aceste efecte ale numărătoriii inverse la apropierea anului
1000, în sensul mobilizării entuziaste, a fost, cred unii istorici, o
intensificare a activităţii de misionariat a bisericii, concretizată
prin strădania de a creştina populaţiile aşa-zis păgâne din nordul şi
centrul Europei. Cel puţin două evenimente importante pentru Biserica
Catolică au avut loc chiar în anul 1000: Islanda a adoptat creştinismul
ca religie oficială, iar Stefan I (care se creştinase cu câţiva ani
înainte, abandonându-şi numele dat la naştere - Vajk - şi adoptându-l pe
cel de Ştefan) a fost încoronat rege al Ungariei, aceasta devenind
astfel un stat creştin.
O altă consecinţă des citată a spaimei de sfârşitul lumii a fost, în
vestul Europei, donarea de către cei avuţi a unor însemnate averi
instituţiilor religioase, de unde o sporire a numărului de biserici care
au început să fie construite în preajma anului 1000.
Şi astfel, anul 1000, cu tot ceea ce a implicat el ca manifestări
psihosociale, economice, politice, a contribuit, în felul său, la
avântul caracteristic epocii care a urmat - cele câteva secole ce au
alcătuit Evul Mediu Târziu, sau Evul Mediu Dezvoltat.
De altfel, preajma anului 1000 a fost marcată de o înflorire culturală
datorată poate nu atât milenialismului, cât şansei de a fi trăit, în
acea perioadă, câteva personalităţi remarcabile, dintre care cel care
merită să fie menţionat cel dintâi este Gerbert d'Aurillac (946 - 1003),
devenit apoi papa Silvestru al II-lea.
Învăţat de o erudiţie copleşitoare, un om aflat, din punct de vedere
intelectual, mult înaintea vremii sale, el a promovat studiul
matematicii şi al astronomiei apelând nu numai la sursele greco-romane,
ci şi la cele arabe, întărind astfel legăturile dintre europeni şi
ştiinţa orientală, mai avansată la acea dată, legătură care a avut o
influenţă profundă asupra dezvoltării ştiinţelor în Europa. El a
reintrodus pe continent abacul şi sfera armilară,
instrumete de calcul matemeatic şi astronomic pe care lumea ştiinţifică
europeană le pierduse după încheirea perioadei greco-romane. Întinderea
cunoştinţelor sale părea unor contemporani de domeniul
supranaturalului, drept care a fost acuzat că ar avea legături cu
diavolul sau că ar fi vrăjitor, ceea ce nu l -a împiedicat totuşi să
ajungă papă (999 -1003), primul papă francez din istorie. A fi capul
lumii creştine într-o perioadă atât de dificilă psihic pentru cei ce
apariţneau acestei religii trebuie să fi fost copleşitor; totuşi,
Silvestru al II-lea a reuşit să ducă povara pontificatului cu toată
autoritatea şi prestanţa cerute de acest rol.
Cum a fost, în concluzie, anul 1000 pentru europeni? Nu a fost sfârşitul
a nimic important; mai degrabă a fost resimţit de mulţi ca un nou
început, ca o nouă şansă. Ulterior, cei care ţineau cu adevărat la
convingerea că lumea se va sfârşi apocaliptic în curând au refăcut
calculele, avansând o nouă dată - anul 1033. Încă o generaţie a trăit
sub semnul aşteptărilorr, al temerii şi al speranţei. Dar deja, după
atâtea eşecuri (şi înaintea anului 1000 mai fusese anunţat de câteva ori
Sfârşitul), teama oamenilor de un final apocaliptic al lumii cunoscute a
început să pălească. Din când în când, se mai arată, cum s-a întâmplat
în anul 1666 (când, din cauza prezenţei celor trei cifre 6, care
trimiteau cu gândul la „numărul fiarei” din cartea Apocalipsei,
lumea s-a speriat iar, şi tot degeaba), sau cum s-a petrecut foarte
recent, abia anul trecut, când fenomenul „21 decembrie 2012” ne-a arătat
ce înseamnă o panică colectivă (chira dacă de mai mică amploare) indusă
de aşteptarea unui ipotetic sfârşit al lumii. Aşa se vor fi simţit şi
acei europeni care, în anul 1000 al erei noastre, credeau că nu vor mai
apuca o altă primăvară, iar Crăciunul din anul acela avea să fie ultimul
pe care îl mai petreceau. Dar... nu s-a întâmplat nimic. Din punctul de
vedere al evoluţiei societăţii europene, al istoriei noastre, a contat
mult mai mult anticiparea, aşteptarea evenimentului. Atitudinile
oamenilor şi acţiunile lor determinate de ceea ce aşteptau să vină au
fost cele care au influenţat cu adevărat istoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu