Există pe Pământ locuri despre care cei slabi de înger este bine sa nu afle. Locuri unde Suferinţa, Oroarea şi Dezumanizarea ţin cu brio locul de realitate curentă. Locuri unde fiecare secundă se scurge cu greutatea unui an, iar fiecare an pare fără de sfârşit. Locuri unde oamenii ajunseseră precum demonii. Să sufere continuu şi să nu găsească alinare decât dacă provocau dureri şi umilinţe incredibile propriilor semeni.
Un astfel de loc blestemat a fost până nu demult închisoarea Carandiru din Brazilia...
Puşcăria la brazilieni
Gândul de a ajunge la închisoare chiar şi pentru o singură săptămână înspăimântă orice om întreg la cap. Cum ar fi (Doamne Fereşte) ispăşirea unei pedepse într-un penitenciar dintr-o ţară cât mai îndepărtată sau din cumplita Lume a Treia?
Ştiu, simplul gând trezeşte fiori reci, şi pe bună dreptate...
Să luăm bunăoară Brazilia, un stat unde tratamentul inuman al prizonierilor sau atmosfera cumplită din închisori, au intrat deja în folclorul urban internaţional...
Sigur, "chiriaşii" unor astfel de stabilimente nu sunt tocmai nişte îngeraşi aflaţi la băi, mulţi dintre ei fiind infractori ale căror fapte provoacă fiori de groază, meritându-şi chinurile pe deplin, dar ce să mai zicem de cei ajunşi aici pentru neplata unor amenzi, sau alte infracţiuni minore?
Carandiru se califica pe deplin în cursa pentru titlul de cea mai oribilă închisoare de pe Terra.
Era până nu demult cea mai mare închisoare din America Latină, si cea mai de temut din Brazilia.
Era un loc unde, conform statisticilor oficiale, fiecare nou venit era abuzat sexual şi torturat într-un interval de doar 20 de minute de la pătrunderea sa pe porţile închisorii.
Prizonierii cu state vechi si gardienii le spun nefericiţilor noi veniţi - amarelos, adică galbeni, deoarece acesta va fi culoarea pielii lor pentru restul vieţii. Coloritul galben al epidermei apare ca urmare a faptului că sunt înghesuiţi unii într-alţii, în celule mici, unde nu bate soarele. Cel puţin 10 oameni sunt înghesuiţi în celule proiectate pentru unul, maxim doi prizonieri. Lipsa de aer, hrană şi soare, făcea ca pielea lor să aibă o culoare improprie unui om viu...
Amarelos sunt ţinuţi într-o închisoare separată, aflată de-a lungul unui coridor imens şi întunecat care separă Pavilionul 5 din complexul penitenciar gigant Carandiru, ridicat în apropierea metropolei Sao Paulo. Separarea, făcută iniţial pentru apărarea prizonierilor cu datorii faţă de traficanţii de droguri din închisoare, nu făcea decât să le prelungească acelora chinul. Un reporter brazilian afirma că înghesuiala era atât de mare, încât nu şi-a închipuit vreodată că în celule, fiinţele bipede, dar dezumanizate, ajunseseră să doarmă în picioare precum caii...
În plus, "galbenii" sunt prin definţie mult prea săraci pentru a-şi cumpăra o celulă personală pe "piaţa neagră" a închisorii. Piaţă neagră condusă de gardienii combinaţi cu deţinuţii cei mai periculoşi.
Condiţiile de detenţie dintr-o închisoare braziliană sunt oricum teribile şi de neimaginat pentru o ţară europeană, cu toate acestea, atmosfera din Carandiru este încă mai cruntă.
Apogeul groazei
Aici este locul unde bărbaţii sunt violaţi, bătuţi, umiliţi în moduri inimaginabile nici măcar de o minte bolnavă. Aici deţinuţii alfa, când sunt sătui de droguri, beţii, violuri, fotbal şi jocuri de cărţi, organizează lupte între condamnaţii din subsolul ierarhiei.
Lupte pe viaţă şi pe moarte, în care mulţi mor în chinuri fără ca cineva să se sinchisească.
Aici fiecare nou venit este evaluat precum cadânele în vechile târguri de sclavi din Orientul Mijlociu.
Este testat precum un animal de povară sau un obiect sexual.
Iar modul în care este testat, nici măcar nu trebuie amintit...
După testare, liderii deţinuţilor hotărăsc soarta nefericitului.
Va deveni sclav sexual, "câine de luptă" folosit în meciurile între oameni, gardă de corp a şefilor, sau poate sfârşi chiar pe post de bancă ambulantă de organe. Dacă este tânăr, sănătos, nu s-a drogat sau nu a băut prea mult, ghinionistul este "valorificat" pe una din numeroasele bănci de organe din America de Sud. Corneea, pielea, rinichii, inima, ficatul, măduva sa, vor deveni astfel nimic altceva decât "piese de schimb" pentru orice bogătaş suferind care va plăti pentru ele.
Aici, omul este complet dezumanizat, transformat în fiinţă de regn vegetal. Fără drepturi, fără bucurii, fără fericire , fără nimic. Doar o tristă jucărie în ghearele Satanei care îl chinuie prin interpuşii săi cu chip omenesc.
Situaţia este în mare aceeaşi în întregul sistem penitenciar brazilian. Capacitatea oficială a celulelor de aici, însumează nu mai mult de 28.000 locuri, unde sunt înghesuiţi peste 200.000 de oameni.
Violatorii de copii au şi aici parte de cele mai cumplite tratamente. De fapt ei sunt prima categorie de infractori în topul mortalităţii. Unii sfârşind jupuiţi de vii.
Cei care au siluit fete sau femei devin din start obiecte sexuale al oricărui deţinut alfa. Statutul lor nu se va schimba niciodată. Iar dacă sunt ucişi, nimeni nu va deschide nicio anchetă referitoare la soarta lor.
Acolo unde speranţa nu răsare niciodată
Napoleon Bonaparte, cel care printre altele a pus bazele sistemului penitenciar francez, a fost întrebat cu o ocazie:
"Maiestate, cine-i va păzi pe aceşti ticăloşi şi criminali înrăiţi?
-Nişte ticăloşi şi criminali înrăiţi mai mai decât ei, cine altcineva ar fi în stare?", a răspuns imperturbabil celebrul corsican.
Ei bine, răspunsul lui Bonaparte se potriveşte foarte bine în cazul închisorii Carandiru.
Revoltele zilnice, crimele şi tentativele de evadare sunt puse de specialişti nu doar pe seama climatului insuportabil de detenţie, dar şi pe cruzimea şi excesele de violenţă ale gardienilor.
Alte chinuri veşnice la adresa deţinuţilor, vin sub forma foametei, alături de lipăsa oricărei forme civilizate de îngrijiri medicale.
În plus, aici unul din cinci deţinuţi suferă deja de SIDA.
Refugiul în credinţă pare a fi singura alinare a deşinuţilor. Pare, doar...
Preotul Gunter Zubic care vizita deseori închisoarea declara presei că:
"Sistemul este greşit prin definiţie. Puteţi crede că medicii de aici nu au calificarea necesară, şi pe lângă acest aspect strigător la cer, nu au intrat în închisoare de ani de zile?"
Nu se ştie cu siguranţă dacă regimul de exterminare de la Carandiru şi-a dovedit eficienţa, dar cifrele vorbesc. La ora actuală, Brazilia are o rată a crimelor de doar 2 % din totalul infracţiunilor, o rată extrem de mică comparativ cu cea din ţările învecinate.
Filmul, revolta şi sfârşitul
Apogeul durerii din Carandiru a fost atins pe data de 2 octombrie 1992, şi este considerat cel mai grav exemplu de încălcare a drepturilor omului din istoria Braziliei.
Masacrul a fost declanşat de o revoltă a prizonierilor, iar forţele poliţieneşti nu au dorit să negocieze cu deţinuţii, înainte de intervenţia în forţă a trupelor de commando.
Rezulatul a fost sumbru, 111 deţinuţi ucişi, dintre care 102 doborâţi de gloanţele celor din poliţia militară, iar 9 fiind înjunghiaţi de alţi deţinuţi, înainte de intervenţia în forţă a autorităţilor. Niciunul dintre cei 68 de membri ai forţelor de intervenţie nu a fost rănit, iar deţinuţii supravieţuitori au afirmat că soldaţii au tras chiar şi în puşcăriaşii care se predaseră şi stăteau închişi în celule.
Colonelul Ubitaran Guimaraes, conducătorul operaţiunilor de intervenţie, a fost condamnat iniţial la 623 ani de închisoare pentru crime şi masacre, dar a fost eliberat în anul 2006 de un tribunal brazilian care a considerat că ofiţerul şi-a făcut doar datoria şi a urmat procedura şi ordinele superiorilor.
Masacrul a produs furie şi oroare în rândul deţinuţilor brazilieni care s-au constituit într-un adevărat sindicat al morţii, intitulat Primeiro Comando da Capital. Grupul răzbunător este bănuit de implicare în asasinarea lui Jose Ismael Pedros, director la Carandiru în perioada masacrului.
Închisoarea a fost demolată pe data de 9 decembrie 2002.
Evenimentele şi faima închisorii au dus la apariţia cărţii "Estacao Carandiru", scrisă de Drauzio Varella, un medic specializat în SIDA, carte care a devenit instantaneu un bestseller în Brazilia.
Cartea a stat la baza peliculei Carandiru (2003) o coproducţie braziliano-argentiniană în regia lui Hector Babenco. Filmul, deţinător a numeroase premii şi beneficiar al multor cronici favorabile, este un document care trebuie văzut de oricine, deoarece surprinde excelent abisurile fiinţei umane care a capitulat în faţa Răului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu