Martori la facerea lumii / Mihaela Stănescu

Galerie foto (16)

În curgeri de lavă, în clocote de apă acidă, în ţâşniri de aburi şi fum de pucioasă, o bucată de pământ se luptă să se desprindă de trupul Africii, punând între ea şi continent un braţ de mare. Ca într-un uriaş experiment alchimic, într-un iad de căldură şi miasme, sub ochii noştri se naşte un ocean.

Deşertul Danakil: în extremitatea de est a Africii, o bucată de 155.000 km² din suprafaţa Pământului pare să fi fost împrumutată de pe o altă planetă, într-atât de extraterestru pare peisajul dominat de cruste de săruri, vapori de acid sulfuric, câmpii de piatră şi lacuri de lavă.

E totuşi un peisaj terestru, dar cu totul neobişnuit, căci pare împrumutat dintr-un un alt timp geologic, din trecutul îndepărtat al Pământului, şi expus, miraculos, ochilor noştri. Ceea ce se petrece în Danakil este o secvenţă desprinsă din viaţa de demult a Terrei, pe când planeta era încă tânără şi, prin prefaceri brutale, îşi modela violent înfăţişarea de la un milion de ani la altul.
Dar ce se întâmplă? Nimic altceva decât că aici se formează un nou continent, care va fi despărţit de marea Africă printr-un nou ocean. Peste câteva milioane de ani, Cornul Africii - peninsula Somalia - se va desprinde de continentul-mamă, iar geografia acestei lumi va fi altfel decât cea pe care am învăţat-o noi.

Ca să înţelegem ce se întâmplă azi în Danakil, trebuie să ne întoarcem cu mintea la ceea ce s-a petrecut aici în urmă cu 30 milioane de ani. Solul era atunci frământat de o intensă activitate vulcanică şi tectonică. Africa şi Arabia, care până atunci fuseseră unite, au început să se îndepărteze una de alta, fenomen care a dat naştere la două rifturi - fisuri adânci în scoarţa terestră - în care aveau să se formeze Golful Aden şi, respectiv, Marea Roşie. Scoarţa s-a subţiat şi, în cele din urmă, s-a rupt, desăvârşind despărţirea Peninsulei Arabice de continentul african. Dar cele două mase de uscat se deplasează şi în ziua de azi, îndepărtându-se mereu una de alta cu o viteză de 1-2 cm/an. Grosimea scoarţei în acestă zonă nu depăşeşte câţiva kilometri - prea puţin pentru a rezista forţelor colosale din măruntaiele pământului. Triunghiul Afar - unde se găseşte şi Deşertul Danakil - se află deasupra unui "punct fierbinte", un loc în care magma aflată sub presiune iese violent la suprafaţă, dând naştere unor noi forme de relief. Aşa s-a născut Depresiunea Afar, lată de 300 de kilometri, care continuă să se lărgească; în acelaşi timp, se tot scufundă, coborând din ce în ce mai mult (azi altitudinea ei este de aproximativ 160 m sub nivelul mării).

În mijlocul depresiunii se înalţă craterul Dallol, locul celei mai intense activităţi vulcanice şi geotermale din deşert. Aici, apa - o saramură clocotită - se ridică la suprafaţă şi îşi depune încărcătura de oxizi, săruri şi sulf, edificând bizare alcătuiri minerale, ce se înalţă din bălţile de acid sulfuric.

O mână de oameni - afarii - trăiesc în aceste locuri, parcă în afara timpului, un neam de făpturi umane cu firi aprige, înăspriţi de greaua viaţă în mijlocul pustiului sărat. Aproape singurul lucru care poate fi "cules" de aici e sarea, lăsată în urmă de apele Mării Roşii, care au inundat acest ţinut în urmă cu 200, 120 şi 80 de ani în urmă.

Afarii o extrag cu metode primitive - o toporişcă şi un băţ de lemn - o încarcă pe cămile, după care urmează o călătorie de şase zile până pe dealurile înconjurătoare, unde afarii au în sfârşit prilejul să întâlnească alţi oameni şi să schimbe sarea pe alte câteva produse strict trebuitoare. Nimeni altcineva, cu excepţia afarilor, nu s-ar putea încumeta să călătorească prin Danakil fără călăuzirea lor, iar expediţiile ştiinţifice şi puţinii turişti care se aventurează aici le oferă afarilor şansa unui mic câştig în plus, pe care îl obţin lucrând ca ghizi în ţinutul infernal.

Iar între timp, în Triunghiul Afar pământul îşi continuă prefacerile furtunoase, reeditând cu o viteză incredibilă fenomenele genezelor geologice de acum câteva zeci de milioane de ani.

Există oameni care au văzut şi simţit în direct aceste extraordinare munci ale naturii, aşa cum s-a întâmplat geologului Dereje Ayalew şi colegilor săi de la universitatea din Adis Abbeba (Etiopia).
La 26 septembrie 2005, ţinutul a fost zgâlţâit de seisme violente, vulcanul Dabbahu a erupt, iar când geologii au ajuns la faţa locului, pământul s-a crăpat şi a început să se cutremure sub picioarele lor, într-o viziune de Apocalipsă. După câteva secunde, când totul s-a liniştit, cercetătorii şi-au dat seama că fuseseră martorii unui moment pe cât de înfricoşător, pe atât de sublim: un pas către formarea unui nou ocean.
Studii realizate, în aceeaşi perioadă, de Tim Right de la Universitatea Oxford din Marea Britanie şi de o echipă britanico-etiopiană, care au efectuat măsurători cu ajutorul sateliţilor, au arătat că se formase o fisură lungă de 60 km şi a cărei lăţime atingea pe alocuri, 8 metri.
Uluitoare este viteza cu care s-a întâmplat totul: abia vreo săptămână, departe de scara geologică a timpului, la care judecăm de obicei durata prefacerilor geologice la nivel continental. Dacă evenimentele vor continua în acelaşi ritm, în doar câteva milioane de ani (tot puţin faţă de viteza cu care se întâmplă în mod normal asemenea fenomene), pământul se va scufunda tot mai mult, până când, în cele din urmă, apele Mării Roşii se vor vărsa în această nouă vale şi vor acoperi definitiv ţinutul. Şi atunci, o nouă întindere de mare va separa Africa de cornul ei.

Fereastră spre interiorul Pământului: peisajul vulcanic din craterul Erta Ale, unde se află unul dintre puţinele lacuri de lavă active de pe Terra. Existenţa unui astfel de lac implică o delicată stare de echilibru între magma topită, fierbinte, din adâncuri şi cea de la suprafaţă, mai rece şi pe cale de solidificare. La suprafaţa lacului, se formează mereu blocuir de lavă întărită, care plutesc o vreme pe magma fierbinte şi apoi se topesc din nou, amestecându-se cu ea.
Erta Ale ("Munţii fumegători") sunt temuţi de afari, care cred că locul e împânzit de spiritele rele ale unor răposaţi păstori, călare pe cai zburători.

Ici-colo, gheizere a căror apă fierbinte e încărcată cu săruri de fier - ce dau culoarea roşiatică solului - sunt mărturii ale intensei fierberi din adâncul pământului. Apele acestor gheizere emană vapori toxici şi nu rareori pot fi găsite aici păsări moarte, ce-şi părăsiseră rutele de migraţie obişnuite, rătăcind în căutarea apei, dar au căzut pradă aerului otrăvit.

Chiar şi acest deşert neprimitor are frumuseţile lui: peisajul e însufleţit de forme şi culori uimitoare. Enorme şi bizare ciuperci minerale "au crescut" pe sol - viitorul fund al oceanului -, din sărurile depuse în cursul episoadelor în care apele Mării Roşii au inundat ţinutul. O delicată dantelă de sare şi sulf a răsărit în mijlocul unui ochi de apă acidă. Atât de surprinzătoare sunt uneori grafica şi cromatica acestor alcături minerale, încât cuvântul "artă" îţi apare automat în minte, iar expresii ca "opere de artă ale naturii" nu-ţi mai par clişee.

Un straniu amestec de culori, de materii, de mirosuri domneşte în deşertul Danakil. În răsăritul Africii, natura pune în scenă o secvenţă din frământata ei viaţă geologică, recreând, în prezent, episoade ce amintesc de trecutul violent al planetei Pământ.

Surse foto: Hepta, Shutterstock