Interesanta istorie a cenzurii / Parlog Nicolae

Galerie foto (3)

Cenzura este cu adevărat veche precum însăşi lumea. De fapt, cenzura a apărut odată cu limbajul articulat, când primii oameni şi-au dat seama de puterea şi, mai ales, de pericolul reprezentat de cuvinte în anumite ipostaze. Cu toate că, în unele circumstanţe, cenzura (şi mai ales autocenzura) devine de la sine un fenomen care se impune, de cele mai multe ori cenzura a fost şi a rămas încă un mijloc de constrângere, control, manipulare şi îngrădire a libertăţii de expresie - atât a individului, cât şi a maselor. Cenzura a fost, este şi cu siguranţă va mai rămâne pentru mult timp o piesă esenţială în mecanismul societăţii omeneşti. Fie că ne place sau nu...

Atât de aproape de noi...

Cenzura a urmărit mereu evoluţia libertatăţii de expresie, precum o soră geamănă invidioasă şi mereu iscoditoare. S-a ţinut ca scai de cuvântul liber. Nu l-a slăbit deloc!

În China străveche, cenzura a fost ridicată la rangul de instrument legitim necesar reglementării eticii, moralei şi vieţii politice a populaţiei.

Dar termenul de cenzură provine din perioada Romei Antice, când pentru prima dată în Europa, un oficiu de cenzori a fost stabilit în Oraşul celor Şapte Coline, la început de an 443 î. Hr. Cu toate acestea, cenzura, ca practică, era deja răspândită în rândul societăţilor din Grecia Antică.

Cu siguranţă, cel mai faimos caz de cenzură din istoria antică a fost acela în care a căzut victimă Socrate însuşi. Marele filozof şi gânditor a fost obligat să bea otravă în anul 399 î. Hr., după ce refuzase în prealabil să admită că scrierile sale corup tineretul atenian şi sunt ofensatoare la adresa divinităţilor.

Cum un fenomen creează întotdeauna reacţii de opoziţie, avocaţii libertăţii cuvântului nu au întârziat nici ei să-şi facă apariţia pe scena istoriei. Primul dintre ei a fost Euripide trăitor între anii 480-406 î. Hr. Euripide a apărat dreptul celor născuţi liberi de a vorbi fără teamă şi a-şi expune părerile şi opiniile în public.

Pentru libertatea de expresie în Europa, răspândirea creştinismului, precum şi întunecatul Ev Mediu, au reprezentat două mari obstacole. Atât curţile regale, cât mai ales Biserica Catolică au fost entităţi care ajunseseră la un moment dat să se identifice aproape complet cu noţiunea de cenzură.

Apariţia tiparului şi, implicit, răspândirea scrierilor tipărite în Europa medievală, undeva la mijlocul secolului XV, a dus iniţial chiar la intensificarea cenzurii, coordonată, evident, tot de omnipotenta Biserică Catolică.
Numeroase scrieri supuse cenzurii au fost de natură religioasă, primele volume interzise fiind cele de inspiraţie protestantă.

Pentru civilizaţia occidentală, cenzura a luat noi dimensiuni odată cu publicarea tratatului Index Librorum Prohibitorum, o culegere care indexa şi interzicea toate scrierile considerate periculoase de către Vatican. Papa Paul al IV-le a ordonat personal prima ediţie, care a văzut lumina tiparului în anul 1559.

Index-ul s-a bucurat de un asemenea succes la Vatican, încât a fost reeditat ulterior în peste 20 de ediţii, la cererea a numeroşi papi. Credeţi sau nu, dar ultima ediţie actualizată a Index Librorum Prohibitorum a fost comandată de Biserica Romano-Catolică în anul 1948, practica fiind abolită abia în 1966.

Probabil cele mai faimos autor şi cercetător ştiinţific cenzurat de Vatican a fost Galileo Galilei.

Nu doar universul cărţilor şi scrierilor a simţit meru în ceafă răsuflarea rece a Cenzurii: apărut pentru prima dată în Franţa anului 1464, serviciul poştal a avut (şi încă are, uneori) de suferit de pe urma violării corespondenţei şi a controlului excesiv. (Evident, în rare situaţii, cum sunt cele legate de siguranţa naţională sau iminente acte de terorism, aceste practici se impun.)

Serviciile poştale au fot puternic vizate de ochiul scrutător al cenzurii, mai ales în perioadele de război. Bunăoară, la începutul secolului trecut, cenzura era acceptată şi răspândită în toate statele europene, inclusiv în cele cu tradiţii îndelungate în privinţa democraţiei. Chiar şi în zilele noastre, serviciile poştale rămân în atenţia cenzurii, în special în statele unde importul de literatură, reviste, filme, muzică etc. este interzis sau strict controlat.

Bate vânt de libertate?

Dacă urmărim fenomenul de-a lungul istoriei, se pare că, odată cu apropierea de Epoca Modernă, cenzura începe să-şi piardă din avânt şi putere. Este doar o impresie.

Adevărul este că recent încheiatul secol XX a dat naştere la unele dintre cele mai puternice şi opresive sisteme de cenzură din întreaga istorie a umanităţii.

În decursul secolului al XVIII-lea, presa din Europa se afla frecvent sub controlul cenzurii de stat.

Secolul următor a adus cu sine apariţia presei independente, iar oficiile de cenzori au trebuit să cedeze încet-încet la presiunile opiniei publice, precum şi la cererea crescândă a maselor în privinţa literaturii libere.
Imperiile coloniale, precum Rusia ţaristă şi Marea Britanie, exercitau un control strict asupra publicaţiilor care apăreau în teritoriile şi coloniile proprii.

Cu toate că cenzura instituită de guverne a fost aparent abandonată în majoritatea ţărilor occidentale, la sfârşit de secol XIX, îngrijorarea maselor de cetăţeni în privinţa proliferării materialelor şi literaturii care tratau sexualitatea a determinat menţinerea cenzurii.

Chiar şi volume din literatura universală, recomandate astăzi copiilor, au fost interzise pe motiv că încurajează sexualitatea. Celebrele romane de aventuri destinate celor mici,

Aventurile lui Tom Sawyer şi Aventurile lui Huckleberry Finn, au fost interzise imediat după apariţie în Statele Unite şi Marea Britanie. Conform lui Arthur Schlesinger, autorul lucrării "Cenzura - 500 ani de conflict", operele lui Mark Twain erau încă supuse cenzurii şi în anul 1984.

Nu doar câte o carte în parte a fost victimă a cenzurii; fenomenul a lovit adesea librăriile şi bibliotecile.

Nu trebuie să-i învinuim pentru asta doar pe anticii care au incendiat faimoasa Bibliotecă din Alexandria, distrugând peste 400.000 de manuscrise, iremediabil pierdute.

Întreaga colecţie de volume a Universităţii din Oxford a fost incendiată în anul 1683, din ordinul explicit al regelui.

Oricum, apogeul cenzurii în secolul XX a fost atins, în Europa, sub regimurile nazist şi sovietic.
Iar statele fundamentaliste, în care puterea era deţinută de extremiştii religioşi, nu au rămas deloc în urma celor două regimuri de tristă amintire. Ba chiar le-au întrecut pe acestea la multe capitole...

Cenzură, rasism, sărăcie, viitor?

Cenzura pe bază rasială rămâne una dintre cele mai răspândite forme de interzicere a libertăţii de exprimare, alături de cenzura pe considerente politice, sexuale sau religioase.

Apogeul acestei forme de cenzură a fost atins în cadrul regimului de apartheid din Africa de Sud, precum şi în statele conservatoare din sudul SUA.

Excelenta culegere "Jacobsen's Index of Objectionable Literature" este o sursă extrem de documentată şi detaliată în privinţa cenzurii pe criterii strict rasiale - interzicerea unor scrieri ale autorilor de culoare.

Cenzura pe baze religioase face şi în prezent multe victime umane. Nimic nu este mai edificator decât maxima "Cei care trăiesc din stilouri, ar trebui să moară de sabie", emisă de conducerea Grupului Armat din Algeria în anul 1993.

Pe baza acestei logici a absurdului cruzimii duse la apogeu, din luna mai a anului 1993, în luna decembrie 1995, nu mai puţin de 58 de redactori, reporteri şi editorialişti algerieni au fost ucişi, imediat după ce membrii organizaţiei teroriste amintite au intrat în posesia corespondenţei oamenilor care activau în presa din această ţară.

Dezvoltarea societăţii tehnologizate, apariţia Internetului, precum şi a microclimatului social din cadrul marilor corporaţiilor internaţionale a dus la apariţia a noi forme de cenzură.

Dacă cenzura pe Internet a devenit un fenomen cu care deja suntem obişnuiţi (caracterizat prin blocare de site-uri, forumuri online, IP-uri etc), cenzura practicată şi aplicată în marile corporaţii este extrem de interesantă de urmărit şi studiat.

Efectele ei complexe duc la modificarea caracterului şi personalităţii milioanelor de furnici truditoare pe sume modice sub sceptrele (a se citi brandurile) tot mai puternice al multinaţionalelor.

Pe scurt, cenzura corporatistă constă, în general, în sancţionarea libertăţii de exprimare a angajaţilor, purtătorilor de cuvânt şi chiar a asociaţilor în afaceri.

Genul acesta subtil, dar implacabil, de cenzură este asociat întotdeauna cu ameninţarea privind pierderea locului de muncă, a drepturilor băneşti, pierderea accesului la anumite segmente de piaţă.

Acest abuz social de sorginte capitalistă a fost expus şi dezbătut pentru prima dată în anul 1969, când Nicholas Johnson şi Richard Salant, două personalităţi ale mass-media americane, au atras atenţia asupra fenomenului.

Cenzura rămâne, aşadar, un fenomen extrem de amplu, complex şi controversat, a cărui utilitate nu poate fi negată de nicio societate care se doreşte normală, dar de ale cărei excese trebuie să se ferească oricine. Fie el individ, familie sau societate.