În drumul dintre aeroport şi capitala Coreei de Nord, ghizii noştrii aveau o mare dilemă. Conform programului venit prin telex de la Beijing, în prima seară trebuia să ne ducem la hotel să ne cazăm, să luăm cina la un restaurant şi apoi să ne ducem să vedem Arirang, marele spectacol omagial nord-coreean. Cum avionul nostru decolase cu vreo 2 ore întârziere din Beijing, plus problema cu bagajul lipsă, eram cam în criză de timp... Şi era de neconceput să ratăm Arirang-ul! Aşa că până la urmă, hotărâm să mâncăm, apoi să mergem la Arirang, pentru a ne caza la hotel mai târziu... Ghidul se gândeşte puţin şi apoi zice că e o idee bună. Când ajungem la restaurant, va da un telefon la hotel să anunţe că întârziem (ca să nu intre personalul în fibrilaţii).
În drum spre restaurant, chiar îi sugerez că suntem fericiţi şi cu un restaurant fast-food. Nu pare să înţeleagă, conceptul pare să fie străin în Coreea de Nord... La fiecare prânz / cină, vom fi asaltaţi cu zeci de feluri de mâncare care acopereau uneori şi două mese, probabil pentru a demonstra că în Coreea de Nord este mâncare din plin... Oricum, nu puteam să nu remarc că ghizii noştrii, care stăteau obligatoriu la altă masă, rădeau tot ce li se punea în faţă. Deşi am bătut Pyongyang-ul în lung şi în lat, nu am văzut nici un magazin care să sugereze că ar fi vreo Alimentară. Când i-am întrebat pe ghizi unde sunt magazine de mâncare - că de artizanat erau cam peste tot - mi s-a răspuns că prin alte cartiere... presupun că nu prea există şi lumea mănâncă la locul de muncă.
Ajungem într-un cartier frumos cu vile, destul de prost luminat, dar care îmi sugerează ideea de Cartier al Primăverii... Şi într-adevăr aflăm că este cartierul de ambasade. Din restaurantul aflat la etajul 1, observăm chiar vis-a-vis Ambasada Noastră, Ambasada României! Cu steagurile României şi ale Uniunii Europene arborate la vedere, cu un singur bec cam chior aprins la intrare, Ambasada părea cam pustie. Deşi mi-am propus să fac o vizită pe la Ambasadă, nu am reuşit în nici o zi, din păcate.
În schimb, câte ceva despre restaurant... destul de aglomerat, avea aerul retro al unui restaurant românesc de pe vremuri - perdele de tip Paşcani la ferestre, ospătăriţe fără nici o grimasă de zâmbet pe buze. În schimb, ţinuta le era extrem de distractivă - erau îmbrăcate în nişte rochii colorate, lungi, destul de lălâi care pe loc mi-au adus aminte de ţinuta marţienilor din comedia "Mars Attacks", cu Jack Nicholson în rolul preşedintelui SUA, Pierce Brosnan, Danny DeVito sau Nathalie Portman... Era ţinuta populară coreeană, iar imensa majoritate a femeilor pe care le-am văzut să viziteze vreun loc important (gen mormântul lui Kim Ir Sen sau Muzeul Războiului Coreeii) erau îmbrăcate în această ţinută cam stranie.
După lupta cu zecile de feluri de mâncare, fără speranţe de a le da gata pe toate, ne îmbarcăm spre stadion... Ghidul se uită stressat la ceas, dar ne asigură că vom ajunge "exact la timp" - "just-in-time" a fost inventat de japonezi, adică vecinii cei răi... Microbuzul nostru se îndreaptă în viteză printr-o zonă întunecată, aparent o zonă verde, plină de parcuri, îndreptându-ne spre Stadionul 1 Mai, strălucind ca o navă cosmică în depărtare... Suntem singura maşină pe şosea, pe lângă noi, mii de coreeni mărşăluiesc în întuneric spre aceeaşi destinaţie... Este seara de Arirang în Pyongyang!
Ca orice clădire în Pyongyang, şi stadionul 1 Mai trebuie să fie gigantic. Este cel mai mare stadion din lume (vreo 150.000 de muritori şi un nemuritor pot încăpea pe stadion şi de când Maracana din Rio şi-a pus scaune, a devenit indiscutabil cel mai mare stadion din lume). Stadionul este modern, de departe, seamănă cu stadionul de pe genericul lui "Champions League"... cred că cei de la Champions League s-au inspirat din arhitectura de la Pyongyang - ca şi regizorii deschiderii olimpice de la Beijing sau a Măreţului Nostru Conducător, ctiitor de clădiri inspirate de fratele Kim. De fapt, imediat după Revoluţie, ziarele au susţinut că Bulevardul Victoria Socialismului (actualul Unirii) şi zona adiacentă ar fi fost inspirate din arhitectura de la Pyongyang. Pot să vă spun că nu e adevărat. Dacă ar fi fost adevărat, Bucureştiul ar fi arătat într-un mare fel. Dacă exterioarele sunt evident diferite, interioarele însă sunt extrem de similare, au fost inspirate cu adevărat din Coreea de Nord.
Ne dăm jos la intrarea în stadion... Peste tot grupuri, grupuri, se mişcă aproape în pas de defilare, fie că sunt fete-soldat, marinari, sportivi, copii, dansatori, toţi se deplasează în viteză. Intrarea pe stadion se face în ordine, coreenii având un adevărat cult pentru cozile ordonate şi liniştite (şi în România, există un cult al cozilor, dar în nici un caz ordonate şi liniştite). În Coreea de Nord, inclusiv aşteptatul autobuzului în staţie se face la coadă, iar când şoferul spune "Până aici, plin", nimeni nu comentează, deşi probabil următorul autobuz vine după o oră. Mersul pe scări pare să fie strict interzis.
Dar să revin la Arirang. Accesul la spectacolul propriu-zis nu e inclus în preţul turului, aşa că plătim 30 euro fără să comentăm. Şi sunt nişte 30 euro care merită cu vârf şi îndesat. Nu poţi să nu fii impresionat şi să nu rămâi ca la dentist încă din momentul în care intri pe stadion... este copleşitor! Imens, luminat impecabil, cu mii de oameni în spatele unor plăcuţe în tribuna de vizavi, alte mii care practic nu se mişcă pe gazon.
Dar ce este Arirang ? Este un vechi cântec popular coreean, vechi de câteva secole bune, considerat drept imnul neoficial al Coreeii (atât de Nord, cât şi de Sud). Există mai multe versiuni ale Arirang-ului, dar marea lor majoritate vorbesc despre un drum prin munţi, iar Arirang este numele trecătorii spre un tărâm de vis. Aşa că este evident că şi festivalul Arirang nu poate fi decât de vis, redând o lume de vis, a visului comunist.
Dacă vreţi să faceţi o comparaţie cu marile spectacole omagiale ale Epocii Ceauşescu, nu este cazul... Nu se compară, ce era la Bucureşti era un soi de joacă de copii realizată de amatorii de la casele de pionieri şi şoimi ai patriei. Arirangul este un spectacol incredibil pe care mai repede îl poţi compara cu deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing (anumite părţi din deschidere au fost evident inspirate din Arirang). Pus în scenă pentru prima oară în 2002, este susţinut în fiecare vară (aşa-numita "perioadă Arirang") din iulie până prin octombrie, când mega-show-ul este prezentat de 1 - 2 ori pe săptămână (în alternanţă cu "Mass Gymnastics"). Nu sunt singurul care spune că este cel mai mare spectacol de pe Planetă - "Guiness Book of Records" a recunoscut asta în 2007, este un spectacol prezentat de nu mai puţin de 150.000 actori, marea majoritate evident, elevi, studenţi, muncitori, ţărani etc. Se pare că dacă eşti selecţionat să "joci" în Arirang este o mare mândrie, iar ghizii noştrii au prestat şi ei în anii precedenţi în spectacol. O altă deosebire faţă de spectacolele omagiale de la Bucureşti, Dear Leader, Kim Jong Il nu este neapărat prezent la show. Spectatorii sunt aleşi dintre fruntaşii în întrecerea socialistă veniţi pe stadion la patru ace (iar femeile în ţinutele Mars Attacks).
Ne aşezăm pe locurile rezervate turiştilor străini. Ghidul ne spune că putem să filmăm şi să fotografiem ce vrem, dar fără focus pe figură şi nu spre tribuna oficială. "Se poate filma ?" întreb uimit... la Beijing mi se spusese că nu e voie la Arirang. "Da, sigur" răspunde destul de relaxat ghidul... Super, aşa că pun mâna pe videocameră. The Dear Leader nu e în audienţă, iar pozele pe care le facem nu vor fi cerute de nimeni spre verificare. Suntem totuşi oaspeţii dragi ai poporului coreean. Despre show nu o să spun prea multe. Trebuie să-l vezi ca să te încredinţezi că aşa ceva există în realitate, spectacolul este copleşitor... Practic, se trece în revistă istoria Coreeii, de la începuturile ei legendare, trecând destul de repede prin istoria cunoscută, stăruind apoi pe războaie (al doilea război mondial, urmat de Războiul Coreii) şi terminând cu viaţa fericită de azi... un spectacol total de lumini şi sunet, cu mii, poate mai mult de zeci de mii de participanţi uneori... Aproape o mie de copii dându-se pe cap la unison, fetişcane îmbrăcate militar (dar cu fuste scurte!) dansând cu săbii prin aer, mii de karateka, oameni zburători, lasere, artificii imitând decolarea unei rachete (probabil nucleare), fete-marinar, oameni în costume naţionale, totul alert şi dinamic... Şi la un moment dat nişte oameni care zboară urmaţi de fascicule de lumina pe deasupra terenului - exact că la Jocurile Olimpice! Sincer, am rămas cu gura cascată... şi nu numai eu, toţi străinii. Sigur, ştiu ce e în spatele show-ului - muncă la greu, sacrificii, luat cu japca din producţie sau şcoală, dar în calitate de spectator, chiar şi avizat nu poţi să nu rămâi ca la dentist.
Aflu că mai există o variantă a spectacolului, se numeşte Mass Gymnastics şi are loc câteva zile mai târziu. Următorul Arirang este săptămâna următoare, când noi suntem deja în România. "Vreţi să mergeţi ?" ne întreabă ghidul. Sigur, cum să nu! Aşa ceva nu poate fi ratat!
În fine, ajungem şi la hotel. Am trecut prin oraş pe lângă numeroasele monumente şi clădiri impunătoare, luminate feeric. Îi zicem ghidului că într-una din seri am vrea să ne învârtim prin oraş să pozăm monumentele. OK, o să vedem. Hotelul în care stăm, Yanggakdo, se află pe o insulă (numită Yanggak) în mijlocul râului Taedong. Insula este o rezervaţie pentru străini şi coreenii "speciali". Hotelul este unul dintre cele 2 hoteluri din oraş în care sunt cazaţi străinii (adică Athenée Palace şi Intercontinental de la noi de pe vremuri), celălalt - Koryo - e în oraş, pe lângă gară. Pe insulă se află un teren de golf (da, da, aţi auzit bine, un teren de golf - oare Tiger Woods s-o putea lăuda cu faptul ca a jucat golf în Coreea de Nord?) şi tot aici este un soi de multiplex folosit pentru PIFF (da, aţi ghicit - Pyongyang Internaţional Film Festival - "Dear Leader" este un mare iubitor de filme, dar şi de actriţe...).
Hotelul este, cum altfel, monumental... Are vreo 30 etaje, iar în vârf un restaurant rotitor (aparent, o mare modă în Coreea de Nord - toate hotelurile pentru străini, indiferent de înălţime, au în vârf un restaurant rotitor). Suntem rugaţi să nu ieşim din hotel decât însoţiţi de ghid (oricum e noapte şi întuneric beznă afară) şi ne primim camerele - cu nimic deosebite de business hotel-urile de aiurea, are şi televizor cu canale străine - chinezeşti, ruseşti şi... BBC! Legătura cu lumea e asigurată!). Am camera pe la etajul 20 şi o panoramă superbă a oraşului - statuia lui Great Leader străluceşte în întuneric, lângă el, câteva palate luminate, un mare stâlp de cealaltă parte a râului şi undeva departe, stadionul... chiar că aduce cu genericul Champions League!
Dau o raită prin hotel... Este o enclavă a decadenţei capitaliste. La parter, ar mai fi nişte librării şi magazine de artizanat, iar în subsol, dai de un cazino (chinezii sunt mari iubitori de aşa ceva), baruri (oh, ce decadent), piscine şi un shop.. E timpul să îmi completez recuzita rămasă la Beijing. Întreb de ciorapi - au 3 feluri - unii costă 0,65 euro, unii costă 3,30 euro şi alţii 14,25 euro (în shop-urile nord-coreene, euro e la putere). Unii sunt Ching Hu, alţii Ling Lang şi ultimii celebrul brand Bum Ho. Întreb care e diferenţa... "Păi unii costă 0,65, alţii 3,30 şi ultimii 14,25". Hm, asta am văzut şi eu. "Păi toţi sunt la fel" - am un déjà-vu. OK, cumpăr vreo 3 perechi de 0,65. Problema majoră sunt însă chiloţii - cum eu sunt mai mult decât durduliu, în tot shop-ul nu au chiloţi care să mă incapă... E drept, coreenii sunt toţi slabi şi sprinteni, datorită construcţiei socialismului, dar aici, în shop, mai vin şi nişte capitalişti graşi şi decadenţi. Întreb de unde îşi ia Dear Leader chiloţii (singurul gras pe care l-am văzut în Coreea de Nord - e drept, doar în poze). Gluma nu este apreciată.
Aşa că mă retrag în cameră, mulţumit că am totuşi o pereche de chiloţi de schimb, iar pe cealaltă o spăl. S-o atârn la uscat la etajul 20 al hotelului cel mai "bengos" din Pyongyang? Renunţ... mai bine nu, îi atârn în cadă... Noapte bună, mâine vom lua la descoperit fascinanta capitală a acestei ţări misterioase...
Cezar a.k.a Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 78 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie le puteţi găsi pe www.imperatortravel.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu