Celţii au creat una dintre cele mai vechi, autentice şi remarcabile civilizaţii europene. Influenţa lor culturală este omniprezentă pe Bătrânul Continent şi chiar în SUA. Astăzi suntem tentaţi să credem că urmaşii lor direcţi trăiesc doar în Irlanda şi Ţara Galilor. Nu doar acolo mai întâlnim celţi. Fără să le pese prea mult de meandrele istoriei, comunitatea bretonilor din Franţa îşi face tot mai cunoscut glasul şi pretenţiile. Interesanţi, originali şi ospitalieri în egală măsură, bretonii ne invită în lumea lor unică, în ciuda gurilor rele care profeţesc radicalizarea lor după modelul basc.
Cine sunt, şi mai ales de unde vin bretonii?
Din punct de vedere strict etnico-geografic, bretonii sunt locuitorii provinciei Bretagne de astăzi, din Franţa.
În plină civilizaţie franceză, aceşti oameni sunt nimeni alţii decât urmaşii direcţi ai celţilor vorbitori de bretonă care au venit în Franţa din Britania în două valuri de migraţie succesive, desfăşurate în secolele 4 şi 6. Din acele momente, fosta peninsulă Armorica s-a numit Bretagne, în amintirea celţilor refugiaţi pe aceste meleaguri pentru a scăpa de furia necruţătoare a triburilor germanice ale saxonilor, anglilor şi iuţilor.
Limba lor, bretona, este strâns înrudită fonetic cu corneza (sau limba comitatului Cornish), urmată de galeza din Ţara Galilor. Pe baza ultimelor recensământuri ale populaţiei efectuate de statul francez, se presupune că astăzi mai trăiesc un număr de aproape 4 milioane şi jumătate de bretoni.
În Evul Mediu timpuriu, Bretagne era divizată în trei regate: Domnonia, Kernev şi Bro Waroc'h, încorporate mai târziu în Ducatul Breton. Bretonii s-au dovedit mai apoi a fi cel mai dominant grup etnic din cadrul forţelor militare non-normande care au participat la invazia normandă a Angliei. Drept răsplată pentru serviciile militare de excepţie, o serie de clanuri şi familii bretone au primit cele mai înalte ranguri în noua societate ctitorită de William Cuceritorul. Marile căpetenii războinice bretone şi-au căsătorit urmaşii cu prinţi şi prinţese de sorginte normandă pentru a pecetlui astfel noua alianţă victorioasă.
Celebrul clan scoţian Steward, precum şi Casa Regală de Stuart, sunt de origine bretonă.
O serie de personalităţi din trecutul Franţei au fost de asemenea de origine pur bretonă, amintindu-i aici pe Francois Rene de Chateubriand, Jaques Cartier, Anne de Bretagne şi fără îndoială cel mai celebru breton al tuturor timpurilor, unicul Jules Verne.
Printre persoanele cu origini bretone, care şi-au dobândit celebritate în zilele noastre, s-au remarcat cântăreaţa Celine Dion, scriitorul Jack Kerouac şi dictatorul Augusto Pinochet.
Astăzi, bretonii sunt în marea lor majoritate romano-catolici, fiind celebri pentru pelerinajele lor religioase desfăşurate într-o notă aparte de originalitate, precum şi pentru cultul deosebit pe care îl au pentru cei 7 sfinţi fondatori, sfinţii Pol Aurelian, Tudual, Breiuc, Malo, Samson din Dol, Patern din Vannes şi Sfantul Corentin din Kemper.
Foarte interesantă este şi sărbătoarea Patron, dedicată ospătării celor săraci.
Pelerinajul Tro Breizh, cel mai important de acest fel din lumea lor aparte, constă în vizitarea mormintelor celor 7 sfinţi fondatori ai creştinismului pentru celţii bretoni.
Aşa cum stă bine unei străvechi culturi europene pre-creştine, mitologia bretonă abundă şi în prezent prin numeroase obiceiuri şi tradiţii păgânec are au supraviţuit trecerii timpului. O figură aparte din panteonul breton este temultul Ankou - Secerătorul Morţii, a cărui figură a stat al baza reprezentării clasice a Morţii, sub forma sumbrului schelet înveşmântat în linţoliul negru şi înarmat cu necruţătoarea-i coasă...
Muzica tradiţională bretonă este caracterizată de o serie de insumente muzicale specifice care includ Bombarde, similar oboiului de la noi şi Biniou Kozh- cimpoiul breton.
Dansurile populare sunt şi ele deosebite, aici remarcându-se dinamicul dans Hanter Dro.
Limba bretonilor
Deosebită totalmente de franceză, limba bretonă este probabil cel mai important aspect al identităţii bretonilor. Bretona este un limbaj celtic brythonic care face parte din grupul mai mare al limbilor celtice insulare. Există 4 mari dialecte ale bretonei- Gwenedeg, Kerneveg, Leoneg şi Tregerieg.
Refluxul limbii bretone a avut dintotdeauna rezonanţe politice, deoarece nobilimea bretonă a fost cea care a dat tonul abandonării limbii natale odată cu secolul 12, când conducătorii bretoni au început să prefere latina şi franceza în detrimentul limbii materne.
Limba tradiţională a rămas doar apanajul ţăranilor, fiind treptat uitată în mediile urbane.
Dezvoltarea oraşelor Nantes şi Rennes, odată cu creşterea comerţului a fost încă un factor care a contribuit la reducerea numărului vorbitorilor de bretonă.
Regii francezi au introdus obligativitatea folosirii limbii franceze în tribunale, precum şi în emiterea documentelor oficiale. Revoluţionarii francezi sunt cei care într-o mare maăsură au salvat bretona de la extincţia lingvistică. Dar marele apărător al limbilor non-francofone s-a dovedit a fi Napoleon Bonaparte, care a înfiinţat în anul 1805 Academia Celtică, primul for de învăţământ superior care a studiat şi conservat în egală măsură limba şi cultura bretonă.
Războiul francezei cu aşa-zisele limbi regionale a izbucnit însă cu maximă intensitate odata cu cea de-a doua jumătate a secolului 19, mai ales sub regimul celei de treia Republici, regim care considera limbile regionale ca fiind retrograde, înapoiate şi factor de regres social al vorbitorilor. În multe şcoli din Bretagne era afişat următorul avertisment:
"Este interzis să se mai vorbească în bretonă şi să se scuipe pe jos".
În aceste condiţii, bretona a reuşit să supravieţuiască numai prin transmitere orală din generaţie în generaţie.
Între anii 1950-1970, nu mai existau copii care să cunoască doar bretona, ei fiind bilingvi în bretonă şi franceză. Ultima persoană care vorbea doar bretona a decedat în anul 2002.
La data de 17 decembrie 2004, Consiliul Regional din Bretagne a recunoscut însă în mod oficial, cu unanimitate de voturi, limba bretonă drept limbă oficială a provinciei, alături de franceză. Autorităţile regionale luându-şi angajamentul de a finanţa formarea unui numpr de 150 de profesori de bretonă în fiecare an.
Aventura sângeroasă a radicalismului breton
Nebunia mişcărilor extreme de "eliberare" nu a ocolit din nefericire nici frumoasa Peninsulă Bretagne. Armata de Eliberare Bretonă sau Armee Revolutionnaire Bretton (ARB), cum o denumesc francezii, a ieşit la iveală în anul 1971, în rol de braţ armat la Frontului de Eliberare Breton, o formaţiune politică extremistă care milita pentru eliberarea provinciei de sub jugul francez, şi declararea unilaterală a statului secesionist breton.
După momentul istoric din anul 1789, Bretagne, alături de alte regiuni din Franţa, şi-a pierdut autonomia relativă, în favoarea unei singure naţiuni cu o singură limbă, Franţa, respectiv franceza.
Nebunia militantă a început de fapt în anul 1963, când minţile agitate din Frontul de eliberare Breton au ajuns la concluzia că singura reţetă spre fericirea bretonului de rând era ruperea cu orice preţ de Franţa, chiar cu preţul morţilor nevinovaţi şi al atentatelor teroriste...
În următorii 30 de ani Armata de Eliberare Bretonă a lansat peste 200 de atacuri armate asupra autorităţilor franceze. Actele teroriste au apărut în principal sub forma încărcăturilor explozive ampalsate lângă sedii guvernamentale, pieţe publice şi administraţii financiare.
Exploziile, care au produs în general pagube materiale, au luat şi o jertfă deloc mică de vieţi omenesti. Utima victimă a fost o biată angajată la un restaurant McDonald's, ucisă de o explozie pe data de 19 aprilie 2000.
În anul 1982, şefii ARB au stabilit crearea unui grup de acţiune denumit Emgann. Activiştii Emgann opereau public prin campanii şi demonstraţii în care distribuie pliante şi literatură care promovează cultura bretonă şi dorinţa de autodeterminare. Odată cu anii 90, strategia grupul a suferit schimbări ideologice majore dinspre mişarea separatistă iniţială, spre un grup dominat de anti-americanism şi anti-globalizare.
Liderii ARB au decis ulterior unirea cu mişcări militante similare precum Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi Organizaţia Separatistă Bască (ETA).
Rezultatul acestei uniuni s-a văzut în luna septembrie a anului 1999, când activişti ETA şi ARB, au reuşit să fure un camion cu explozibili de tip Titadyne dintr-un depozit militar din Bretagne. Explozibilul furat a fost folosit la atentatele care aveau să însângereze mai apoi provincia franceză.
Răzbunarea francezilor a venit prin arestarea lui Christian Georigeault, fostul secretar general din Emgann, care se află în prezent în detenţie, ispăşind cei 11 ani primiţi pentru implicarea sa în atentatul de la McDonalds. Tot în detenţie se află şi Gael Golbin, fostul purtător de cuvânt al Emmgan.
Pentru Bretagne, obţinerea independenţei pe căi violente pare a fi o metodă care îşi pierde tot mai mulţi aderenţi.
Acordarea dreptului de folosire a limbi materne pentru etnicii bretoni, renaşterea culturală, zecile de festivaluri în aer liber dedicate muzicii, dansurilor şi gastronomiei bretone, precum şi steagul breton care flutură alături de cel francez la intrarea în clădirile administrative, au dus în mare măsură la detensionarea situaţiei din rândul societăţii mixte din Bretagne.
Se pare că, cel putin în cazul bretonilor, protestele paşnice şi supravieţuirea etnică prin expunerea şi celebrarea propriei culturi, istorii şi limbi, au dus la împlinirea dezideratelor ultimilor celţi din Europa Continentală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu