Cu degetul pe butonul roşu nuclear!
Am aflat despre Museum of Strategic Missile Troops din Pervomaisk,
Ucraina, în mod întâmplător, răsfoind un pliant de la aeroportul din
Kiev… şi nu mi-a trebuit mult să pun acest obiectiv pe un solid loc 2 la
locurile de vizitat din Ucraina după centrala nucleară de la Cernobîl.
Dar cum, recent, vizitele la
centrală au fost suspendate - nu vă speriaţi, nu emană cine ştie ce nori
radioactivi noi; pur şi simplu, după ce, în aprilie 2011, la summitul
care a marcat 25 de ani de la dezastru, marile puteri economice au
promis miliarde de euro pentru a ajuta la sigilarea totală a reactorului
4, câteva ministere au decis brusc că Cernobîlul e de competenţa lor…
Un astfel de proiect are nevoie de un manager general de proiect, aşa ca
mai multor miniştri le-au sticlit ochii, imaginându-şi cum vor arăta
vila şi iahtul din Caraibe, aruncându-se ca ulii pe bietul Cernobîl,
care până atunci fusese pasat de la unii la alţii ca o grenadă
dezamorsată. Aşa că, până să se ia decizia, s-au sistat orice
activităţi, la Cernobîl inclusiv.
Asta e, aşa ca am decis să merg la baza
de rachete nucleare. Există vreo două posibilităţi să mergi - una ar fi
pe cont propriu, dar cum baza e undeva cât mai departe de vreo aşezare
umană, e puţin mai dificil să ajungi (se poate totuşi, dar fie pleci de
pe la 5 dimineaţa şi revii la Kiev seara târziu, fie te culci pe undeva
pe acolo). Eu am decis să merg cu o agenţie găsită pe net, 380 de dolari
pentru două persoane, mult, dar asta e…
După vreo trei ore de la Kiev, în cele
din urmă, la intrarea pe un drum de ţară am văzut un semn indicând spre
muzeu… şi, după alţi câţiva kilometri buni şi hurducăiţi (oricum, eram
antrenaţi de la autostrada Kiev-Odesa, care are o porţiune ce mi-a adus
aminte de nişte vremuri demult apuse prin România), am ajuns la poarta
bazei… Nimic ieşit din comun, pare un loc anonim, uitat de lume… dar
aici au fost arme nucleare până acum 11 ani, de-abia în anul 2000
ultimele încărcături au părăsit Pervomaiskul în direcţia Rusia.
Intrăm în curtea fostei unităţi secrete,
unde ne aşteaptă, aliniate, numeroase rachete, precum şi câteva
componente… Ghida noastră vorbeşte cu nişte tipi care se plictiseau la
uşa unei case şi, în fine, apare un tip masiv, îmbrăcat într-o uniformă
aproape militară… Toţi cei de acolo sunt foşti angajaţi ai bazei -
ingineri, ofiţeri, pe vremuri cadre de elită ale Armatei Roşii, astăzi
nişte ghizi plictisiţi aşteptând nişte turişti care vin sau nu vin - în
momentul când am ajuns la bază, eram singurii, ulterior au mai apărut
câţiva ruşi… În tot timpul comentariului, pe faţa tipului se citeşte
totuşi mândria că a făcut parte din această unitate specială - să fim
serioşi, nu oricine ajungea într-o unitate care se ocupa de armele
nucleare…
Începe prin a ne arata ce e prin
bătătură… Prima rachetă construită de nu-ştiu-ce academician, prima
rachetă purtătoare de arme nucleare, SS 4, faimoasă prin faptul că este
modelul care a fost transportat în secret în Cuba, provocând criza
rachetelor din 1962, unul din cele câteva momente ale Războiului Rece în
care rachetele de ambele părţi au fost armate şi gata de lansare.
Pentru cei care nu ştiu, e vorba de amplasarea în secret de arme
nucleare în Cuba, la doi paşi de SUA… Era pentru prima oară când
teritoriul Statelor Unite se afla în bătaia unor arme nucleare,
deoarece, până în acel moment, sovieticii nu posedau rachete purtătoare
transcontinentale, dar teritoriul lor se afla în raza armelor nucleare
amplasate in Europa Occidentala (în anii '50-'60, în caz de război
nuclear, doar Europa şi părţi din URSS ar fi fost rase, SUA erau prea
departe). Descoperirea armelor de către avioane de spionaj americane a
adus administraţia Kennedy în stare de şoc, s-a cerut ultimativ
retragerea lor, Hruşciov a zis Niet, Kennedy a ameninţat cu prima
lovitură, rachetele au fost activate, dar, în ceasul al 12-lea, Hrusciov
a renunţat şi a întors rachetele acasă, în ciuda înjurăturilor lui
Fidel (care se simţea mult mai sigur cu un mic arsenal nuclear la el pe
insulă).
Intrăm în micul muzeu… Ni se prezintă
unde se aflau şi celelalte baze nucleare din Ucraina (să nu credeţi că
Pervomaisk a fost unica, dimpotrivă; în schimb, este unica ce a fost
păstrată ca muzeu în urma unei înţelegeri tripartite Rusia - Ucraina -
SUA), uniforme, poze, povestea regimentului de la Pervomaisk care a
luptat şi în cel de-al II-lea Război Mondial (însă pe atunci nu se
ocupau de rachete)… "Regimentul ăsta v-a eliberat pe voi, românii, de
sub germani", îmi spune ghidul… Îmi sare ţandăra, dar vreau sa fiu
finuţ, asa ca încep să-i povestesc ce minuni de vitejie am facut noi în
Odesa, Crimeea şi la Cotul Donului… "Aţi fost prieteni cu germanii", se
enerveaza ghidul… "Normalnai"…. În fine, nu mai zice nimic, continuă să
ne arate exponate, inclusiv cum arăta centrul de comandă, cu 12 etaje în
pământ… Până acum bănuiam că centrul de comandă era excavat şi instalat
într-o groapă… Da şi nu, era mult mai sofisticat… era, de fapt,
instalat ca într-un modul asemănător cu cele spaţiale (tehnologia
folosita a fost similară cu cea a navelor spaţiale) - practic, centrul
de comandă era instalat într-un gigant de 33 de metri de metal, ca un
soi de racheta lungă-lungă introdusă in pământ, deasupra zidit frumos,
iar containerul era sigilat ca un submarin sau, mai bine zis, ca o navă
spaţiala… în plus, se află la o distanţă apreciabilă de sol, fiind
ancorat de amortizoare imense care să preia şocul bombardării bazei…
practic, chiar dacă baza era lovită de multiple arme nucleare, modulul
din interiorul pământului se balansa, dar rezista… iar personalul
dinăuntru era capabil să supravieţuiască circa 45 de zile, timp destul
să se lămurească ce se întâmpla la suprafaţa pământului…!
Ne continuăm drumul prin bază… Afară
sunt expuse diverse rachete şi rachetuţe, dar, de departe, cea mai
impresionantă este imensa rachetă SS 18 "Satan", prima rachetă
intercontinentală capabilă să poarte încărcatură nucleară… Primele au
apărut în anii '70 şi atunci a fost finalul poveştii unei Americi care
nu se afla în raza armelor nucleare… Brusc, New Yorkul, Washingtonul sau
Chicago puteau avea aceeaşi soartă ca şi Moscova, Leningradul sau
Kievul. SS 18 Satan nu au fost niciodata instalate în Pervomaisk, doar
SS 19 Stiletto au fost acolo, dar, când rachetele au fost returnate
Rusiei în anii '90, au păstrat un exemplar fără încărcătură nucleară,
pentru muzeu… Satan este negru ca dracu şi impresionant de mare… era
capabil să poarte până deasupra continentului nord-american aproape 10
încărcături care să se îndrepte apoi spre 10 ţinte diferite…
Tot ce am văzut până acum se află în
zona rezervată pe vremuri personalului. Vom intra în Zona 0, zona
militară, pe vremuri înconjurată cu tot soiul de protecţii - de la mine
antipersonal şi antitanc până la garduri electrice capabile să ucidă pe
oricine la o distanţa de 5 metri de gard… acum a fost dezactivat, aşa că
trecem fără probleme…
Ni se prezinta camioanele speciale cu
remorci gigantice folosite să transporte rachete gen Satan sau Stiletto
în poziţie (nu şi lansatoarele de rachete mobile, practic camioane cu o
arma nucleară de raza medie sau scurtă capabilă să se mişte şi deci să
se camufleze) - este evident că americanii ştiau unde sunt bazele
sovietice şi viceversa, şi, în fine, aruncăm o privire spre una dintre
gropile unde pe vremuri se aflau rachetele… astăzi nu mai e decât
chepengul (care se putea deschide în câteva zeci de secunde)… Rachetele
puteau să fie lansate de la centrul de comandă, prin radio şi, în ultimă
instanţă, chiar şi manual… Astăzi, în respectivele gropi (10 la numar,
adăpostind 10 rachete cu raza lunga şi medie de acţiune, deci îndreptate
spre SUA, Europa Occidentala şi, probabil, şi Turcia, membra NATO), nu
se mai găseşte nimic…
O luăm pe jos spre o altă căsuţă… de
fapt, dacă te uiţi de jur împrejur, nu vezi decât nişte clădiri anoste,
care par să fie nişte magazine inofensive… dar, sub ele, zeci de ani s-a
aflat un arsenal capabil să distrugă întreaga civilizaţie umană….
Intrăm în clădirea unde se producea aerul condiţionat pentru interior.
Îl întreb pe ghid dacă mai funcţionează… Nu răspunde… trage de o manetă
şi şapca îmi zboară instantaneu de pe cap… Da, funcţionează!
Apoi, o luăm prin nişte catacombe pline
cu conducte şi fire. Ne oprim în faţa unui telefon care arată ca
telefoanele publice din România anilor '80, care funcţionau cu monede de
15 bani, pentru a "primi" codul care trebuie tastat dacă vrem să intrăm
în modulul de comandă… Sunt trei porţi care etanşeizează acest modul -
"ca la submarine", îmi spune ghidul… sau ca la Baza Spaţiala MIR…. Şi
apoi ajungem în vârful postului de comandă… ce şi-ar fi dorit toţi James
Bonzii occidentali să pătrundă aici acum 20 de ani! Cu chiu, cu vai, ne
înghesuim toţi patru în liftul de pe vremea lui Brejnev (şi suntem doi
tipi zdraveni, o ghidă, slavă Domnului, slăbuţă şi încă un tip) şi
plecăm în viteză spre etajul 11… etajul 11 spre centrul pământului!
Accesul se face tot printr-o uşă tip
navă spaţială…. Şi am ajuns… suntem în inima întreg complexului, suntem
în postul de comandă, de aici se puteau lansa rachetele… Mă uit… seamănă
izbitor de mult cu filmele SF din anii '60-'70, aduce cu postul de
comanda al navei USS Enterprise din prima serie, cea cu captain Kirk şi
cu vulcanianul Spock… Sunt trei scaune… doua culisante pe un soi de şină
(probabil, pentru a se mişca în caz de lovitură directă asupra
modulului de comandă) şi cea a marelui şef, cu centură ca la piloţii de
vânătoare. Lânga el, diverse telefoane cu disc de pe vremuri… pe un
astfel de telefon ar fi trebuit să sune Brejnev, Andropov, Cernenko sau
Gorbaciov. Slavă Domnului că nu au sunat. Văd şi un buton roşu (cel cu
care v-am "speriat" la început). Dau să apăs… "Nu face nimic", râde
ghidul… Pentru lansare trebuia să întorci o cheie şi apoi să apeşi un
buton… care nu e roşu. E alb… Şi nu puteai să lansezi singur… unul
dintre colegii-secunzi trebuia să facă aceeaşi manevră simultan la
panoul sau de control… De abia atunci SS-urile plecau din silozuri după
câteva zeci de secunde… Locul mi se pare incredibil… oare ce-o fi fost
în mintea acelor ofiţeri care aşteptau încordaţi (aveau plantoane de
câte şase ore) să sune un telefon şi să declanşeze Apocalipsa…
Sub etajul de comandă se află etajul de
odihnă… un chepeng şi o scară cam şubredă duc spre un alt etaj unde
ofiţerii care nu erau de serviciu puteau să se relaxeze… ce nervi
trebuie să ai să te relaxezi într-un modul spaţial la 12 etaje sub
pământ, având deasupra ta 125 de tone de metal, un buton şi o cheie…
Mă uit la ce e în sală… Butoane,
butonaşe, ecrane, computere şi telefoane de prin anii '60-'70. Până şi
biroul unei companii modeste de astăzi pare mult mai sofisticat… şi
totuşi, cu astfel de butonaşe şi computere Gagarin a ajuns în spaţiu,
iar Armstrong, pe Lună! Incredibil… în astfel de locuri s-a jucat (şi
continuă să se joace) soarta civilizaţiei umane pe Terra!
Mă aşez pe scaunul de comandă pentru
poze. Parcă mă aflu la comanda unei navete spaţiale, nu a unui post de
lansare de rachete nucleare. Şi totuşi îmi dau seama că este cam aceeaşi
tehnologie - de comunicaţii, de propulsie, aceleaşi condiţii
claustrofobe pentru cei care au posibilitatea să apese pe butoane…
Ăsta a fost apogeul vizitei… şi ce
apogeu! Am revenit să ne înghesuim din nou în lift… "Ştii, există şi un
buton de catapultare în caz că rămânem în lift". Cool! Să am totuşi
încredere în tehnologia sovietică a anilor '70…! E solidă!
Revenim spre suprafaţa pământului
printr-un alt sistem de canale subterane… şi, când ieşim afară,
descoperim ca am ieşit prin căsuţa în faţa căreia foşti ofiţeri de elită
şi ingineri de aero-spaţiale joaca o tablă şi povestesc despre Dumnezeu
ştie ce… Sic transit gloria mundi…
Cezar
aka Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea
altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 88 de ţări vizitate, dar şi
sfaturi de călătorie pot fi găsite pe www.imperatortravel.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu