Galerie foto (1)
Ultima
misiune sovietică pe Lună, Luna-24, a adus pe Pământ roci ce conţineau
apă, colectate de pe suprafaţa satelitului natural al Terrei. În ciuda
importanţei majore pe care o avea descoperirea, Occidentul a ignorat-o.
Mult timp, probabilitatea de a găsi apă pe Lună i-a încântat pe
oamenii de ştiinţă şi pe iubitorii genului ştiinţifico-fantastic. Dacă
vreodată ne-am gândi să menţinem o prezenţă umană pe Lună, dovezile care
atestă existenţa apei ar fi un element important în decizie.
În ultimii ani această dovadă a devenit din ce în ce mai clară, din
moment ce mai multe surse sugerează că pe Lună există apă. Mai întâi,
în 1994, în urma misiunii americane Clementine, care a folosit undele
radio pentru a căuta apa, s-a concluzionat că există posibilitatea ca
apa să se adăpostească, sub formă de gheaţă, undeva sub învelişul
superior al satelitului.
Apoi, alte dovezi au venit în urma misiunii Lunar Prospector, care a
găsit indicii ale prezenţei apei apei prin măsurarea cantităţii de
neutroni emişi de suprafaţa satelitului.
Ulterior, misiunea Galileo a constatat, în drumul său spre Jupiter, că există dovezi care atestă existenţa apei.
Ceva mai recent, în 2009, nava spaţială indiană Chandrayaan-I a
folosit o cameră cu infraroşu pentru observa urmele de apă din rocile
selenare.
Ciudat este că, deşi în urma misiunii Apollo au fost aduse aproape
300 de kilograme de roci selenare, NASA nu a semnalat existenţa apei în
conţinutul acestora. Acum, Arlin Crott, de la Universitatea Columbia din
New York, subliniază faptul că oamenii de ştiinţă de la NASA au
considerat că probele perlevate de Apollo au fost contaminate, după ce
au ajuns pe Pământ. Se pare că recipientele în care au fost transportate
rocile nu au fost închise ermetic din cauza prafului selenar care a
înfundat sigiliile. Aşa se face că, dacă s-a găsit apă în roci, oamenii
de ştiinţă au considerat-o ca provenind de pe Pământ, în urma
transportului.
Mai mult, în urma misiunii Apollo, americanii au concluzionat că
urmele, asemănătoare cu albiile unor râuri, de pe Lună, ar fi fost
create mai curând de lavă, decât de apă. Prin urmare, Luna a fost
considerată un mediu arid prin excelenţă.
Cu toate acestea, ruşii aveau altă părere. Crott a descoperit dovezi
care atestă că, în anii ''70, sovieticii au demonstrat că rocile de pe
Luna conţineau apă.
Una din cele mai puţin cunoscute misiuni sovietice este Luna-24, care
a ajuns pe suprafaţa Lunii în august 1976, unde a săpat 2 metri în
solul selenar şi a extras 300 de grame de rocă. La întoarcere, o echipă
de oameni de ştiinţă ruşi a analizat eşantionul şi a identificat semne
clare de apă în roci. Ei au raportat că apa reprezenta 0,1% din masa
probei.
Deşi rezultatele acestei cercetări au fost publicate în 1987, fiind
traduse şi în limba engleză, Crotts spune că nimeni nu îşi mai aminteşte
de ea.
Până acum, mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care şi chimistul
Harold Urey, câştigător al premiului Nobel, au prezis existenţa apei sub
formă solidă în craterele de la polii selenari, suprafeţe aflate în
permanentă umbră.
Crott detaliază în cele trei lucrări ale sale şi alte încercări de a
găsi apa pe Lună, printre care şi cea a NASA, în care o rachetă este
trimisă spre unul dintre polii umbriţi pentru a se vedea ce anume
conţine norul creat în urma impactului. Rezultatele au arătat că norul
conţinea apă şi alte substanţe, precum monoxid de carbon, în cantitate
la fel de mare ca şi apa.
Azi, NASA a revenit asupra declaraţiilor şi a admis că Luna are apă,
dar dacă americanii i-ar fi ascultat pe ruşi, această constatare s-ar fi
putut face cu decenii în urmă.
Sursa: technology review
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu