Galerie foto (10)
Câte
simţuri are omul? Conform unei concepţii tradiţionale, cinci: văzul,
auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil. Dar această concepţie este
atribuită lui Aristotel, care a trăit în urmă cu peste două milenii.
Oare nimic nu s-a schimbat de atunci în gândirea biologilor? Ba da, s-au
schimbat multe, iar dacă încă vorbim prea adesea de "cele cinci
simţuri", o facem doar în virtutea inerţiei. Pentru că, în realitate,
fiiinţa umană este înzestrată cu un mai mare număr de simţuri, toate
necesare supravieţuirii ei în complexa lume în care a evoluat.
Cele 5 simţuri "clasice"...
Tradiţia aristotelică este una
remarcabil de persistentă în gândirea ştiinţifică a societăţii de tip
occidental: a influenţat viziunea oamenilor nu doar în Antichitate şi
Evul Mediu, ci şi pe durata unei mari părţi a epocii moderne, iar
reflexele ei sunt vizibile, iată, până în contemporaneitate, dacă nu în
concepţiile specialiştilor, cel puţin în modul de a gândi al publicului
larg.
Mai ales în secolele XVII-XVIII (când
erau la modă, în arta vremii, reprezentările simbolice denumite
alegorii), dar întinzându-se până în secolul al XIX-lea, un număr
surprinzător de mare de opere de artă, mai ales picturi, aveau ca
subiect "cele cinci simţuri", simbolizate prin diferite obiecte şi
îndeletniciri.
Una dintre cele mai îndrăgite cărţi ale
copilăriei celor ce sunt azi adulţi de vârstă medie (apărută la noi, în
traducere, în anii 70), se intitula "Cele cinci simţuri şi lumea",
inculcând astfel în mintea copiilor această idee - deja demodată,
totuşi, pentru savanţi - a perceperii lumii de către om prin 5 simţuri
fundamentale.
În diferite părţi ale lumii (de pildă în
localitatea Yvoire din estul Franţei, dar şi la Delhi, în India) există
parcuri denumite "Grădini ale celor cinci simţuri", în care vizitatorii
sunt îmbiaţi să perceapă frumosul din jurul lor prin toate cele cinci simţuri.
Iar referirile frecvente - în literatură şi chiar în conversaţii
curente - la un "al şaselea simţ", unul misterios, un soi de intuiţie
inexplicabilă sau capacitate de clarviziune, ceva ce ţine de
parapsihologie, prelungesc până în secolul XXI ecourile gândirii antice.
Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea că
tot omul are cinci simţuri - iar unii oameni, prin excepţie, şase -
încât omitem să ne actualizăm concepţiile în această privinţă, în ciuda
faptului că oamenii de ştiinţă au depăşit de mult modelul "cvintetului"
de simţuri, moştenit de la tradiţia aristotelică.
Chiar şi cele cinci "clasice" sunt azi
obiectul unor studii aprofundate - beneficiind de tehnologii avansate de
cercetare medicală - ce au dezvăluit informaţii noi, descoperiri ce au
contrazis teoriile larg acceptate în secolul XX. De pildă, studiile
asupra simţului gustativ au adus adevărate revelaţii privind tipurile de gusturi pe care le putem percepe, relaţia subtilă şi încă misterioasă dintre ambient şi gustul unor alimente, şi altele.
Studiul mirosului (simţul olfactiv)
a furnizat, la rândul său, surprize: simţul olfactiv s-a dovedit a fi
implicat într-un mod neaşteptat de intens în luarea unor decizii,
aparent fără nicio legătură cu mirosurile. In ciuda faptului că omul nu
se poate măsura în privinţa sensibilităţii olfactive cu mamiferele
macrosmatice precum felinele, câinii sau rozătoarele, acest simţ
ancestral este atât de important pentru noi, încât adesea ne îndrumă viaţa, într-un mod de care nici măcar nu suntem conştienţi.
Studiile asupra văzului
sunt îndreptate mai ales spre identificarea unor căi de refacere a
sensibilităţii vizuale, de redare a vederii celor nevăzători, după cum
cercetările în domeniul auzului au dus la descoperirea unor căi noi de a reda persoanelor atinse de surditate sensibilitatea auditivă.
Cât despre simţul tactil (sau mecanorecepţia),
el ne însoţeşte atât de constant în viaţa noatsră de zi cu zi, încât
nici nu mai suntem conştienţi de el, şi totuşi el ne aduce permanent
lumea sensibilă mai aproape de corp şi de suflet. Receptorii
sensibilităţii tactile sunt răspândiţi în tot corpul şi ne conectează
permanent cu ceea ce se află în jur, îndeajuns de aproape ca să ne poată
atinge.
... şi celelalte
Însă aceste cinci simţuri nu i-ar fi
fost de ajuns omului pentru a se descurca şi a evolua asa de spectaculos
cum a făcut-o. Dacă am reuşit, a fost pentru că am avut la dispoziţie
un număr mult mai mare de căi de a ne percepe propria fiinţă şi lumea
înconjurătoare, conştienţi în fiecare clipă de relaţia dintre ele şi
ajustându-ne permanent reacţiile şi comportamentele. Deşi neurologii şi
fiziologii încă nu au ajuns la un consens în privinţa numărului de
simţuri de care dispune omul (în principal din cauza faptului că nu
există o definiţie unanim acceptată a cceea ce înseamnă simţ), e clar totuşi că nu "funcţionăm" doar cu cinci.
Azi, un răspuns la întrebarea din titlu implică alte cifre, mai mari. Aşadar, câte simţuri are, de fapt, omul?
Iată, de pildă, să presupunem că
închidem ochii şi facem o serie de mişcări: ridicăm mâna stângă în
dreptul feţei, apoi o ducem lateral, rotim braţul din umăr... În fiecare
moment, ştim unde se află mâna, deşi nu o vedem. Un simţ extrem de
precis ne spune, clipă de clipă, care e poziţia mâinii stângi în raport
cu restul corpului. Fără ajutorul văzului ori al altui simţ dintre cele
cinci clasice, ştim, pur şi simplu, că acum mâna stângă se
găseşte lateral faţă de corp; dacă am întoarce capul spre stânga şi am
deschide ochii, am vedea-o exact acolo.
Sensibilitatea proprioceptivă, ori propriocepţia,
cum mai este numită, ne ajută să ştim asta. Sensibilitatea
proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne
simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare
să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o
capacitate care apare de timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne
maturizăm.
Medicii neurologi folosesc adesea un
test simplu pentru a evalua sănătatea pacienţilor, controlând
funcţionarea corectă a coordonării dintre creier şi membre prin
intermediul sensibilităţii propriceptive: ei cer pacientului ca, ţinând
ochii închişi, să-şi atingă nasul cu degetul arătător. Cei mai mulţi
oameni pot face asta, graţie propriocepţiei; absenţa acestei capacităţi
semnalează medicului că este ceva în neregulă. Deşi sensibilitatea
proprioceptivă întreţine legături subtile cu cea tactilă, ea este, după
opinia tuturor oamenilor de ştiinţă care au studiat-o, un simţ aparte.
Un simţ înrudit, dar tot de sine-stătător, este cel al echilibrului - sau echilibriocepţia.
Echilibrul - capacitatea de a ne menţine poziţia atunci când suprafaţa
de sprijin este mică, aşa cum se întâmplă nu doar atunci când stăm
într-un picior, ci şi atunci când păşim normal sau stăm în picioare -
este rezultatul conlucrării mai multor sisteme şi simţuri: propriocepţia
despre am vorbit, simţul vizual (ceea ce explică de ce ne e mai greu să
ne păstrăm echilibrul atunci când ţinem ochii închişi) şi acest simţ
specializat, echilibriocepţia. Pentru a păstra echilibrul corpului,
creierul integrează semnale provenite de la aparatul vestibular situat
în urechea internă (responsabil de echilbriocepţie), semnale de la
analizatorul vizual şi semnale venite de la senzorii din muşchi şi
articulaţii. Analizează concomitent toate aceste semnale (care vin cu
miile în fiecare secundă) şi ajustează, practic în timp real, poziţia
corpului. E un proces de care, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm
seama; devenim dureros conştienţi de complexitatea lui doar atunci când,
în situaţii patologice, începem să avem dificultăţi în a ne păstra
echilibrul în mers şi în poziţia stând.
Nu ne naştem perfect egali în ceea ce
priveşte fineţea acest simţ, dar diferenţele nu sunt mari; în general,
toate fiinţele umane sănătoase se descurcă foarte bine, fiind capabile
să meargă şi să stea în picioare, ba chiar să realizeze posturi şi
mişcări ce necesită oarece "echilibristică". Există şi cazuri în care
conlucrarea simjţurilor şi integrarea semnalelor de la sistemele
menţionate se face la un nivel superior, excepţional (asta şi cu
ajutorul unui antrenament susţinut), aşa explicându-se performanţele pe
care le admirăm la gimnaşti, dansatori, patinatori, acrobaţi... E un
simţ care s-a dezvoltat mult de-a lungul evoluţiei şi care ne-a ajutat
şi pe noi să evoluăm, fiind implicat, printre altele, în trecerea la
bipedalism - mersul în două picioare -, o remarcabilă trăsătură umană,
cu un impact enorm asupra devenirii umanităţii.
Termocepţia, sau simţul temperaturii, este legat de prezenţa, la nivelul pielii, a unor receptori specializaţi, termoreceptori,
capabili să simtă temperatura mediului ambiant, a materiei cu care vine
în atingere pielea, fie că e vorba despre aerul rece de afară, fie
despre contactul cu un obiect fierbinte. Este evident cât de important
este acest simţ pentru supravieţuire: ne fereşte de multe accidente
grave care s-ar solda cu arsuri ce ne-ar pune viaţa în pericol, dar ne
ajută şi în cele mai banale decizii ale vieţii de zi cu zi: de pildă, să
ne îmbrăcăm în acord cu temperatura de afară, astfel încât să permitem
mecanismelor fiziologice de termoreglare să opereze în limitele lor
normale, pentru a ne menţine constantă temperatura corpului, ferindu-ne
atât de supraîncălzire, cât şi de hipotermie, ambele periculoase pentru
viaţă.
Sensibilitatea la durerea fizică - nocicepţia
-, oricât de puţin dezirabilă ar părea, este, în realitate, un mecanism
esenţial de supravieţuie. Fără durerea care să ne anunţe că ni se
întâmplă ceva rău, ne-am angaja în comportamente riscante care ne-ar
duce rapid la deces. Există un mic număr de persoane care se nasc fără
această sensibilitate fundamentală (afecţiunea poartă numele de analgezie congenitală),
dar aceste persoane nu sunt de invidiat. Copiii afectaţi ajung adesea
la spital cu fracturi osoase, infecţii care au trecut neobservate,
leziuni ale ochilor sau ale organelor interne produse de traumatisme
care nu le-au provocat nicio durere. Nefiind capabili să simtă durerea,
aceşti copii nu prezintă răspunsurile comportamentale normale la
simptomele dureroase, nu învaţă să se ferească de acţiuni care le-ar
putea produce durere, iar ca rezultat, suferă adesea îmbolnăviri şi
traumatisme grave.
Interesant este că organismul uman are
un mecanism propriu de combatere a durerii, într-o anumită măsură, prin
producerea şi eliberarea în sânge a unor substanţe cu efect analgezic,
numite endorfine. În actualul stadiu de dezvoltare tehnologică a
societăţii umane, am ajuns, în ceea ce priveşte combaterea durerii, la
un nivel foarte avansat: mecanismul natural poate fi ajutat prin
administrarea de medicamente analgezice, care blochează căile de
transmitere a semnalelor de la nociceptori (receptorii specializaţi)
spre sistemul nervos central.
Un simţ mai tulbure definit este cel al timpului, sau cronocepţia.
Deşi nu s-a descoperit încă un tip de recetor specific asociat acestei
percepţii (ceea ce face din cronocepţie o excepţie care deranjează puţin
rigoarea imaginii de ansamblu referitoare la simţuri), neurologii şi
fiziologii care au studiat problema au demonstrat, totuşi, că omul este
capabil să perceapă trecerea timpului şi că în acest proces sunt
implicate regiuni specifice ale sistemului nervos central, precum
cortexul, ganglionii bazali, cerebelul ş.a. În mod special, nucleul
suprachiasmatic, o minusculă porţiune a creierului, având doar mărimea
unui bob de orez, este implicat în reglarea ritmului circadian, adică a
modului în care variază parametrii fiziologici şi comportamentali ai
organismului uman în decursul a 24 de ore - durata aproximativă a zilei,
stabilită pe baza ritmurilor cosmice, naturale.
În afară de aceste simţuri, numeroşi cercetători sunt de acord că mai există un număr de simţuri zise interne - sau interocepţii
-, asociate unor stimuli proveniţi din interiorul corpului (nu din
lumea exterioară) şi deserviţi de receptori specifici situaţi în
organele interne.
- astfel, există receptori ai extensiei/distensiei, prezenţi, de exemplu, în intestin (şi care simt distensia intestinală ce se poate traduce ulterior prin dureri de tipul colicilor), dar şi în plămâni, unde percep mărirea de volum a plămânilor în cursul inspiraţiei şi sunt implicaţi în reglarea ritmului respiraţiei.
- chemorecetori situaţi în vasele de sânge simt nivelul concentraţiei de săruri şi transmit semnale ce guvernează senzaţia de sete, în timp ce alţi chemoreceptori, situaţi în creier, pot percepe nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă şi comunică eventualul pericol prin apariţia unei senzaţii de "lipsă de aer".
- receptori situaţi în esofag sunt responsaboili de senzaţiile pe care le încercăm atunci când înghiţim sau vomităm
- alţi receptori, aflaţi în pereţii vaselor sangvine, pot percepe, de asemenea, distensia acestor vase şi sunt implicaţi, de exemplu, în apariţia unei dureri de cap determinate de hipertensiune.
- receptori din vezica urinară şi rect sunt responsabili de senzaţia de "plin", ce declanşează reflexul de eliminare.
Cercetări viitoare vor aduce, fără
nicio îndoială, informaţii surprinzătoare cu privire la complexitatea
alcătuirii noastre senzoriale. Chiar dacă alte animale au simţuri
speciale, care ne uluiesc mai cu seamă pentru că sunt atât de diferite
de ale noastre, oamenii îşi au şi ei simţurile lor formidabile, ba încă
sunt în stare ca, în situaţii speciale, să dea dovadă de o capacitate de
adaptare ieşită din comun şi să intre pe "teritoriul" senzorial al
altor specii, dezvotându-şi simţuri pe care nici nu credeau că le au. Oare nu reuşesc mulţi nevăzători să se orienteze cu ajutorul ecolocaţiei, aşa cum fac, în mod natural, liliecii şi delfinii? Chiar dacă, din ceea ce ştim până acum, oamenii nu percep câmpul electric şi pe cel magnetic, ori lumina polarizată,
au îndeajuns de multe simţuri remarcabile pentru a merita admiraţia
faţă de acest succes al evoluţiei, care i-a adus în prezent înzestraţi
cu atâtea capacităţi uimitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu