V-aţi întrebat vreodată cum decurge o expediţie de fotografiere a animalelor sălbatice? Silviu Matei, fotograf colaborator al revistei National Geographic România, vă prezintă aventura sa prin munţii României, în căutarea urşilor carpatini.
De când m-am apucat de fotografia wildlife mi-am dorit să fotografiez animalele sălbatice care sunt mai greu de văzut dar şi de fotografiat, însă anumite lucruri m-au determinat să mai aman o bucată de vreme această expediţie.
La vremea respectivă, lipsa unui echipament mai bun a fost un element hotărâtor, dar, cu timpul, echipamentul de care aveam nevoie s-a concretizat într-un teleobiectiv foarte bun şi o cameră de fotografiat excelentă.
Întotdeauna mi-am dorit să fotografiez urşi în adâncul pădurilor din România, aşa că anul acesta, după ceva documentări am plecat eu şi cu un prieten foarte bun (deocamdată învăţăcel în ale fotografiei wildlife) la pozat de urşi prin pădurile patriei, mai exact în zona Vatra Dornei apoi în Munţii Tărcau, zonă cătunului Ardeluţa.
Şi iată-ne pe noi împreună cu două biciclete în seara zilei de 26 aprilie pe peronul Gării de Nord în aşteptarea trenului care ne ducea tocmai până la Vatra Dornei.
Bicicletele le-am luat cu noi pentru a ne uşura puţin deplasarea pe drumurile forestiere dar această decizie s-a dovedit până la urmă o una cam proastă, deoarece având rucsacurile foarte grele, în special datorită echipamentului foto, bicicleta s-a dovedit a fi cam incomodă şi ne-a cam încurcat planurile. Până la urmă ne-am descurcat, dar data viitoare nu le vom mai lua. Asta este, omul din greşeli învaţă.
Nici bine nu ne-am urcat în tren şi hop domnul controlor îşi face apariţia întrebându-ne pe un ton cam ciudat: "Ale cui sunt bicicletele astea? Ştiţi că nu aveţi voie cu bicicletele în tren!". "Păi unde să le punem, că vagon de marfă nu aveţi şi nici loc special pentru biciclete nu am văzut?", îl întrebăm noi. În fine, după ceva lămuriri ne-a lăsat în pace, trenul a plecat din Gara de Nord spre Vatra Dornei.
Noaptea a fost cam obositoare deoarece nu am putut dormi aşa de bine şi am cam făcut de pază pe la bicicletele noastre, care deşi erau legate, totuşi atrăgeau unele priviri insistente ale unor persoane foarte "curioase". În jurul orei 3 dimineaţa am reuşit şi eu să adorm, dormind cam până pe la 6. Şi ce bine a fost că am reuşit să mă odihnesc oleacă. Şi iată-ne ajunşi în Vatra Dornei dis de dimineaţă în jurul orei 7.
Coborâm din tren şi hmmmm.....cam frig...da' frig bine...
Ne echipăm cu ceva haine mai groase din rucsac şi îi dăm drumul spre destinaţia noastră, oraşul Broşteni. Până acolo o parte din drum este foarte prost, fiind nevoiţi să facem slalom printre gropile din carosabil (şi tot mai luai o groapă, două într-o sută de metri). Nu aveai practic cum să le ocoleşti pe toate.
Încet, încet am ajuns şi în Broşteni, unde ne-am întâlnit cu cei din zonă şi am stabilit planul de bătaie pentru următoarele 3-5 zile. Până la urmă ne-am hotărât să lăsăm bicicletele în deplină siguranţă la cineva din oraş. Când ai bagaj foarte greu (25 kg) îţi este cam incomod să mergi pe bicicletă, mai ales când şi drumul este prost. Am constatat asta pe pielea noastră şi a fost o mică lecţie, aşa că data viitoare vom veni fără biciclete. Mai bine pe jos sau cu ceva transport local. După stabilirea unor lucruri am plecat încet, încet spre locurile unde timp de câteva zile urma să stăm noi la pândă.
Cale de 23 km drumul şerpuieşte pe vale şi ne afundă tot mai mult în inima pădurii.
Pădurea este foarte frumoasă, foarte bogată, deasă în acelaşi timp şi cu greu vezi pe ici colo, sus în munte câte o mică poieniţă unde poţi vedea animalele sălbatice. Sus pe vârfuri în zonele mai umbrite încă mai putem vedea mici pâlcuri de zăpadă. Din când în când pe drum mai observam urmele unor cerbi şi ciute care traversau valea pentru a bea apă din râul care străbate această vale. Şi ceaţa ne însoţeşte în călătoria noastră încă de la intrarea pe vale.
Ajungem într-un final la cantonul silvic, unde cu bunăvoinţa maistrului pădurar ne putem lăsa o parte din bagajele care nu ne erau imediat necesare (o parte din haine) pe timpul şederii noastre în pădure. Aici ne aşteaptă domnul maistru pădurar cu ceva de-ale gurii făcute în casă, sută la sută naturale.
După acest mic popas, luăm cele necesare şi plecăm în prima zonă, unde eu urma să stau 2 zile. Până aici erau cam 8 km de mers pe un drum forestier care îţi purta paşii foarte adânc în inima pădurii. O zonă sălbatică, unde ursul e la el acasă, iar eu doar un mic oaspete temporar.
În iarna anului 2011 am mai ajuns încă odată în acest loc, aşa că locul îmi era oarecum cunoscut. Atunci am stat o singură noapte, dar fără succes. Singurii vizitatori pe care i-am avut au fost câţiva corbi care se zbenguiau pe zăpada proaspăt aşternută, iar în toiul nopţii am avut prilejul să mă trezesca din somn un jder de pădure. Şi ce bine dormeam eu atunci în mijlocul pădurii în acea căbănuţă mică de numai câţiva metri pătraţi...
Căbănuţa în care am stat este folosită tot timpul anului ca punct de observare pentru animale sălbatice. Sincer, prima dată când am auzit zgomotul mă gândeam "gata, a venit ursul în poiană!", şi eram tare bucuros, dar şi extrem de atent, pentru că voiam să aud încotro se duce sau ce face. Trezindu-mă din somn mai bine, am auzit ce şi cum şi mi-am dat seama că nu este urs, pentru că ursul nu chiţăie. Erau de fapt doi jderi de copac. Probabil formau o pereche şi căutau ceva de mâncare. Timp de câteva minute am stat liniştit şi i-am ascultat cum "vorbeau" pe limba lor sus pe acoperişul căbănuţei, tot foindu-se de colo colo. Apoi, linişte până dimineaţa.
Dar să revenim... Ajuns din nou în căbănuţa "mea", m-am instalat că la hotel, am pregătit patul pentru seară (am întins sacul de dormit şi o pătură peste pat) şi mi-am pregătit tacticos ustensilele de lucru, adică am aşezat trepiedul, am montat teleobiectivele şi camera foto şi mi-am aşezat lucrurile în ordine. Poate va întrebaţi de ce mi-am aşezat toate lucrurile în ordine? Şi asta este un mic secret în arta fotografiei wildlife şi am să va spun şi de ce.
Noaptea sau la lăsarea întunericului nu este bine şi nici recomandat sub nici o formă să aprinzi lumina (lanterna) când vrei să fotografiezi animalele sălbatice. De ce? Deoarece la vederea luminii animalele sălbatice îşi dau seama că acolo este ceva, o prezenţă, şi devin foarte precaute.
Mai sunt multe alte mici "secrete" pe care cine va dori să le înveţe este binevenit la un curs de wildlife sau, şi mai bine, la unul dintre phototour-urile organizate de mine. Tu că şi "vânător" sau observator nu trebuie să-ţi faci simţită prezenţa acolo în nici un fel.
Mai multe detalii veţi găsi pe www.outdoorphotography.ro la secţunea Nature and Wildlife Phototour.
Apoi a început aşteptarea. Am avut parte din nou de nişte musafiri, câţiva corbi care tot umblau şi croncăneau prin poieniţa respectivă. A fost într-un fel distractiv şi în alt fel folositor, pentru că am avut parte să fiu martor la câteva aspecte din comportamentul corbului pe care altfel nu le poţi observa. Deşi cunoşteam multe aspecte ale comportamentului acestei păsări, este bine să le revezi şi să le mai poţi vedea şi la alţi indivizi din aceeaşi specie. Niciodată doi indivizi nu vor avea un comportament identic. De această dată, am avut ocazia să-i observ jucându-se sau "giugiulindu-se". Dacă ai norocul să vezi corbii când se joacă, pun pariu că mai nimeni nu se poate abţine să nu râdă. Pe mine unul m-a apucat la un moment dat puţin râsul. Sunt rare aceste ocazii, deoarece doar în anumite condiţii ajung corbii să fie foarte relaxaţi. La un moment dat m-au simţit şi şi-au luat zborul, revenind înapoi destul de precauţi după jumătate de oră. Se lăsa seară peste pădure şi nici picior de urs la orizont.
Încet, încet se aşterne noaptea, iar mie mi se face foame. Mă aşez la masă într-un semi-întuneric uşor şi termin să mănânc în jumătate de oră. Nu mă grăbea nimeni să mănânc mai repede. Din când în când mai tregeam cu ochiul prin micul gemuleţ să văd dacă a venit ceva în poiană. Şi aşa s-a încheiat prima noapte, pândindu-l pe "domnul urs", care nu a vrut să-şi facă apariţia.
Peste noapte am avut din nou aceeaşi supriză cu cei doi jderi care tot "conversau" şi mergeau de colo-colo pe acoperişul căbănuţei mele. De data asta, la un moment-dat, unul dintre ei a coborât mai jos, pe sol şi tot foşnea încet-încet căutând probabil mâncare. În cele din urmă nu i-am mai auzit şi am adormit la loc în camera mea de "hotel de 4 stele".
Nici nu am băgat de seamă când a trecut noaptea şi m-am trezit în jurul orei 6, cu ochii fix pe geam. Nimic...
Am mai zăbovit eu în pat vreo două ceasuri, apoi am observat că în zonă nu prea este nici o mişcare şi am zis să ies încet-încet din căbănuţă ca să îmi mai dezmorţesc oasele şi să mănânc ceva lângă pârâiaşul care curgea în faţa căbănuţei. Apa pârâiaşului era numai bună de băut, dar şi foarte rece. M-am trezit instant când m-am spălat pe faţă.
După masa copioasă pe care am avut-o (ce a constat dintr-o conservă de pateu de ficat de gâsculiţă, o slană bine afumată şi o ceapă bună), am plecat prin pădure în speranţa că ceva-ceva or vedea şi ochi mei. Urme pe drumul forestier erau la greu, urme proaspete de cerb şi ciute, semn că trecuseră prin zonă în acea dimineaţă, urme mai vechi de lup şi apoi, mai pe o mică vale, am găsit urme de urs proaspete. E, asta este, o veni el şi prin poiană după mâncare sau la păscut.
Mai toată ziulica am petrecut-o hoinărind prin pădure mergând încet şi uitându-mă după animale prin locurile pe care mi le arătase domnul maistru pădurar cu un an în urmă. Se apropia ora 17 şi atunci am coborât din nou la hotelul meu de "4 stele".
Când m-am apropiat am văzut că au zburat din poiană nişte corbi, dar şi nişte porumbei de scorbură. În mintea mea spun "hopa, sunt şi din ăştia pe aici". Buuun, până acum îi auzisem prin păduri dar niciodată nu i-am văzut la faţă, deşi ştiam cum arată din alte fotografii văzute pe internet.
Am intrat repejor în căbănuţă, mi-am pregătit teleobiectivul de 500 şi m-am pus pe aşteptat. În 15 minute a aterizat un exemplar, apoi după nici un minut, încă doi, cu un colorit foarte frumos. Cine nu ar cunoste cum arată un astfel de porumbel ar crede că e identic cu un porumbel de oraş, însă atât penajul cât şi statura îi diferenţiază, porumbeii de scorbură fiind mai mari decât cei de oraş.
După ce le-am făcut câteva cadre frumoase i-am şi filmat cu aparatul foto full HD (rezultatul o să-l vedeţi pe website-ul meu în scurt timp).
În prima seară am pus în poiana respectivă din loc în loc nişte boabe de porumb. Astfel, în cazul în care venea prin zonă ursul sau alt animal, acesta urma să găsească ceva de mâncare. Intenţionam ca acest lucru să-l determine să rămână mai mult în zonă, ca să-i pot face mai multe poze şi să-l pot şi filma. În imagine se poate observa mica grămadă de porumb.
Porumbeii găsiseră mica grămăjoară de porumb şi trecuseră "la treabă", dar tot erau foarte precauţi şi se apropiau cu greu de mâncare. Părea că ştiu că acea mâncare nu mai fusese acolo, ci a apărut dintr-o dată, din senin, iar acest lucru era oarecum ciudat pentru ei. Acelaşi lucru l-am putut observa şi la alte specii de păsări, cât şi la alte animale.
Spectacolul lor a durat o oră şi ceva, timp în care tot luau câteva boabe de porumb şi zburau în brazii din apropiere, apoi se întorceau şi tot aşa. Apoi, din nou linişte. Următoarele două zile şi nopţi s-au desfăşurat la fel ca şi prima, fără nici un rezultat. Dacă tot am văzut eu că nu umblă nimic prin zonă ziua, m-am apucat să pozez râul din apropiere şi ale sale mici cascade, peisajul din zonă şi pădurea sălbatică.
În acelaşi timp mă gândeam şi la colegul meu. Acesta era într-o altă zonă, aflată la 8 km de mine, şi mă întrebăm dacă şi el a avut acelaşi "noroc" ca şi mine. Pentru că nu aveam semnal la telefonul mobil, nu aveam cum să comunicăm între noi. A treia zi a venit în vizită maistrul pădurar, iar cu el se găsea şi colegul meu. Cu maistrul vorbisem înainte ca să vină după 3 zile pe la noi.
I-am povestit că nu a ieşit niciun urs şi mi-a povestit ca se mai întâmplă: "Asta este, se mai întâmplă şi cazuri din astea când poţi să stai câteva zile şi să nu vezi nimic. Aşa este când vrei să faci fotografii la animale sălbatice, nu întotdeauna ai succes, pentru că animalul nu vine când vrei tu - vine când vrea el şi când are chef". Lucruri care erau perfect valabile şi pe care le ştiam şi eu foarte bine.
Colegul meu, Eros, mi-a povestit că la el au ieşit urşii din prima seară. Şi mi-a arătat şi ce imagini făcuse. Să mor de ciudă, nu alta. Am hotărât atunci că este mai bine să merg şi eu acolo, să stăm amândoi într-o altă cabană de "4 stele" din adâncul pădurii în aşteptarea ursului. Şi uite aşa am plecat spre "locul norocos" unde am putut observa, vedea, fotografia şi filma urşi.
Am avut norocul de vizite de la urs mic până la ursoaică mare. În fiecare zi ne vizita un "drac" mic de urs, pui - dar cu un tupeu fantastic. Venea până la 5 metri de cabană, timp în care noi îl fotografiam şi îl filmam.
Nu avea nici o treabă, la început a părut uşor deranjat şi atent la zgomotul produs de clicurile aparatelor noastre de fotografiat, apoi nici măcar nu ne mai băga în seamă. Pleca doar când simţea prezenţa altui urs în zonă.
Am avut surpriza să vedem o ursoaică mare în toată splendoarea ei, dar care întotdeauna venea după ora 20:30, când în pădure era mai puţină lumină. De aceea eram nevoiţi să folosim o valoare ISO destul de ridicată, adică 3200 sau 6400. Ca timp de expunere, acesta nu depăşea 1/60 la o diafragmă de 4 sau 4,5 pe aparatul meu Canon 1D mark IV ce era echipat cu un teleobiectiv Canon 500/4 L IS.
Cu puiul acesta de urs ne-am amuzat încă 3 zile, timp în care ne vizita şi de 5 ori pe zi, iar în fiecare seară aşteptam cu inimă la gură să vedem ce urs mai vine - "poate vine unul mai mare, un mascul sau o ursoaică cu pui".
Cu toate că sunt obişnuit cu prezenţa animalelor sălbatice şi cu apariţiile lor, tot aveam unele emoţii. Şi nu de frică. Este acel sentiment, ce nu se poate descrie în cuvinte, pe care îl ai atunci când poţi să stai într-un loc fără ca animalul să te observe şi să-l vezi, să-i faci fotografii şi să-i studiezi comportamentul. Este ceva unic.
Cel mai important lucru este ca, după ce ai plecat de acolo, să nu laşi nici o urmă a prezenţei tale în acel loc, iar animalul să nu ştie că tu, fiinţă umană, ai fost pe acolo. De ce este important acest lucru voi povesti în cadrul phototour-urilor amintite mai sus.
Între timp ziua mergeam la colindat pădurea, uitându-ne după animale şi fotografiam natura sălbatică din jurul cabanei. Apoi am început să fotografiem un mic râu care curgea încet prin pădure.
Cele cinci zile petrecute în această parte a Munţilor Bistriţei se apropiau de sfârşit. Urma apoi să ne deplasăm în zona Munţilor Tarcău, anume în zona cătunului Ardeluţa.
Mai multe detalii, însă, în episodul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu