Carol cel Mare - regele care a făurit Franţa / Nicu Pârlog

Galerie foto (6)

„Era înalt de şase picioare şi cinci degete şi era clădit pe măsura înălţimii sale. Avea un păr lung şi frumos , alb precum neaua, un nas puternic şi o privire demnă şi neclintită. Era cumpătat la băutură şi mâncare şi s-a păstrat sănătos cu toate că a îndurat greutăţi şi boli precum orice soldat de rând.”( Einhard, cronicarul curţii, contemporan cu Charlemagne)

Tatăl Europei

Supranumit pe bună dreptate Carol cel Mare, Charlemagne, cum îl numesc cu nedisimulată mîndrie naţională francezii, a fost fără doar şi poate unul dintre cei mai impresionanţi împăraţi europeni.

Carolus Magnus, cum îl denumeau cu mare pompă cronicile scrise în latină, s-a născut, cel mai probabil, pe data de 2 aprilie, anul 742, în Herstal, un oraş aproape de Liege, în Belgia de astăzi. Există controverse între specialişti privitoare atât la data, cât şi la locul naşterii, datorită faptului că documentele rămase pînă azi oferă informaţii incomplete şi uneori contradictorii.

Carol era cel dintâi născut al regelui Pepin cel Scurt şi al reginei Bertrada de Laon. Viitorul lider de proporţii continentale avea în spate o ascendenţă valoroasă, fiind nepotul lui Carol Martel, o temută căpetenie politică şi militară a francilor. În acord cu ascendenţa sa ilustră şi faptele de arme ale strămoşilor săi, nepotul lui Carol Martel avea să scrie el însuşi unele din cele mai glorioase pagini de istorie ale Europei Occidentale. El este văzut de mulţi istorici nu doar drept părinte fondator al Franţei şi Germaniei, ci şi ca un fondator al Europei unite, dacă ţinem cont de faptul că Charlemagne a fost primul conducător al unui imperiu în Europa, de la căderea Imperiului Roman, iar realizările sale au contribuit hotărâtor la crearea unei identităţi europene comune, pentru numeroase populaţii din vestul şi centrul Europei - viitorul nucleu al Europei unite.

El a fost primul rege european care şi-a transformat castelul într-un important centru de studiu, invitând savanţi şi oameni învăţati din toată lumea şi acordându-le adăpost, libertate şi sprijin. El a fost cel care a lansat o reformă monetară fără precedent şi a fixat taxe în funcţie de veniturile supuşilor săi. Conştient de abuzurile colectorilor de taxe, a introdus plata taxelor prin intermediul monedelor de argint, standardizând valoarea fiecărei monede.

Era iubit şi temut în egală măsură. Conform descrierilor din cronici, era o fire veselă, dinamică şi încrezătoare. Rar mergea la pas, cel mai adesea călărea în grabă, astfel încât oricine vroia să i se adreseze, fie el sfetnic de curte sau ţăran umil, trebuia să ţină pasul cu regele!

Ştia după nume pe toţi cei care locuiau în castelul său, de la consilierii apropiaţi la cel mai de jos servitor. Era un mare iubitor de câini, fiind tot timpul înconjurat de haita credincioşilor săi prieteni necuvântători. Cu toate că era un rege din toate punctele de vedere, rar era de găsit în palat. Când nu participa personal la bătălii, era la vânătoare sau vizita administratorii locali, decretând la faţa locului legi noi menite să-şi protejeze poporul, deoarece Charlemagne se baza pe oamenii de rând pentru a-şi asigura grosul armatei.

Era sângeros, dar popular şi iubit. Era un politician feroce, dar cunoştea bine dedesubturile sufletului omenesc şi ţinea mereu cont de starea de spirit a celor din jur, fie ei supuşi sau duşmani de pe câmpul de luptă. Mantia albastră pe care o purta în bătălii, alături de faimoasa Joyeuse, spada sa, sunt considerate şi astăzi obiecte de cult de către majoritatea francezilor. Nu degeaba Papa Ioan Paul al II-lea se referea la el, într-o cuvântare, ca al un Pater Europae .


Regele regilor
În anul 768, când Charlemagne avea 26 ani, adunarea generală a francilor i-a declarat regi atât pe el, cât şi pe fratele său mai mic, Carloman. În anul 771, Carloman moare în urma unei boli, iar Carol moşteneşte jumătatea de regat a fratelui său, devenind astfel rege al tuturor francilor.

Francii, la acea vreme erau tentaţi de întoarcerea la tradiţiile şi credinţele lor "păgâne", precreştine. Nici situaţia din împrejurimi nu era diferită. Saxonii din nord erau încă păgâni, iar în sud, puternica Biserică nu precupeţea niciun efort pentru a-şi recupera pământurile confiscate de regatul longobarzilor din nordul Italiei.

Conducător înnăscut, politician abil şi fire pragmatică, Charlemagne dorea de pe atunci întărirea influenţei sale şi restabilirea ordinii în Europa Apuseană. Evident, sub conducerea sa...
Aşa că, în anul 772, regele francilor a lansat o campanie militară de mari proporţii, ce a durat peste 30 de ani şi în urma căreia şi-a atins toate obiectivele. În preajma anului 800, Charlemagne domnea cu o mână de fier peste toată Europa occidentală.

Primele operaţiuni militare lansate de regele fără seamăn al francilor au vizat conflictul din Aquitania (partea de sud a Galiei romane), început de tatăl său, dar abandonat de acesta. Prin hărţuiri repetate şi manevre politice, l-a convins pe Lupus, duce de Gasconia, să-i predea atât Aquitania, cât şi Gasconia natală. După episodul Aquitaniei, s-a lăsat convins de papa Hadrian I să pornească un război cu lombarzii. Tatăl său încercase să îndeplinească această misiune încredinţată de papi, dar în urma unor neînţelegeri între căpeteniile france, a abandonat campania. Carol, în schimb, i-a înfrânt pe longobarzii conduşi de regele Desiderius, după o campanie hotărâtă, ce a culminat cu asediul de la Pavia (774), în urma căruia longobarzii s-au recunoscut învinşi.

Trăiţi sub cruce sau muriţi de spadă...

Cei aproximativ 30 de ani de războaie au avut drept componentă principală atacurile sale asupra saxonilor. Carol a fost încurajat de papii Romei, care vroiau de mult o spadă cu care să se răzbune pe barbarii saxoni, vinovaţi de măcelărirea tuturor misionarilor trimişi de-a lungul anilor să-i creştineze. Niciun război dus de franci nu s-a comparat cu cel dus împotriva saxonilor, nici unul nu a fost atât de costisitor şi sângeros.

Saxonii erau un neam războinic, nesupus, ostil religiilor impuse de alţii. Dar, în ciuda pierderilor mari, Charlemagne şi soldaţii săi pătrundeau tot mai adânc în inima pădurilor sălbatice ale vechii Europe, urmărind şi supunând cu forţa orice trib saxon întâlnit. După ce a supus toate uniunile tribale aflat în calea sa, Carol a strămutat aproximativ 10.000 de saxoni care trăiseră pe malurile Elbei şi i-a dus în Galia şi Germania. Războiul cu saxonii a durat mulţi ani, iar supravieţuitorii au avut de ales între creştinare şi exterminare. Termenii impuşi de Carol dictau saxonilor să renunţe la cultele lor religioase, să accepte creştinismul şi să trăiască în bună înţelegere cu vecinii lor franci.

În timpul lungilor sale conflicte cu saxonii, Charlemagne a dorit să-şi securizeze frontiera de sud, din Pirinei, astfel că a lansat o expediţie în Spania. Toate oraşele şi castelele atacate i s-au supus aproape instantaneu. Faima sa depăşise cu mult graniţele regatului franc. Tot atunci, a suferit şi singura sa înfrângere memorabilă, în momentul în care trupele sale au fost atacate de basci, aliaţii cu gasconii trădători. Atacul s-a petrecut în Trecătoarea Roncevalles din Pirinei. Momentul a fost consemnat în cântecele şi povestirile menestrelilor de la curţile europene, sub numele de Cântecul sau Epopeea lui Roland, în care se povestesc faptele de arme şi sfârşitul tragic al Contelui Roland, unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi războinici de la curtea lui Charlemagne.

Carol şi-a continuat peregrinările războinice prin supunerea bretonilor, după care şi-a strâns armata şi a poposit în Roma, unde s-a rugat, şi s-a întors apoi în Galia.
Nici acolo nu a stat mult, deoarece aroganţa şi prostia Ducelui Tassilo al Bavariei au dus la un conflict armat. Odată calmate lucrurile în Bavaria (prin înfrângerea lui Tassilo, care în 794 a fost silit să renunţe la orice pretenţie asupra Bavariei, acesta intrând în componenţa Regatului Franc), a izbucnit un nou război, de data aceasta cu triburile slave ale wiltzilor (veletilor). Aceştia au fost, în cele din urmă, învinşi şi au devenit, împreună cu vecinii lor abodriţii (sau obotrizii), aliaţi ai francilor, sprijinindu-l ulterior pe Charlemagne în lungul său război cu saxonii. Au urmat războaiele cu avarii, considerate de unii istorici drept cele mai dure confruntări ale lui Charlemagne, după cele cu saxonii. Carol a ieşit din nou învingător.

Cum regele franc părea că are de onorat un contract nelimitat cu Zeul Ares, au izbucnit luptele cu vikingii danezi. Regele danez Godfred apucase deja să-i subjuge pe obotrizii aliaţi cu francii, când Carol l-a atacat. Regele danez nu a trăit până la sfârşitul confruntărilor, fiind ucis de către un războinic din propria-i gardă.

Charlemagne a împiedicat de asemenea extinderea dominaţiei musulmane în Europa apuseană, în schimb extinzând constant graniţele regatului franc spre sud.


Cel ce doarme la Aix-la-Chapelle

Considerat pe bună dreptate drept cel mai grandios lider medieval vest-european, Charlemagne nu s-a limitat doar la războaie şi cuceriri. Din contră, a fost un vizionar, un excelent administrator şi un conducător de excepţie, interesat şi de prosperitatea maselor largi ale populaţiei. În timpul vieţii sale, imperiul se întindea peste teritoriile de astăzi ale Franţei, Germanie, Elveţiei, Olandei, precum şi în jumătate din Spania şi Italia.

Prin stabilirea unui centru de comandă asupra Europei vestice, Charlemagne a restabilit parţial unitatea şi gloria defunctului Imperiu Roman de Apus şi a pavat drumul către dezvoltarea Europei moderne. A stabilit relaţii diplomatice fără precedent cu regii din Galicia şi Asturia, precum şi cu triburile înverşunaţilor scoţi. A avut chiar o relaţie de amiciţie cu legendarul calif Harun al-Raşid, cu toate că cei doi nu s-au întâlnit niciodată.

Împăraţii bizantini Niceforus, Mihail şi Leo i-au căutat prietenia şi au încercat să încheie alianţe cu el. Carol cel Mare a rămas toată viaţa un om fascinat de străini, de oameni de pe alte meleaguri, care vorbeau alte limbi şi aveau credinţe şi obiceiuri necunoscute lui. În imperiul său şi-au găsit adăpost şi protecţie numeroşi refugiaţi, care căutau să scape de persecuţiile din ţările lor de baştină. A fost un om pios, în ciuda exceselor sale de pe câmpul de luptă şi a creştinărilor forţate. Istoria l-a reţinut şi ca pe un rege cu o generozitate aparte, nemaiîntâlnită la monarhii care i-au succedat. A fost iubit de mase pentru mila pe care o avea faţă de cei sărmani.

Puterea, faima şi geniul său nativ au dus la încoronarea sa publică. Cu toate acestea, modestia sa proverbială a făcut ca evenimentul să fie aproape de anulare, deoarece, la aflarea veştii că urma să fie încoronat ca împărat de către Papa Leo al III-lea, Carol cel Mare a declarat că nu va pune piciorul în biserică în acea zi. Cu toate acestea, evenimentul s-a produs. Era ziua de Crăciun a anului 800, iar Charlemagne a primit titlul suprem în Basilica Sfântului Petru din Vatican.

Cu toate acestea, sfârşitul bate chiar şi la uşile celor mai puternici oameni ai lumii. Nici Charlemagne nu a fost cruţat. Suferea de pleurezie şi a avut ambiţia personală să nu mănânce nimic, deoarece credea că se va vindeca prin post negru. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, l-a chemat lângă el pe Louis cel Pios, rege al Aquitaniei, singurul dintre fii săi legitimi care rămăsese în viaţă, şi l-a desemnat succesor. Charlemagne s-a sfârşit din viaţă pe data de 28 ianuarie anul 814.

A fost îngropat în catedrala de la Aix-la-Chapelle (astăzi Aachen, în Germania) catedrală construită din ordinul său. Portretul făcut de cronicarul Einhard a fost unul fidel realităţii. În anul 1861, mormântul lui Charlemagne a fost deschis de o echipă de cercetători francezi care i-au analizat în premieră scheletul. Pe baza unor cercetări ulterioare, din anul 2010, a reieşit că gloriosul rege al francilor îşi merita într-adevăr supranumele de Cel Mare, fie şi pe considerente antropometrice. Charlemagne avusese înălţimea de 1,84 metri, ceea ce îl transformase într-un gigant al vremurilor sale, mai ales că înălţimea medie a unui bărbat din acea perioadă era de 1,67 metri. A fost un rege mare, la propriu şi la figurat!