Ultima zi a excursiei s-a petrecut într-un cadru montan la Myohyangsan. La prima vedere, credeam că e un soi de Vale a Prahovei a Coreeii de Nord, dar de fapt un este decât un singur hotel, e drept într-un cadru natural deosebit. Pe drum, însă, ne-a prins noaptea şi nu am văzut nici cea mai mică lumină... doar când a apărut hotelul masiv, aducând ca forme cu Orizontul din Predeal, într-o semiobscuritate. Îl cheamă Hotelul Hyangsan, un alt gigant a la Nord Coreea cu restaurantul rotitor de rigoare din vârf... Spre deosebire de cel din Pyongyang, restaurantul rotitor nu se roteşte şi e cam părăsit.
Intrăm în recepţie. Nici hotelul nu pare mai însufleţit. Holul de intrare este gigantic, neoanele chioare, vânzătoarea de la shopul cu tuburi Gillette, rochii tradiţionale şi păpuşi de lemn la fel de plictisită. Dar dintr-odată locul mi se pare mult mai autentic şi mai prietenos. Urc în cameră... e mare, are şi balcon... şi în plus, spre deosebire de camera din Pyongyang, are telefon cu disc şi televizor fără schimbător de canale (setat direct pe canalul 1 al televiziunii nord-coreene)... Cool, ăsta chiar e autentic.
Cobor la recepţie. Restaurantul e închis, dar există deschis un bar de noapte. Dau peste ghid. Îi zic să ieşim la o bere (berea nord-coreena este chiar foarte bună, aparent e produsă de o fabrică cumpărată din Anglia). E cam obosit şi îmi zice că are de scris "raportul zilei". Wow, ce declaraţie nevinovată. "Da ce, scrii raportul zilei". "Da, toţi trebuie să scriem" îmi zice... Asta e, omul are de lucru, nu îl reţin... Noroc că dau peste un australian aflat singur în vacanţă (flancat de 2 ghizi + şofer). Apare şi gaşca lui de ghizi, ghiduşa mea, şoferul, par foarte veseli... locul ăsta pare un cuibuşor de nebunii... toţi par foarte destinşi de când au ieşit din Pyongyang, oraşul-cazarmă. Oricum am sesizat de câteva zile că ghiduşa + şoferul = love.
Chiar şi în bar, barmaniţele sunt puse pe şotii şi râd mai mult decât toţi participanţii de la Arirang la un loc. Punem de un meci de billiard Coreea de Nord - Restul Lumii (adică cele 2 barmaniţe vs. eu + australianul). Nu avem nici o şansă... coreencele legate la ochi şi cu cătuşe la mâini ne-ar bate fără drept de apel... aparent biliardul e unul dintre puţinele distracţii permise în Coreea de Nord, iar fetele care lucrează în baruri sunt experte antrenate zi de zi care ar putea câştiga orice competiţie profesionistă de profil.
A doua zi dimineaţa... ultima zi în Coreea de Nord. Deschid ochii, ies pe balcon şi nu mă pot abţine - panorama este superbă - munţi, o vale simpatică, aer curat... Hotelul cam mare, dar asta e. Micul dejun în viteză şi plecăm la vizitat.
Primul obiectiv - templul Pyohon - aparent este cel mai important monument religios din Coreea de Nord datând din anul 1044. La un moment dat, l-am întrebat pe ghid despre religia în Coreea de Nord. Mi-a spus că religia este liberă, fiecare poate urma ce religie îşi doreşte, chiar recent a fost construită o biserică în Pyongyang (lucru confirmat şi de Lonely Planet, dar nu am văzut-o). Îl întreb ce religii sunt în Coreea de Nord. Păi, înainte de revoluţie, cam 50% erau creştini, cam 50% budişti. "Şi acum?". "Păi, vreo 95% cred în ideea Juche, restul sunt creştini şi budisti". Rămân interzis... Cum în ideea Juche? Ideea Juche e o religie? Mă rog răspunsul este filozofic şi întortocheat, dar rămân cu gura căscată de inovaţia nord-coreeană. Vreţi o religie? Păi vă dăm noi una - lăsaţi-i pe Buddha şi Isus, credeţi în Great Leader, Biblia este depăşită, mai bine citiţi cărţile lui Great Leader... chiar nu m-am gândit la asta... Şi nici comuniştii est-europeni.
În fine, ajungem la templul budist. Câteva clădiri impecabil restaurate într-o grădină perfect aranjată... E poate singurul loc public din Coreea de Nord unde lipseşte marmura. Avem o ghidă îmbrăcată tot în Mars Attacks care de abea ne şopteşte câte ceva. Ajungem la templul principal. Şoferul, cam dement, se pune pe jos în faţa imaginilor lui Buddha şi începe să pretindă că se roagă... Are şi un aparat foto digital (cool, man!) şi o pune pe ghiduşă să îl pozeze... Ăsta nu e întreg la minte. Apare şi preotul... sau mă rog, tovarăşul preot de serviciu pentru turiştii străini... Băgam nişte beţigaşe care ard, ne pozăm şi cu tovarăşul preot (deh, pentru culoarea locală) şi vizităm şi restul de clădiri... Evident, că nu există nici un credincios, aşa că preotul e cam în şomaj tehnic, mă rog, nici nu cred că e preot. În schimb vizităm ceea ce coreenii susţin să fie prima tiparniţă din lume (înaintea chinezilor).
Gata, am terminat cu rămăşiţele feudale, e timpul să ne ducem la punctul forte al zonei - International Frendship Exhibition. Reapar grupurile de turişti coreeni mărşăluind cuminţi - femeile în costume naţionale sau uniforme şcolare, bărbaţii în salopete sau costume. Ce este International Friendship Exhibition? Este un complex format din două palate gigantice în care sunt adăpostite cadourile primite de Great şi Dear, cadouri provenind de pe tot mapamondul. Un palat pentru Great şi unul pentru Dear... Ambele în stil coreean pe afară şi tone de marmură pe dinăuntru.
Din păcate, nu vă pot oferi poze din interior pentru că fotografiatul era interzis. Ce pot să va spun este că în palatul lui Great se află mai bine de 100.000 cadouri răspândite în circa 120 de camere. Îţi trebuie câteva zile să le vezi pe toate, făcând jogging. Ca să vă daţi seama mai bine, vă pot spune că mult mai familiarul Louvre nu are decât 35.000 obiecte în colecţiile sale - Great Leader are cam de 3 ori mai multe. Şi în plus, mai e şi palatul cu cadourile pentru Dear...
Colecţiile sunt organizate pe ţări şi zone geografice. Probabil nici o ţară nu a scăpat să nu trimită cadouri. Vedem un tren de la Mao şi o limuzină de la Stalin. Sunt mii şi mii de obiecte, mici şi mari, inclusiv de la persoane particulare... cel mai distractiv este o moară de vânt din pseudo-porţelan de Delft care se vinde cu 5 euro în magazinele de suveniruri din Amsterdam... am şi eu una identică. În schimb, evident că există cadouri gigantice din ţările frăţeşti. Intrăm într-o sală pe care aş numi-o Sala Dictatorilor Executaţi - pe pereţi sunt poze cu Kim în întâlniri cu diverşi lideri mondiali - Ceauşescu, Doe, Nimeiri sau alţii care meritau să fie împuşcaţi (Mengistu). Ajungem şi la vitrinele cu cadourile din România - Ceauşescu pare să-l fi iubit cu adevărat pe Kim - nu i-a dat ordinul suprem "Erou al RSR", ci doar "Erou al Muncii Socialiste" şi "Steaua RSR". În schimb, văd cadouri de la diverse întreprinderi socialiste, de la ziarul Scânteia şi alte instituţii. La un moment dat, descopăr statuia "Gânditorului de la Hamangia" - nici nu mai ştiu cine i-a dăruit-o (este, evident, o copie). Încep să-i povestesc ghidului despre Gânditor (e timpul să-l ghidez şi eu), dar mă întrerupe brusc. O ia la fugă şi o aduce pe responsabila de sală. Mă roagă să-i spun povestea Gânditorului pe care el o traduce, iar responsabila de sală ia notiţe. La sfârşitul poveştii, amândoi se înclină respectuos şi îmi mulţumesc!
Apoteoza este evident la final. Ultima sală adăposteşte o statuie imensă al lui Great în spatele căruia se află o imagine rurală bucolică, se aud ciripituri de păsărele şi muzică de "Album duminical"... Ne închinăm pentru ultima oară şi purcedem la al doilea palat.
Dacă palatul lui Great era plin de cadouri imense, scumpe, fastuoase, cadourile lui Dear sunt mult mai puţine, mai ieftine şi mai puţin pompoase (Dear a venit la putere în 1994 când comunismul cam dispăruse), Aici, apar însă cadourile mai moderne - televizoare LCD, telefoane mobile, video-recordere, cadouri de la companii cum ar fi Hyundai, dar şi şapca de baschet semnată de Michael Jordan adusă de secretara americană de stat - Madeleine Albright care a fost pe la Pyongyang. Sunt şi cadouri româneşti, dar nu cine ştie ce, remarc o cupă oferită de Federaţia Română de Baschet! (Dear este un mare fan de baschet).
Sfârşitul este într-un balcon cu o vedere superbă şi cu un magazin de suveniruri plin cu picturi şi alte opere artistice... Şi cu aceasta se termină turul în Coreea de Nord.
Ne întoarcem la hotel, ne luăm bagajele şi o tulim pe autostradă spre aeroportul Pyongyang. Ghidul ne face o recapitulare foarte didactică a ce am văzut în aceste 5 zile şi apoi ne pune să ascultăm şlagăre îndrăgite la postul de radio - multe melodii figurau în playlist-ul postului românesc de radio înainte de 1989... Din păcate, la un moment dat, microbuzul nostru "moare" pe autostradă... ups şi noi avem avion spre Beijing, iar maşini pe autostradă nu sunt să băgam un autostop... cu chiu şi vai, şoferul reuşeşte să pornească şi plecăm cu ceva emoţii spre aeroport... unde ajungem triumfători şi la timp. Ne luăm telefoanele mobile păstrate cu sfinţenie în depozitul aeroportului şi le dăm drumul - nu există nici o reţea GSM prin zonă...
Ne luăm la revedere de la ghizi, pupat toţi Piaţa Independenţii şi trecem de punctul de frontieră unde dăm peste cuplul format din american şi brazilo-japoneză. Vom avea foarte mult timp de socializat pentru că vom zace pentru vreo 3 ore într-o sală cu un tax-free obosit (dar care vinde Coca Cola la 2 litri!), uitându-ne la un televizor care transmite non-stop cântece patriotice în stil karaoke (versurile sunt scrise pe ecran, iar fundalul este asigurat de imagini bucolice)... Să fie un experiment comunist să vadă cum pot rezista capitaliştii la un astfel de program TV?... Nu, se pare că e o mare furtună în Beijing şi avionul a plecat cu întârziere. Pe pistă, vreo 10 aeronave ale Air Koryo se plictisesc fără nici o întrebuinţare... pe vremuri, erau mult mai multe curse, azi sunt câteva pe săptămână, spre Beijing sau Habarovsk, în Extremul Orient rusesc.
Până la urmă, apare şi Airbus-ul lui Air China şi plecăm spre China... La revedere, Coreea de Nord, a fost o experienţă cu adevărat de neuitat.
Cezar a.k.a Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 78 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie le puteţi găsi pe www.imperatortravel.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu