Experienţele extracorporale au
reprezentat de multă vreme o sursă de fascinaţie pentru oameni, dat
fiind că există relatări despre aceste „aventuri” în afara corpului încă
de acum câteva mii de ani. Senzaţia de plutire şi capacitatea de a
observa propriul corp din exterior sunt caracteristicile tipice ale
acestor experienţe ce au intrigat de-a lungul timpului doctorii,
filozofii şi teologii. Dacă timp de milenii oamenii au atribuit aceste
fenomene unor forţe paranormale, astăzi, mulţumită cercetărilor
efectuate în ultimii ani de specialiştii în neuroştiinţe, aceste
experienţe ciudate au fost explicate.
Doctorii au identificat câteva dintre afecţiunile care pot duce la
experienţe extracorporale, printre acestea numărându-se epilepsia şi
atacul cerebral. Experienţele extracorporale se pot manifesta şi în urma
unor evenimente traumatice ca accidentele rutiere sau supradozele de
droguri, precum şi în timpul practicării sporturilor extreme sau
meditaţiei. Statisticile arată că una din 10 persoane are parte de o
astfel de experienţă de-a lungul vieţii.
Recent, mai mulţi oameni de ştiinţă au reuşit să inducă experienţe
extracorporale unor voluntari sănătoşi, în condiţii de laborator, făcând
astfel câţiva paşi importanţi spre demistificarea acestui fenomen.
Prima experienţă extracorporală reuşită în laborator
Henrik Ehrsson, profesor în neuroştiinţe cognitive în cadrul
Institutului Karolinska din Stockholm, este unul dintre cercetătorii
care au depus numeroase eforturi pentru a studia experienţele
extracorporale.
Primul experiment ce a dus la obţinerea unei experienţe extracorporale
în condiţii de laborator a avut loc în 2007, fiind efectuat de
profesorul Ehrsson. Acesta a pornit de la următoarea premisă: „Ce s-ar
întâmpla dacă am «lua» ochii unui voluntar şi i-am muta în altă parte a
camerei? Oare acesta ar continua să vadă din locul unde se află corpul,
sau din noua poziţie a ochilor?”.
Pentru a afla răspunsul, Ehrsson a cerut voluntarilor să se aşeze pe un
scaun şi să poarte nişte ochelari speciali, conectaţi la două camere
video aflate la 2 metri în spatele lor. Voluntarii recepţionau în
lentila stângă imaginile filmate de camera din partea stângă, iar în
lentila dreaptă cele captate de camera din partea dreaptă, astfel că îşi
vedeau propriul spate din perspectiva unei persoane virtuale, situate
la 2 metri în spatele corpului lor.
Apoi, profesorul Ehrsson a folosit două beţe de plastic, cu unul dintre
ele împungând uşor voluntarii în piept, fără ca aceştia să observe, iar
cu celălalt repetând acţiunea în zona aflată sub camerele video,
atingând pieptul inexistent al „persoanei virtuale”. Atunci când cele
două gesturi erau sincronizate, voluntarii au relatat că aveau parte de
experienţe extracorporale, simţind că se află în locul unde se găseau
„ochii” lor, de unde îşi priveau propriul corp.
Aşadar, chiar dacă voluntarii putea să îşi observe corpul, înţelegând că
se află în acelaşi loc ca la începutul experimentului, creierul a
recalculat poziţia „sinelui” în cameră, ceea ce a dus la apariţia
experienţei extracorporale.
Pentru a confirma că voluntarii se percep cu adevărat a fi în zona unde
se află camerele video, profesorul Ehrsson a folosit un ciocan în
următoarea fază a experimentului, prefăcându-se că loveşte cu forţă sub
camerele video, unde se găsea corpul virtual. Senzorii aflaţi pe pielea
voluntarilor au identificat imediat o accelerare a pulsului şi a
nivelului transpiraţiei, simptome ale fricii, reacţie tipică a corpului
uman în cazul unor ameninţări.
Studiile medicale arată că oamenii ajung să perceapă propriul corp ca
fiind parte a sinelui graţie simţului numit „propriocepţie”. Astfel,
creierul construieşte senzaţia de „sine” combinând semnalele
recepţionate de la piele, muşchi şi articulaţii cu datele percepute de
ochi. În mod normal, aceste fluxuri senzoriale distincte se combină
perfect, rezultatul fiind senzaţia de „sine”.
Experimentul a arătat că în cazul în care informaţiile din aceste
fluxuri senzoriale nu se potrivesc, senzaţia de „sine” dispare. În
aceste cazuri, creierul forţează luarea unei decizii, ceea ce poate duce
la senzaţia că „sinele” se află în alt corp. Acesta a fost rezultatul
pe care l-a observat dr. Ehrsson.
Experimentul profesorului Ehrsson a fost primul caz în care s-a reuşit
inducerea unei experienţe extracorporale în cazul unor voluntari
sănătoşi. De asemenea, studiul a fost primul caz în care s-a reuşit
inducerea perceperii sinelui în alt loc decât cel în care se afla corpul
voluntarilor. „Concretizarea acestei iluzii este o reuşită importantă,
deoarece dezvăluie care este mecanismul prin care apare senzaţia că ne
aflăm în interiorul corpului nostru. Identificarea acestuia reprezintă
un progres important, deoarece acceptarea propriului corp drept centrul
prin care percepem lumea este un aspect fundamental al conştiinţei de
sine”, a explicat Ehrsson.
Noi experimente uluitoare
Pentru a testa limitele creierului uman în ceea ce priveşte percepţia
propriului corp, profesorul Ehrsson şi-a continuat studiile. Unul dintre
acestea a pornit de la faptul că victimele atacurilor cerebrale, în
cazuri foarte rare, ajung să perceapă un „membru fantomă” - o a treia
mână, spre exemplu.
Efectuând un experiment, doctorul Ehrsson a descoperit că poate păcăli
creierul voluntarilor în doar câteva minute, convingându-l să perceapă
prezenţa unei a treia mâini.
Această descoperire a fost realizată în urma a 5 experimente separate,
efectuate pe 154 de voluntari. Participanţii la studiu erau aşezaţi la
masă, iar lângă mâna lor dreaptă era plasată o mână artificială, din
cauciuc. După ce se aşezau, cercetătorii le acopereau umărul şi braţul
drept cu un prosop alb, creând iluzia că voluntarul avea trei mâini.
Apoi, cercetătorii atingeau simultan cele două mâini (braţul drept al
voluntarului şi cel artificial). După aproximativ 30 de secunde de
atingeri simultane, voluntarii au început să simtă atingerile pe ambele
braţe atinse, percepând şi cea de-a treia mână ca făcând parte din
corpul lor.
Senzorii amplasaţi pe mâna stângă au confirmat faptul că voluntarii
percepeau braţul artificial ca fiind parte a corpului, reacţiile
fiziologice la „ameninţarea” acestuia cu un cuţit fiind identice cu cele
observate atunci când braţul drept era supus acestui tratament.
Arvid Guterstam, unul dintre membrii echipei de cercetători conduse de
Ehrsson, a explicat cauzele acestei experienţe: „Ca urmare a iluziei
optice, în creier apare un conflict referitor la care din cele două
mâini drepte aparţine corpului voluntarului. Firesc ni s-ar părea ca
doar una dintre cele două mâini să fie percepută ca aparţinând corpului,
însă creierul rezolvă acest conflict acceptând ambele mâini drepte ca
membre, astfel că subiecţii au senzaţia că au trei mâini”.
Cercetătorii cred că această descoperire poate fi folosită pentru a
îmbunătăţi viaţa persoanelor nevoite să folosească proteze, urmând ca în
viitor să permită pacienţilor paralizaţi să opereze membre robotizate.
Într-un alt experiment, cercetătorii de la Institutul Karolinska au
folosit metode similare pentru a-i convinge pe cei 200 de participanţi
la studiu că se află în corpul unei micuţe păpuşi Barbie (măsurând 30 de
centimetri în lungime) sau în cel al unui manechin imens (măsurând 4
metri în lungime). Pentru a induce voluntarilor senzaţia că se află în
corpul artificial, cercetătorii au apelat din nou la stimularea
simultană a corpului real al voluntarilor şi a celui artificial în care
aceştia credeau că se află.
După ce voluntarii ajungeau să se perceapă ca fiind în corpul
artificial, le era arătat un cub, cercetătorii cerându-le să arate,
folosindu-se de mâini, cât de mare este acesta. Atunci când
participanţii credeau că se află în corpul păpuşii Barbie, cubul părea
imens; în schimb, atunci când se credeau în corpul unui gigant, cubul
părea mic. Astfel, experimentul a demonstrat că percepţia propriului
corp reprezintă un etalon fundamental folosit de creier pentru a percepe
lumea din jur.
Această iluzie poartă numele de „iluzia Alice”, fiind inspirată de
aventurile personajului omonim din „Alice în Ţara Minunilor”. În cartea
lui Lewis Caroll, Alice s-a micşorat după ce a băut o poţiune magică,
devenind apoi uriaşă după ce a consumat o prăjitură. Bjorn van der
Hoort, unul dintre autorii acestui studiu, afirmă că această iluzie ar
putea fi folosită pentru a face specialiştii să se identifice cu anumiţi
microroboţi (spre exemplu, pentru a opera la nivel microscopic în
corpul unui pacient) sau cu roboţi de dimensiuni gigantice (pentru a
efectua reparaţii în cadrul unei sonde petroliere sau a unei centrale
nucleare).
Într-un alt studiu, coordonat de profesorul Mel Slater de la Universitat de Barcelona,
cercetătorii au reuşit să convingă voluntari de sex masculin că se află
în corpul unei fete. Ei au reuşit să creeze această iluzie cu ajutorul
unor căşti conectate la un sistem de realitate virtuală pe care
voluntarii le purtau în timp ce erau atinşi pe braţ. „Experimentul
nostru reprezintă prima cercetare ce demonstrează că sentimentul de
proprietate asupra corpului poate fi transferat în întregime asupra unui
corp virtual”. Studiul efectuat la universitatea catalană indică faptul
că senzaţiile de sine şi de proprietate asupra corpului pot fi
manipulate cu uşurinţă. Cercetătorii sugerează acest lucru ar putea fi
folosit pentru a trata afecţiunile ce au la bază percepţia distorsionată
a propriului corp, precum anorexia.
Existenţa sufletului, pusă în pericol?
Toate aceste experimente ce dezvăluie modul în care creierul
construieşte imaginea de sine a unei persoane i-a făcut pe unii
cercetători să susţină că rezultatele au impact şi asupra filozofiei,
dincolo de potenţialul folosirii acestor descoperiri pentru dezvoltarea
unor tehnologii noi.
Thomas Metzinger, directorul Grupului de Filozofie Teoretică din cadrul
Universităţii Johannes Gutenberg din Mainz, Germania, explică de ce
experimentele efectuate de specialişti în neuroştiinţe, precum Henrik
Ehrsson, sunt extrem de importante. „Sunt anumite lucruri, precum
conceptul de sine, despre care oamenii credeau că nu pot fi înţelese cu
ajutorul ştiinţelor. Acum, acest lucru este demonstrat ca fals, sinele
fiind uşor de manipulat de oamenii de ştiinţă. Cred că cercetările
efectuate de Henrik subliniază faptul că nu există un «suflet» sau un
sine care să fie independent de creier”, susţine Metzinger.
Întrebat dacă este de părere că ştiinţa poate explica absolut tot, dr.
Ehrsson a oferit un răspuns ferm: „Absolut! Poate că va dura câteva sute
de ani, dar sunt convins că ştiinţa va oferi explicaţii complete şi
pentru subiecte complexe, aşa cum este mintea umană. Poate că
filozofilor nu o să le placă acest lucru şi vor continua să susţină că
încă există întrebări fără răspuns în ceea ce priveşte mintea umană,
însă vom înţelege toate elementele componente”.
În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au reuşit să descifreze numeroase mistere ale creierului uman, oferind un răspuns pentru „tunelul de lumină” dintre viaţă şi moarte, abordând tema liberului arbitru sau descriind cele două sisteme ale minţii umane.
Astăzi, neuroştiinţele se află într-o continuă dezvoltare, promiţând să
ofere în următorii ani noi explicaţii referitoare la modul în care
creierul construieşte efectul cunoscut sub denumirea de „sine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu