Şobolanii îşi folosesc „mustăţile” ca organe de simţ - dar şi oamenii se pot orienta în mod similar
Multe
animale au simţuri speciale, pe care nu putem decât să le invidiem, dar
un experiment în premieră, realizat de cercetătorii israelieni, arată
că şi oamenii sunt în stare să se orienteze în moduri despre care se
credea că sunt caracteristice mai degrabă rozătoarelor şi carnivorelor.
Vibrizele şobolanilor (acei peri lungi de pe bot numiţi popular
„mustăţi”) sunt, în realitate, organe de simţ; cu ajutorul lor,
animalele se orientează pe întuneric. Atingând obiectele din jur cu
vibrizele (care se mişcă înainte şi înapoi de 8 ori pe secundă),
animalele capătă informaţii despre configuraţia spaţială a ceea ce se
găseşte în jur. Vibrizele se întâlnesc la multe specii de mamifere dar,
întrucât la om ele nu există, se credea că oamenii nu s-ar putea orienta
printr-un mecanism de acest gen.
Dar un experiment realizat la Institutul Weizmann, din Israel, a dovedit
că, dacă sunt echipaţi cu „vibrize” artificiale, oamenii învaţă să se
orienteze cu ajutorul lor în doar câteva ore.
Cercetătorii au ataşat fire de plastic lungi de 30 cm de degetele unor
voluntari legaţi la ochi şi au urmărit modul în care oamenii învăţau să
localizeze obiectele din jur.
Rezultatele, publicate în Journal of Neuroscience, oferă noi informaţii
despre procesele senzoriale şi ar putea duce la dezvoltarea unor metode
noi de a-i ajuta pe nevăzători.
Cercetătorii i-au echipat pe participanţi cu câte o „vibriză” de plastic
ataşată de degetul arătător al fiecărei mâini; firele de plastic aveau
la baza lor senzori de poziţie şi de forţă, pentru ca specialiştii să
poată urmări mişcările firelor în timp ce voluntarii le mişcau pentru a
„simţi” obiectele din jur.
În dreptul fiecărui participant au fost aşezate două bare verticale, la
distanţa de un braţ, una dintre ele fiind puţin mai în faţă decât
cealaltă. Subiecţilor lui s-a cerut ca, folosind doar „vibrizele”, să
spună care dintre bare se găsea mai în spate. Pe măsură ce experimentul
avansa, decalajul dintre bare a fost redus, până când subiecţii nu au
mai putut spune care era mai în spate.
Încă din prima zi a experimentului, participanţii s-au descurat atât de
bine cu „noul lor simţ”, încât au putut percepe o diferenţă de numai 8
centimetri între poziţiile barelor.
Analiza datelor a arătat că voluntarii reuşeau acest lucru extrăgând
informaţii spaţiale din informaţiile temporale: ducându-şi ambele mâini
în faţă pentru a simţi unde erau barele, îşi dădeau seama care era mai
în spate pentru că simţeau contactul cu ea mai devreme.
Repetând experimentul în ziua următoare, s-a constatat că abilitatea
participanţilor se îmbunătăţise semnificativ: puteau simţi, în medie, un
decalaj de 3 cm între bare, unii dintre ei putând percepe chiar un
decalaj de doar 1 cm.
Abilitatea de a simţi diferenţele între momentele de contact nu se
îmbunătăţise; mai degrabă voluntarii îşi perfecţionaseră aspectele
motorii ale strategiei de orientare: încetinind mişcarea mâinilor -
chiar dacă aceasta însemna să mărească intervalul de timp până la
contact - reuşeau să simtă diferenţe spaţiale mai mici.
Experimentul a arătat, astfel, că simpla schimbare a caracteristicilor
mişcării - fără nicio modificare a sensibilităţii simţurilor - este
suficientă pentru a ne „ascuţi” percepţiile.
Cercetătorii cred că descoperirea ar putea fi utilizată pentru a ajuta
persoanele nevăzătoare, construind mici dispozitive care ar converti
imagini video în stimuli mecanici, realizând astfel o interfaţă
intuitivă, uşor de utilizat.
Sursa: Mail Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu