S-a ascuns timp de 71 ani: aventura celei mai rare insecte din lume

Galerie foto (4)

În mijlocul Mării Tasmaniei, undeva între ţărmurile Australiei şi Noii Zeelande, tronează de milioane de ani Insula Lord Howe. În apropierea ei, pe un impunător pisc de piatră care străpunge cerul, înălţându-se din mijlocul mării, o insectă uriaşă, de mult considerată dispărută, s-a dovedit a-şi fi continuat existenţa la adăpost de orice privire omenească. Epopeea speciei sale este susţinută de o interesantă aventură a ştiinţei şi cunoaşterii într-unul dintre cele mai sălbatice şi izolate locuri ale lumii.

Piscul, oceanul şi insecta care seamănă cu un homar

Mare parte din aventura recentă celei mai rare insecte din lume s-a derulat pe un promontoriu stâncos denumit Piramida lui Ball, în amintirea locotenentului Henry Lingbird Ball, un navigator care a descoperit spectaculosul pisc de piatră în anul 1788.

Stânca este nimic altceva decât rămăşiţa erodată de timp a unui con vulcanic de acum 7 milioane ani. Înaltă de 562 metri, cu o lungime de doar 1.200 metri şi o lăţime de doar 300, Piramida lui Ball este cea mai înaltă formaţiune geologică de acest fel din întreaga lume. Pentru ocrotirea sa şi conservarea habitatului pe care îl cuprinde, insula a fost inclusă în Parcul Marin Howe Islands şi beneficiază de un regim special de protecţie.
Timp de ani de zile, acest pisc abrupt şi stâncos a adăpostit o taină preţioasă pentru lumea oamenilor de ştiinţă. Situat la 21 kilometri de Insula Lord Howe, avanpostul stâncos avea să salveze una dintre cele mai bizare şi mai interesante specii de insecte, aşa-numitul "homar de copac" (Dryococellus australis), care nu era deloc un homar, ci una dintre cele mai mari insecte din lume. Astăzi este dispărut total din Insula Lord Howe.

Din punct de vedere sistematic, face parte din grupul aşa-numitelor "insecte-beţe", clasate în Ordinul Phasmatodea şi familia Phasmatidae.
Atinge o talie uriaşă pentru o insectă, cu o lungime a corpului de 15 centimetri şi o greutate de aproximativ 25 grame, femelele fiind mai mari decât masculii. Au o siluetă prelungă, membre solide şi butucănoase, fiind acoperite cu o armură chitinoasă groasă; din această cauză, primii exploratori i-au considerat crustacee, un fel de homari.

Masculii au un abdomen mai pronunţat decât al femelelor şi spre deosebire de alte insecte din familia lor, "homarii de copac", cum impropriu sunt încă denumiţi, nu au aripi, dar sunt capabili să fugă cu o viteză considerabilă.
De asemenea, comportamentul lor este diferit de cel al majorităţii speciilor de insecte. Masculii şi femelele formează legături pe viaţă, în care masculii urmează femelele şi activităţile lor depind de cele ale femelelor.

Ouăle sunt depuse pe ramurile copacilor, iar nimfele eclozează după o perioadă de nouă luni de la depunerea ouălor. Nimfele (insectele imature care ies din ouă) au o culoare verde strălucitoare şi sunt active doar pe perioada zilei. Pe măsură ce avansează procesul de maturizare, se transormă în adulţii cu colorit negru-roşcat şi comportament preponderent nocturn.

Întoarcerea marelui dispărut

Dryococellus australis era pe vremuri o specie de insectă foarte frecventă pe Insula Lord Howe, unde era folosit de către oameni ca momeală pentru pescuit.
Apocalipsa acestor insecte fascinante a sosit în anul 1918, sub forma naufragiului navei S.S. Makambo, vas care transporta provizii în insula de la capătul pământului.

Eşuat accidental, vasul a trebuit să fie evacuat, iar lucrările de reparaţie s-au întins pe o perioadă de nouă zile, timp suficient pentru ca şobolanii negri de pe vas (mai toate navele vremii aveau la bord asemenea "călători clandestini") să înoate cu succes spre insulă, ceea ce a dus la dezastrul cu care s-a confruntat această specie bizară de insecte.
Rozătoarele invazive ajunse pe insulă au descoperit o delicioasă şi facilă sursă de hrană sub forma uriaşelor gângănii care trăiseră liniştite timp de milioane de ani, fără ameninţarea vreunui prădător natural.

Dezastrul ecologic a avut cu adevărat proporţii apocaliptice pentru insecte. Doi ani mai târziu, în anul 1920, şobolanii erau peste tot, iar insectele nicăieri. Bine că fuseseră măcar catalogate şi studiate de entomologi. Cazul lor a fost unul dintre cele mai dramatice exemple de situaţii în care o spacie invazivă distruge total o specie nativă.
Din anul 1920 până în anul 1960, dată la care a fost declarată extinctă, nimeni nu a mai văzut nici măcar un singur exemplar viu din specia Dryococellus australis.

Singura relatare cu privire la ea a venit din partea unei echipe de alpinişti care escaladau pereţii verticali ai Piramidei lui Ball, dar şi aceşti aventurieri ai înălţimilor au descoperit doar câteva exemplare moarte pe stânci. Cum această specie de insecte este activă doar pe timpul nopţii, niciun membru al expediţiei nu a dorit să se supună riscurilor unei escalade nocturne.
Peste saga "homarilor de copac" dispăruţi s-a lăsat tăcerea. Comunitatea internaţională a entomologilor se împăcase cu ideea încă unei specii de insecte sacrificate pe altarul ignoranţei şi iresponsabilităţii umane.

Un salt în timp şi iată-ne în anul 2001, când David Pridell şi Nicholas Carlile, doi cercetători australieni, erau convinşi că undeva prin ascunzişurile Piramidei lui Ball s-ar putea să mai supravieţuiască o populaţie izolată de "homari de copac".
Pentru început, cei doi cercetători, întovărăşiţi de doi asistenţi, au escaladat un perete de stâncă înalt de 152 metri. Ajunşi sus, dezolare totală. N-au descoperit decât câţiva greieri...
Dar surpriza avea să se producă în momentul coborârii.

Atunci, pe o suprafaţă instabilă unde creşteau tufişuri de plante din genul Melaleuca, cercetătorii au descoperit excremente ale unei insecte de talie considerabilă.
Mica echipă de cercetători au decis să se întoarcă pe timpul nopţii, cu lanterne şi camere de filmat. Nicholas Carlile şi ranger-ul local Dean Hiscox au pătruns în întunericul nopţii, pentru a se întoarce victorioşi cu o veste îndelung aşteptată: pe Piramida lui Ball insecta Dryococellus australis supravieţuise şi cei doi identificaseră deja o mică populaţie de 24 de exemplare!
Specia "homarilor de copac" era, aşadar, încă vie! În ochii lui Nicholas Carlile, insectele gigantice păreau nişte relicve vii dintr-o lume demult apusă:
"M-am simţit ca şi cum aş fi călătorit în timp în perioada Jurasicului, când astfel de insecte se întâlneau la tot pasul", declara atunci, cu vocea gâtuită de emoţie, norocosul entomolog (cercetător specializat în studierea insectelor).

Modul în care exemplarele de Dryococellus australis au ajuns pe Piramida lui Ball a rămas un mister. Probabil, ouăle lor au fost duse accidental acolo de păsările marine sau de pescari, nimeni nu ştie cu siguranţă. Oamenii de ştiinţă au iniţiat de urgenţă un program destinat salvării şi conservării "ex-defunctei" specii de insecte.

În anul 2003 o echipă de cercetători din cadrul Parcului Naţional New South Wales şi al Australian Wildlife Service s-a întors pe Piramida lui Ball şi au reuşit să captureze două perechi de "homari de copac". O pereche a fost donată grădinii zoologice din Sidney, iar masculul şi femela celeilalte perechi au fost botezaţi Adam şi Eva, fiind ulterior plasaţi la departamentul de creştere şi conservare a nevertebratelor din cadrul grădinii zoologice din Melbourne.

Eva le-a dat ceva emoţii cercetătorilor după ce s-a îmbolnăvit, dar s-a făcut bine şi a depus mai multe serii de ouă. În anul 2006, populaţia captivă de Dryococellus australis număra deja 50 de exemplare adulte şi câteva mii de ouă gata de eclozare.

Când cercetătoarea Jane Goodall a vizitat departamentul în anul 2008, Patrick Honan, directorul programului de înmulţire şi conservare, i-a acesteia arătat populaţia totală de "homari de copac" captivi, compusă atunci din 700 exemplare adulte şi 11.376 ouă. Dintre aceştia, o populaţie de 20 de indivizi a fost eliberată într-o rezervaţie cu regim strict din Insula Lord Howe, insula lor de baştină. În ciuda acestui aparent succes, oamenii de ştiinţă sunt reticenţi când e vorba să elibereze unui număr mai mare de exemplare. Insula Lord Howe este încă locuită de şobolani negri, iar eradicarea acestor rozătoare dăunătoare este puţin probabilă.

Povestea adevărată cu sfârşit fericit readuce în discuţie pericolul introducerii - chiar şi accidentale - a speciilor străine în habitate noi, dar, în acelaşi timp, ilustrează, în chip optimist, misterul triumfător al vieţii.