Ce se ascunde în creierele adolescenţilor?
Adolescenţa
poate poate fi văzută drept o perioadă minunată din viaţă, dar ea poate
fi interpretată şi drept o etapă de tortură, atât pentru cai care trec
prin ea, cât şi pentru părinţi.
Problema cu adolescenţa este că tinerii se simt nevoiţi să „funcţioneze” în trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. În mod conştient şi inconştient, adolescenţii sunt încă prinşi în problemele copilăriei, mai ales în cele legate de relaţia cu părinţii şi de mediu. În acelaşi timp, ei încearcă să îşi dea seama la ce anume să se aştepte de la viitor. Apoi, trebuie urmată şi cea de-a treia direcţie: preocuparea legată de prezent. Unde se află ei acum şi ce anume se întâmplă cu mintea şi corpul lor, de unde vin toate aceste schimbări la care sunt supuşi.
În condiţiile în care mintea adolescentului este năucită de aceste dileme, nu ar trebui să ne mire de haosul pe care îl provoacă şi în care pare să se descurce atât de prost. În ultimul deceniu, oamenii de ştiinţă s-au străduit să afle ce anume declanşează comportamentul straniu şi dezordonat al adolescenţilor şi de ce aceştia pot deveni atât de vulnerabili şi uşor de ispitit.
Problema cu adolescenţa este că tinerii se simt nevoiţi să „funcţioneze” în trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. În mod conştient şi inconştient, adolescenţii sunt încă prinşi în problemele copilăriei, mai ales în cele legate de relaţia cu părinţii şi de mediu. În acelaşi timp, ei încearcă să îşi dea seama la ce anume să se aştepte de la viitor. Apoi, trebuie urmată şi cea de-a treia direcţie: preocuparea legată de prezent. Unde se află ei acum şi ce anume se întâmplă cu mintea şi corpul lor, de unde vin toate aceste schimbări la care sunt supuşi.
În condiţiile în care mintea adolescentului este năucită de aceste dileme, nu ar trebui să ne mire de haosul pe care îl provoacă şi în care pare să se descurce atât de prost. În ultimul deceniu, oamenii de ştiinţă s-au străduit să afle ce anume declanşează comportamentul straniu şi dezordonat al adolescenţilor şi de ce aceştia pot deveni atât de vulnerabili şi uşor de ispitit.
Dr. Jay Giedd, de la Institutul Naţional pentru Sănătatea Mintală şi-a
dedicat cariera studierii creierelor adolescenţilor. Iniţial, el şi-a
început cercetările studiind tulburările precum ADHD-ul, dar ulterior,
când a realizat cât de puţine informaţii se cunosc despre dezvoltarea
creierului, a decis să urmeze o altă cale prin care să explice evoluţia
cerebrală a omului.
Acum, după ce timp de 13 ani a realizat un grup de control format din
1.800 de copii şi adolescenţi cărora le-a scanat periodic creierele cu
ajutorul tehnologiei cu rezonanţă magnetică, Giedd a descoperit o serie
de informaţii extrem de utile pentru înţelegerea modului în care se
dezvoltă creierul.
Înainte de studiile lui Giedd, nenumărate cercetări subliniau că la
vârsta de 12 ani, creierul unui copil este dezvoltat complet. Ca urmare a
acestor studii, unii au concluzionat că ideea de adolescenţă este un
construct artificial, un fenomen inventat în anii de după Revoluţia
industrială. Studiile lui Giedd, în schimb, au demonstrat ceea ce orice
părinte ştia deja şi anume că, pe lângă faptul că în perioada
adolescenţei creierul este departe de maturitate, atât materia cenuşie,
cât şi cea albă suferă modificări chiar şi după această etapă a vieţii.
În studiile sale, Giedd şi-a rugat subiecţii să rămână în interiorul
aparentelor RMN pentru 15 minute. Astfel ei au fost scanaţi de trei ori.
Prima etapă a durat doar un minut. A doua, de două minute, a urmărit
prezenţa anomaliilor sau a problemelor de sănătate şi o a treia care a
durat 10 minute pe parcursul cărora a fost urmărită activitatea
cerebrală.
De-a lungul ultimului deceniu, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi de
faptul că, de-a lungul copilăriei, creierul se dezvoltă foarte puţin. Cu
toate acestea, la vârsta de 6 ani, creierul unui copil are 90- 95% din
dimensiunile unui creier matur.
De fapt, noi ne naştem cu întreaga artilerie de neuroni pe care o vom
avea în viaţă, iar acest număr este cu mult mai mic decât cel pe care îl
deţinem cât stăm în viaţa intrauterină. Oamenii deţin densitatea maximă
de celule cerebrale între a treia şi a şasea lună de viaţă
intrauterină. În ultima lună dinainte de naştere, celulele din creier,
care nu ne mai sunt necesare, mor. De la această ipoteză, mulţi
neurochirurgi au concluzionat că autismul apare atunci când, înainte de
naşterea individului, nu sunt eliminate destule celule inutile din
creier.
Mai mult, studiile lui Giedd au scos la iveală că de-a lungul vieţii
unui individ mai există un val de creştere şi apoi descreştere bruscă,
doar că de data aceasta nu mai este vorba de numărul de celule
cerebrale, ci de conexiuni sau sinapse. Această a doua etapă are loc în
timpul adolescenţei şi ea poate afecta unele dintre cele mai înalte
funcţii mintale.
Când un copil are între 6 şi 12 ani, neuronii săi cresc mult formând
zeci de conexiuni între ei şi dând naştere unor noi căi neuronale. Toate
aceste formaţiuni, care de fapt alcătuiesc materia cenuşie, ating cota
maximă la vârste diferite în funcţie de sexul copilului: la fete,
fenomenul se produce în jurul vârstei de 11 ani, pe când la băieţi, abia
la 12 ani şi jumătate. După această perioadă, materia cenuşie începe să
descrească cu o rată de 0,7 procente pe an, până în jurul vârstei de 20
de ani. În acelaşi timp, materia albă (alcătuită din teci de mielină
care învelesc axiomii pentru o mai bună transmitere a semnalelor
nervoase) se îngroaşă. An de an (uneori chiar până la vârsta de 40 de
ani), tecile de mielină se îngroaşă într-un mod asemănător cu inelele
copacilor.
Aceste două procese explică de ce în adolescenţă putem spune că avem mai
puţine conexiuni în creier, dar care sunt mult mai rapide. Cu timpul,
creierul devine o maşină mai eficientă, dar acest lucru cere sacrificii:
începe să îşi piardă o parte din potenţial în avantajul procesului de
învăţare şi a capacităţii de a-şi reveni în urma traumelor.
O altă constatare importantă a oamenilor de ştiinţă a fost aceea că
procesul de dezvoltare a creierului începe, în general, din partea
posterioară spre cea anterioară. Adică, primele regiuni din creier care
se dezvoltă în urma procesului de creştere şi descreştere a sinapselor
sunt localizate în partea din spate a creierului. Aceste zone mediază
direct contactul individului cu mediul prin controlarea funcţiilor
senzoriale precum vederea, auzul, atingerea şi orientarea în spaţiu.
Următoarele zone care se dezvoltă sunt cele care coordonează funcţiile
dezvoltate anterior precum zona din creier care ne ajută să găsim
întrerupătorul din dormitor chiar dacă este mijlocul nopţii. Ultima
parte din creier care se dezvoltă este cortexul perifrontal care
găzduieşte aşa-numitele funcţii executive, de pildă capacitatea de a ne
organiza gândurile, de a seta priorităţile, de a suprima impulsuri sau a
măsura consecinţele unui fapt. Cu alte cuvinte, ultima partea din
creier care se dezvoltă este cea care ne ajută în luarea deciziilor.
Hormonii afectează comportamentul adolescenţilor?
Totuşi, există oameni de ştiinţă care atribuie deciziile proaste luate
de adolescenţi în baza hormonilor şi a schimbărilor ce se produc la
acest nivel. Specialiştii confirmă că hormonii rămân o parte importantă a
poveştii adolescenţilor, câci imediat ce creierul trece de perioadele
de creştere şi descreştere a numărului de sinapse, corpul este luat cu
asalt de hormonii specifici pubertăţii.
Pentru o perioadă lungă de timp, psihologii au considerat că acest atac
biochimic este responsabil pentru comportamentul imprevizibil şi pentru
emoţiile intense specifice adolescenţilor. Acum, cercetările din ultimii
ani vin să susţină aceste ipoteze.
În perioada de pubertate, ovarele şi testiculele încep să elimine
estrogen sau testosteron în fluxul sangvin stimulând dezvoltarea
sistemului reproducător, cauzând creşterea părului în zona axilelor şi
cea inghinală, precum şi modelarea corpului. În acelaşi timp, hormonii
eliberaţi de glandele sudoripare, situate în apropierea rinichilor încep
să circule. Descoperiri recente arată că aceşti hormoni sexuali
suprarenali sunt extrem de activi în creier, ataşându-se la receptorii
de pretutindeni şi exercitând o influenţă directă asupra serotoninei şi a
altor substanţe neuronale cu rol în reglarea stării de spirit şi a
excitabilităţii.
Hormonii sexuali sunt activi în centrul emoţional al creierului, adică
în sistemul limbic. Astfel, emoţiile devin mai intense şi se formează
mai uşor, motiv pentru care putem înţelege de ce adolescenţii sunt mereu
în căutare de experienţe care să ducă la formarea acestor emoţii şi,
ulterior, la dezlănţuirea lor. Acest comportament de căutare a trăirilor
puternice se poate să fi evoluat pentru a promova explorarea, o dorinţă
de a părăsi cuibul cu scopul de a-şi găsi proprii parteneri, propriul
grup. Dar într-o lume plină de ispite, precum maşini rapide, droguri,
găşti şi legături periculoase, adolescenţii sunt foarte expuşi la
riscuri. În plus, apariţia acestor riscuri este susţinută şi de faptul
că regiunile din creier ar trebui să medieze comportamentul impulsiv
sunt încă în dezvoltare. Cu alte cuvinte, comportamentul se schimbă
pentru că şi creierul este supus schimbării.
De ce iau adolescenţii decizii proaste?
Cu toate acestea, datele nu au fost de ajuns pentru a-i mulţumi pe
oamenii de ştiinţă. Aşa se face că, la Spitalul McLean, dr. Deborah
Yurgelun-Todd a realizat un studiu cu ajutorul imagisticii cu rezonanţă
magnetică funcţională. În studiu, atât copii, cât şi adulţi au fost
rugaţi să recunoască expresiile regăsite pe chipurile unor oameni
fotografiaţi. În astfel de teste, copii şi adolescenţii se bazează
foarte mult pe amigdală, o structură din lobul temporal asociată cu
reacţiile emoţionale. Adulţii în schimb, se încred mai puţin în amigdală
şi mai mult pe lobul frontal, regiunea asociată planificării şi
judecăţii. Rezultatele testului au arătat că foarte rar s-a întâmplat ca
adulţii să nu ghicească ce inspirau oamenii din imagini. Copiii şi
adolescenţii, în schimb, au avut tendinţa de a interpreta frica drept
furie, confuzie sau tristeţe. Prin urmare, Yurgelun-Todd consideră că
aceste confuzii din rândul tinerilor se înregistrează tocmai din cauza
faptului că în cazul adolescenţilor creierul încă nu a atins
maturitatea. Din acest motiv, adolescenţii au tendinţa de a crede că au
descoperit furia şi ostilitatea, acolo unde acestea nu există.
În acelaşi sens, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Tample au
studiat modul în care adolescenţii evaluează riscurile. Într-un
experiment în care s-a folosit un joc care simula conducerea unei
maşini, cercetătorii au observat disponibilitatea adolescenţilor şi a
adulţilor de a trece, la semafor, pe culoarea galbenă.
Toţi participanţii s-au dovedit a fi prudenţi atunci când se jucau
singuri. În schimb, atunci când jucau în prezenţa prietenilor,
adolescenţii începeau să îşi asume mai multe riscuri. În consecinţă,
diferenţele de vârstă se observă în procesul decizional, iar
adolescenţii tind să ia decizii sub impact emoţional sau social şi în
urma provocărilor. Aşa se explică de ce, în general, adolescenţii sunt
mai dispuşi să recurgă la infracţiuni, dacă operează sub forma unui
grup.
Pe de altă parte, cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva ariile din
creier bogate în dopamină nu ar putea să îi facă pe adolescenţi să
devină vulnerabili în faţa efectelor dependente induse de droguri şi
alcool.
Dopamina, substanţa chimică din creier implicată în motivarea şi
consolidarea comportamentului este deosebit de activă în creierele
adolescenţilor, iar acest lucru se întâmplă din cauza faptului că
regiunea nucleus accumbens, din cortexul frontal, care direcţionează
motivaţia de a căuta recompense, nu este încă destul de dezvoltată la
adolescenţi. Cercetările au arătat că adolescenţii au o activitate mult
mai limitată în această parte a creierului, comparativ cu adulţii, ceea
ce înseamnă că ei pot fi predispuşi să se angajeze în activităţi care îi
încântă foarte mult, sau în cele care necesită un minim de efort.
În urma acestor studii este lesne de înţeles de ce, în multe ţări,
tinerii nu sunt consideraţi adulţi până la vârsta de 18 sau chiar 21 de
ani. Giedd, de exemplu susţine că maturitatea individului se atinge
atunci când creierul s-a maturizat, adică la 25 de ani. Deşi aceste
concepte sunt des dezbătute, în realitate, părinţii cunosc instinctiv
momentul în care copiii lor ating maturitatea.
Totuşi, este bine de ştiut că adolescenţii nu adoptă un comportament
dificil doar pentru a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că sunt
supuşi unor schimbări neaşteptate pe care nu ştiu cum să le gestioneze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu