Oameni şi balauri – o întâlnire improbabilă?

Foto (7)

Într-o carte apărută în anul 2002, un antropolog american, David E. Jones, încerca să explice larga răspândire pe glob a miturilor despre creaturile de tipul dragonilor, chiar şi în sânul unor culturi care nu avuseseră de-a face cu reptile, precum inuiţii care, trăind într-un mediu rece, nu văzuseră niciodată vreo şopârlă, nici mare, nici mică. Cartea An Instinct for Dragons propune ipoteza că dragonii prezenţi în mitologiile multor popoare ar reprezenta o creaţie hibridă, născută prin combinarea unor trăsături ale unor animale mari şi primejdioase, care îi înspăimântau pe strămoşii oamenilor

Astfel, dragonii mitologici ar fi un amalgam de caracteristici provenite de la animale precum păsările de pradă, elefanţii, caii, marile feline şi şerpii uriaşi, precum pitonii.

Jones consideră că oamenii ar fi evoluat cu o teamă instinctivă de asemenea animale şi sugerează moduri în care aceste imagini înfricoşătoare ar fi dat naştere diferitelor reprezentări ale dragonilor, întâlnite în culturile lumii.

Teoria sa a fost criticată de alţi antropologi, care au considerat că nu există dovezi suficiente pentru a susţine că teama de anumite animale a omului ancestral ar fi fost încifrată în creierul acestuia şi ar fi evoluat odată cu el, după cum nu e clar de ce n-ar fi putut fi transmise miturile despre dragoni de la o cultură la alta.

Ceea ce rămâne clar e că oamenii au, într-adevăr, o fascinaţie faţă de aceste creaturi, că ele sunt prezente la multe civilizaţii, foarte distanţate în timp şi spaţiu, că multe dintre aceste fiinţe fabuloase au într-adevăr trăsături reptiliene şi că întrebarea "ce-i cu fascinaţia asta faţă de reptilele colosale?" nu e lipsită de interes.

Pentru că oamenii par, într-adevăr, fascinaţi de creaturile reptiliene colosale, parcă în măsură mult mai mare decât de mamiferele uriaşe cu care totuşi au împărţit cândva Pământul. Pasiunea pentru reptilele gigantice se manifestă, printre altele, în interesul publicului de toate vârstele faţă de dinozauri, reprezentaţi multă vreme ca nişte creaturi enorme cu caracteristici reptiliene foarte evidente, de unde şi numele de dinozauri, provenit din două cuvinte greceşti care, puse împreună, ar însemna şopârlă înfricoşătoare. (Dar ei nu erau şopârle - în ciuda numelui-, ci altfel de reptile, cu o morfologie diferită. În ultimii ani, de când cu descoperirea dinozaurilor cu pene, sus-numitele animale au început să semene tot mai puţin a reptile şi tot mai mult a păsări, chestie care ne-a cam stricat povestea de dragoste cu ele, aburind imaginea giganţilor reptilieni pe care, decenii în şir, ni i-am imaginat străbătând lumea, cutremurând pământul sub paşii lor, înainte de a dispărea, într-un cataclism la scară planetară, acum 65 de milioane de ani.)

Am rămas, se pare, cu nostalgia unor şopârle mari de tot, aşa cam ca dragonii pe care i-am inventat, pesemne, ca să ne mulţumească dorul de reptile uriaşe.
Chiar aşa, ce reptile mari de tot ar fi putut cunoaşte oamenii? Cei mai mari şerpi actuali au cam 8 metri lungime; cei mai mari crocodili - 5-6 metri; cele mai mari şopârle din ziua de azi - varanii de Komodo - până la 3 metri. Ca infatisare, varanii ăştia parcă se apropie mai mult de imaginea balaurilor noştri din poveşti; numai niţel mai mari să fi fi fost...

Întâlnire cu un balaur

Şi totuşi, vreo şopârlă terestră mare, da' mare de tot, chiar n-au întâlnit oamenii niciodată? Aşa, un monstru de vreo 6-7 metri lungime, cu care să dai nas în nas în pădure şi să simţi cum ţi se zbârleşte părul în cap de groază?
Ei bine, s-ar putea să fi fost una. S-ar putea, zic. Nu e absolut sigur că sincronizarea a fost perfectă, că adică şopârla cu pricina să fi hălăduit prin exact aceleaşi locuri şi în acelaşi timp cu oamenii, astfel încât să se fi putut întâlni, dar există o probabilitate destul de mare.

Să aducem, aşadar, un omagiu mitologiei, basmelor cu balauri şi imaginaţiei creatoare a omului, evocând aici una dintre cele mai înfricoşătoare creaturi reale care au locuit Pământul, cea mai mare şopârlă terestră care a trăit vreodată pe Terra şi care a plecat dintre noi abia acum 40.000 de ani, ceea ce înseamnă că e posibil ca oamenii s-o fi văzut pe viu: Megalania prisca.

Megalania aparţinea familiei Varanidae, aceeaşi căreia îi aparţin cele aproximativ 70 de specii de varani actuali, printre care se remarcă varanul de Komodo (care, datorită taliei sale, aspectului înspăimântător al exemplarelor mari şi obiceiurilor sale prădătoare, a devenit cunoscut sub numele de dragonul de Komodo.)

Mai nou, mulţi cercetători preferă, în locul numelui ştiinţific de Megalania prisca (dat în secolul al XIX-lea de renumitul paleontolog Sir Richard Owen, cel care a lansat şi termenul "dinozaur") pe acela de Varanus priscus, care subliniază înrudirea strânsă dintre acest monstru preistoric şi actualii membrii ai familiei, incluşi în genul Varanus.

Imaginaţi-vă un ditamai dragon de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3 metri; dublaţi-i mărimea şi veţi avea reprezentarea uriaşei Megalania, imagine emblematică a megafaunei preistorice australiene.

Şi acum, ajungem la posibila întâlnire dintre om şi marea reptilă.

Perioada în care au sosit în Australia primii oameni este subiect de controversă în rândul comunităţii ştiinţifice. Cei mai mulţi dintre specialişti consideră că fenomenul s-a petrecut într-o perioadă cuprinsă între 40.000 şi 60.000 de ani în urmă. Estimări mai îndrăzneţe împing acest moment mai adânc în trecut, până în urmă cu 125.000 de ani.

Indigenii australieni provin din aceşti primi colonişti, care ar fi venit pe ocean, traversând, rând pe rând, braţe înguste de mare, din insulele situate în sud-estul Asiei.

Se aflau, aşadar, aici, când specia Megalania prisca îşi trăia ultimele zile. Pe ultima sută de metri, cum s-ar spune, e posibil ca între vreunul dintre locuitorii timpurii ai Australiei şi uriaşa reptilă (unul dintre ultimii reprezentanţi ai megafaunei australiene) să fi avut loc o întâlnire de gradul trei. (Prima asemenea întâlnire va fi fost, cu siguranţă, extrem de surprinzătoare pentru reprezentanţii ambelor specii, de vreme ce nici unul dintre cei implicaţi nu mai văzuse vreodată aşa ceva.)

E posibil. Nedemonstrat (poate chiar nedemonstrabil), dar posibil.

Tot nedemonstrat, dar prea puţin probabil, este ca Megalania să mai existe, ca specia să fi supravieţuit prin câteva exemplare, pierdute prin întinderile pustii ale continentului australian, aşa cum susţin câţiva pasionaţi de criptozoologie.



Portretul unui prădător

De la descoperirea primelor fosile şi până în prezent, adică timp de vreun veac şi jumătate, paleontologii s-au tot contrazis în jurul întrebării "cât de mare era Megalania?"

Trebuie spus că problema e complicată, deoarece nu există schelete complete (acela din poză, expus pe treptele Muzeului din Melbourne, e o reconstituire) care să fi putut fi măsurate, pur şi simplu, de la cap la coadă. Estimările se bazează pe calcule complexe care iau în considerare raportul dintre diferitele părţi ale scheletului (acelea care au fost găsite sub formă de fosile, cum e craniul din poză, care are 74 cm lungime)) şi lungimea totală a corpului.

Dar acest raport depinde de multe, de pildă de "alura" reptilei respective - era o şopârlă zveltă, aşa ca specia australiană Varanus varius (din fotografia de mai jos) sau una masivă, mătăhăloasă, ca dragonul de Komodo?

După o serie de prime estimări care avansau cifre impunătoare (7 metri lungime şi cca. 600 kg greutate), s-a revenit asupra chestiunii, propunându-se mai recent (în 2002) nişte valori mult mai modeste, deşi încă destul de impresionante (3,5 metri şi 330 kg), pentru ca, în 2004, paleontologul Ralph Molnar să readucă în prim-plan imaginea şopârlei enorme care captivase imaginaţia paleontologilor din secolul al XIX-lea.

El a realizat o serie de măsurători ale vertebrelor dorsale de Megalania (fosile, evident), după ce stabilise o relaţie matematică între lungimea acestor vertebre şi lungimea totală a corpului, şi a determinat nişte limite între care ar fi putut varia talia exemplarelor de Megalania, în funcţie de siluetă: între 7 şi 7,9 metri! Greutatea unui astfel de individ ar fi putut depăşi cu uşurinţă o tonă, apropiindu-se de 2 tone în cazurile cele mai fericite (?!)

Carnivoră, ca şi varanii actuali, Megalania era unul dintre prădătorii de top ai megafaunei Australiei, în Pleistocen; una dintre victimele sale ar fi fost vombatul uriaş, un enorm mamifer marsupial erbivor, cel mai mare marsupial care a trăit vreodată pe Pământ: avea mărimea unui hipopotam şi cântărea peste 2,5 tone. La aşa pradă, aşa prădător.

Cercetări recente arată că unii varani (printre care si cel de Komodo) au, ca arme, nu numai dinţi ascuţiţi şi tăioşi, ci şi venin. Unii cercetători cred că şi Megalania, ca un varan ce se afla, era înzestrată cu glande cu venin. 7 metri lungime, o gură plină de dinţi cumpliţi şi mai era şi veninoasă?!!! Doamne sfinte!

Eh, din păcate (totusi), a dispărut. A căzut victimă extincţiilor pleistocene ale megafaunei, dimpreună cu uriaşele ei prăzi. Marile marsupiale erbivore, precum Diprotodon, au dispărut la scurt timp după sosirea oamenilor în Australia. Există, în prezent, trei ipoteze explicative: schimbările climatice din acea perioada, care au dus la aridizare treptată şi deşertificare, lipsindu-le pe marile erbivore de hrana lor; vânarea de către oameni; modificarea, de către aceiaşi oameni, a habitatelor, printr-un sistem specific de gospodărire a teritoriilor lor de vânătoare (incendierea desişurilor de vegetaţie pentru a sili animalele să se îndrepte într-o anumită direcţie şi a stimula creşterea de vegetaţie proaspătă, atât pentru hrana oamenilor vânători-culegători, cât şi a animalelor pe care le vânau).

Iar când uriaşii mâncători de iarbă şi frunze au pierit, uriaşii mâncători de carne i-au urmat curând.

E greu de spus daca dispariţia prădătorilor ca Megalania şi marsupialele carnivore s-a datorat in vreun fel oamenilor care le invadaseră teritoriul; cert este numai că gigantica şopârlă a dispărut, iar noi am rămas doar cu câteva fosile, cu bruma de cunoştinţe ştiinţifice pe care le-am adunat până acum despre ea, cu controversele asupra marimii şi... cu poveştile despre balauri.