Wojtek - ursul care a luptat contra naziştilor / Nicu Pârlog

Galerie foto (6)

Povestea sa pare desprinsă din lumea personajelor tragicomice zugrăvite atât de viu de Sven Hassel. Dincolo de ineditul poveştii sale, Wojtek a purtat din plin stigmatul pe care îl poartă orice animal care a trăit îndeajuns de mult în preajma oamenilor încât să se molipsească de obiceiurile lor. Da, a fost un urs care a ajuns să fumeze, să bea bere, ba chiar să arunce grenade spre soldaţii Fuhrerului. Dar tot el a fost ursul care-i înveselea prin giumbuşlucurile şi gesturile sale pe abrutizaţii soldaţi din tranşee. El a fost ursul care se lupta în joacă cu camarazii săi de arme. El a fost patrupedul care le ridica moralul şi le reamintea, fără vorbe, că dincolo de nebunia şi ororile dezlănţuite de specia Homo sapiens, există încă o lume în care legile firii tronează de la începutul timpurilor. El a fost prietenul trădat care a sfârşit doborât de singurătate şi tristeţe, într-o anostă grădină zoologică. Povestea sa este una singulară în întreaga istorie a relaţiilor dintre oameni şi animale.

Madrid de la 114€› Rezervă bilet online prin

Destinul unui urs sirian
Incredibila, la prima vedere, epopee a ursului Wojtek avea să înceapă în îndepărtatul Iran, locul de baştină al urşilor bruni sirieni (Ursus arctos syriacus), subspecie din care făcea parte şi eroul mormăitor de pe Frontul de Vest al celui de-al Doilea Război Mondial. Ursul brun sirian este cea mai mică dintre cele 16 subspecii ale ursului brun din prezent. Din cauza vânătorii şi distrugerii habitatului, a dispărut din Siria natală, precum şi din Israel, Egipt şi Liban, unde trăia şi în Antichitate, fiind unul şi acelaşi cu celebrii urşi biblici din episodul în care Proorocul Ilie, înfuriat de batjocura unor tineri, trimite doi urşi să-i sfâşie.

Astăzi, acest urs mai poate fi întâlnit în regiunea Munţilor Caucaz, Turcia, Irak şi Iran.

Trăieşte îndeosebi în zone montane, cu păduri; blana sa are o culoare roşcat-aurie, mai deschisă decât a urşilor din Carpaţi, iar ca talie, atinge abia jumătate din mărimea urşilor noştri.

Viitorul urs-soldat Wojtek s-a născut într-unul dintre bârlogurile din sălbaticii Munţi Hamadan din Iran. Pe când avea doar câteva săptămâni, mama sa a fost împuşcată de vânători. Numai şansa a făcut ca ursuleţul neajutorat să fie descoperit accidental de un băiat care, fără să ştie prea clar ce vrea să facă cu el, l-a pus într-un sac şi l-a dus acasă.

În acea perioadă istorică, Iranul avea de înfruntat una dintre cele mai grele perioade din întreaga sa istorie milenară. În timp ce Europa şi Asia de sud-est erau zguduite de cel de-al Doilea Război Mondial, fostul mare imperiu al perşilor antici era ocupat atât de sovietici, cât şi de britanici, ambii aliaţi dorind să profite de rezervele de petrol ale ţării şi de sistemul feroviar. Cu toate că localnicii tradiţionalişti nu priveau cu ochi buni trupele cantonate în ţara lor, şahul Iranului a acceptat să primească sute de mii de cetăţeni polonezi, recent eliberaţi de Stalin din gulagurile situate în Kazahstan şi Siberia.

Bărbaţii valizi au fost înrolaţi urgent de britanici, care au creat astfel unităţi de polonezi care să fie trimise pe frontul de vest. Unul dintre convoaiele de soldaţi polonezi care traversa vastitatea Iranului pentru a se alătura forţelor militare poloneze dislocate în Liban a traversat Munţii Hamadan. Cu ocazia unui popas, soldaţii polonezi au observat un copil cu un sac, care se îndrepta spre ei. În apropierea convoiului, din sacul puştiului s-a iţit capul curios şi drăgălaş al unui pui de urs.

Din gesturile copilului, soldaţii au înţeles că ursuleţul era orfan şi flămând, iar puştiul nu avea cu ce să-l hrănească. Impresionaţi, polonezii, ei înşişi victime ale unei agresiuni traumatizante, l-au îndrăgit instantaneu pe micul orfan flămând. În cele din urmă, soldaţii i-au dat puştiului, în schimbul puiului de urs, un briceag şi câteva conserve din raţiile lor.

Polonezii l-au hrănit pe urs, la început, cu lapte condensat, direct dintr-o sticlă goală de vodcă, iar mica creatură, sătulă şi mulţumită după mult timp, a adormit liniştită în vestonul unui soldat. Cucerise deja inimile tuturor. Abrutizaţi de privaţiunile şi asprimea regimului de detenţie din gulag, soldaţii aveau nevoie de dragoste şi afecţiune, iar prezenţa ursuleţului a fost un dar neaşteptat pentru moralul lor.
Micul camarad a devenit uşor un fel de "copil de trupă" al unităţii, sau, ca să fim mai corecţi, a devenit primul "ursuleţ de trupă" din istorie!

Soldaţii se înghesuiau să-l hrănească şi să-l răsfeţe cu fructe, marmeladă, miere şi sirop, pentru ca mai târziu să-l înveţe să bea bere şi chiar să fumeze, vicii de care ursul nu s-a mai putut dezbăra pe toată durata vieţii.

Noul camarad de arme a primit numele de Wojtek, un diminutiv pentru Wojciech, un nume polonez vechi, tradiţional, amintind de o expresie din slavona veche, care se traduce aproximativ prin "Cel care se bucură în luptă", sau "Războinicul Zâmbitor". Wojtek avea să se ridice pe deplin la înălţimea numelui său.


Camarad fără egal

Wojtek creştea pe zi ce trece şi devenea un "star", pe măsură ce soldaţii auzeau de el. Fără niciun efort, câştiga zeci de admiratori în fiecare zi. La urma urmei, cine mai văzuse un urs care să participe la război alături de oameni? Cu toate că forţa sa creştea considerabil, iar ursul se maturiza rapid, Wojtek era foarte cuminte şi ascultător. Pe durata întregii perioade cât a stat între soldaţi, nu a fost niciodată agresiv sau măcar prost dispus!

A învăţat să se lupte cu prietenii săi umani şi îşi doza întotdeauna forţa când se lupta în joacă cu oamenii. Spre amuzamentul tuturor, a învăţat rapid să salute cu o labă, ori de câte ori întâlnea câte un soldat sau ofiţer care-i vorbea sau îl mângâia.

Soldaţii se înghesuiau să-şi împartă cu el raţiile de mâncare, iar dacă cineva făcea rost de bere şi ţigări mai de soi, Wojtek era cel care avea onoarea să se înfrupte primul. Cum armata este armată, şi în plus lumea se confrutna cu cel mai mare război de până atunci, Wojtek a trebuit să fie înrolat conform regulamentelor militare în vigoare. Aşa că, păstrând umorul situaţiei, ursul a fost înrolat în cadrul Armatei Poloneze, a primit un număr de identificare (de parcă înfăţişarea sa nu ar fi fost de ajuns...) şi a fost înrolat în cadrul Companiei 22 Transporturi a Corpului 2 Polonez de Armată. Soldaţii Henryk Zacharevicz şi Dymitr Szawlugo au fost desemnaţi de superiori drept responsabilii şi tutorii noului recrut cu blană brun-aurie.

Ajuns fără să vrea mascota soldaţilor, ursul brun din Iran a devenit un adevărat camarad de arme. Când trebuia să se deplaseze pe distanţe lungi, Wojtek era urcat pe scaunul din dreapta faţă a unui camion militar, spre mirarea şi amuzamentul tuturor. Seara, dormea în cort, lângă soldaţi, iar la parade mărşăluia ridicat în două labe, precum camarazii săi.

Toţi oamenii care l-au întâlnit erau uluiţi de caracterul şi personalitatea lui. Nici după ce a devenit un adult în putere, Wojtek nu a dat niciun semn de încăpăţânare sau agresivitate. Niciun aspect din lumea atât de străină şi zgomotoasă a unei companii militare aflată în război nu părea să-l deranjeze.

La început de an 1944, în toiul războiului, unitatea lui Wojtek a primit ordin de îmbarcare spre Italia, unde urma să facă joncţiunea cu trupele aliate care înaintau spre Roma. Spre amuzamentul prietenilor săi umani, ursului i s-au făcut documente de transport după tot tipicul cazon. Wojtek a pozat dezinvolt ca un adevărat star de cinema şi i s-a făcut un paşaport atipic, unde la rubrica "părinţi" figurau numele celor doi soldaţi polonezi în grija cărora fusese încredinţat.

Britanicii care comadau trupele poloneze au fost cuceriţi de personalitatea ursului, devenit între timp o legendă vie, aşa că Wojtek s-a îmbarcat din Alexandria cu destinaţia Italia, alături de prietenii săi. Odată debarcat, Corpul 2 Polonez de Armată a fost încadrat trupelor aliate care urmau să ia cu asalt Monte Cassino, într-una dintre cele mai distrugătoare şi cumplite bătălii de pe Frontul de Vest.

Mănăstirea şi muntele de la Monte Cassino constituiau, prin locaţia terenului, cel mai important punct strategic de pe traseul spre Roma. Odată căzut, cucerirea Romei devenea o misiune uşoară, iar căderea Italiei în mâinile Aliaţilor, o chestiune de ore.

Conştienţi şi ei de importanţa obiectivului Monte Cassino, germanii îl apărau cu fervoare. Trei tentative ale Aliaţilor de a-l cuceri eşuaseră, după confruntări sângeroase care costaseră vieţile a mii de soldaţi britanici, americani, francezi, neozeenlandezi, australieni şi indieni. Dar se pare că sosirea ursului petrecăreţ avea să le aducă Aliaţilor mult aşteptatul noroc. În aprilie 1944, unitatea poloneză a participat la cel de a-l patrulea asalt. Împodobit cu o cască militară care-i stătea ştrengăreşte într-o parte, ursul militar participa la război, cot la cot cu prietenii săi.

Fiinţă extrem de inteligentă, Wojtek a priceput repede pericolul reprezentat de gloanţele şi schijele care zburau pretutindeni sau de grenadele şi obuzele care cădeau necontenit, împrăştiind moarte şi distrugere. Ursul s-a evidenţiat ca grenadier, învăţând uşor să arunce grenade spre liniile germane, dar şi-a descoperit vocaţia în postura de servant artilerist.

Deoarece ursul se expunea lunetiştilor pe când arunca grenade, prietenii săi au decis că era mai bine ca Wojtek să livreze obuze, treabă la care ursul s-a descurcat de minune, nescăpând niciun obuz în vreme ce le transporta ţinându-le cu labele din faţă şi mergând în două picioare, asemenea unui om. A devenit, în scurt timp, extrem de apreciat de către artilerişti deoarece forţa sa herculeană îi permitea să transporte cu uşurinţă chiar obuze de calibru mare, în greutate de peste 50 kilograme. După capitularea forţelor germane de la Monte Cassino, unul dintre soldaţi l-a pictat pe Wojtek în timp ce căra obuze. Imaginea stilizată a devenit instantaneu emblema Companiei 22 Transporturi.

Răsplătit cu gratiile captivităţii

Wojtek a continuat să-şi însoţească camarazii prin toată Italia, astfel încât la sfârşitul războiului era încartiruit la graniţa franco-italiană. În urma demobilizării generale din data de 15 noiembrie 1947, lui Wojtek, deja celebru atât între militari, cât şi în rândul civililor, trebuia să i de găsească un adăpost. Ajuns la Glasgow, după întoarcerea trupelor ploneze în ţara natală, un ofiţer din armată, lipsit de inimă şi de minte, a decis că cel mai bun lucru care se putea face cu ursul ar fi fost transferarea sa într-o grădină zoologică.

Wojtek, ursul soldat, care a fost mai mult decât un prieten şi un camarad pentru oameni, a fost răsplătit pentru bunătatea, blândeţea şi veselia sa cu tristele gratii ale captivităţii.
Degeaba devenise popular printre oameni, degeaba a primit onoruri şi medalii. Prietenul mormăitor a fost trădat şi tratat în mod nerecunoscător (tipic speciei umane).
Singurele momente de fericire le-a trăit atunci când foştii săi camarazi de război vizitau grădina zoologică şi, spre disperarea îngrijitorilor şi a vizitatorilor, săreau gardul şi intrau în adăpostul lui Wojtek, unde se luptau în glumă cu el, îl mângâiau şi-i dădeau dulciuri, bere şi ţigări.

În rest, ursul, care se obişnuise cu prietenia şi compania soldaţilor, îşi petrecea zilele în singurătate şi mâhnire, tresărind vesel doar dacă auzea vorbindu-se limba poloneză în preajma sa...
Wojtek a trăit în aceste condiţii până în anul 1963, când a plecat din această lume. Avea vârsta de 22 ani, iar moartea sa a lăsat un gol uriaş în inimile foştilor camarazi de război, cărora le-a fost copil, frate, prieten credincios şi, mai presus de toate, un exemplu unic al dragostei pe care un animal sălbatic le-a arătat-o oamenilor în dramaticele clipe ale Războiului Mondial.

Lângă cuşca unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, prietenii săi i-au aşezat o plăcuţă comemorativă. Din fericire, nu a fost uitat. Povestea sa, incredibilă la prima vedere, a sensibilizat mulţi oameni. Astăzi, memoria lui Wojtek beneficiază de plăci comemorative în curtea Muzeului Imperial de Război din Londra şi la Muzeul Canadian de Război din Ottawa. Are şi statui, iar tot mai multe voci cer ridicarea unui complex memorial la Edinburgh. Manifestări şi conferinţe în memoria sa au loc periodic în Australia, Italia, Anglia, Scoţia, Elveţia şi, evident Polonia, iar BBC-ul i-a dedicat un film documentar recent lansat.

Dincolo de toate omagiile postume, povestea sa unică rămâne o mărturie a relaţiilor zbuciumate dintre oameni şi animale deopotrivă traumatizaţi de experienţa războiului.

Unul dintre video-urile omagiale care circulă pe Internet în amintirea lui Vojtek